Feb 13, 2016

Posted by in ESEU

Dan TOMULEŢ – Consideraţii (in)utile despre destinul filosofiei

Trebuie să vă mărturisesc că am avut intenţia să ataşez materialul acesta unei cărţi la care lucrez, un comentariu pe care l-am scris la unul dintre tratatele lui Plotin. Căutînd să adun informaţii menite să ofere un cadru istoric general comentariului respectiv, m-am văzut silit să abandonez acest gen de abordare, datorită unei împotriviri lăuntrice. Am constatat, nu tocmai cu surprindere, că fiinţa mea interioară se revolta împotriva unui astfel de proiect, nu atît din pricina faptului că o astfel de informaţie istorică s-ar putea obţine şi din alte surse, probabil mai avizate, cît mai ales din cauza sărăciei spirituale a unei astfel de viziuni. Am scris, aşadar, aceste cîteva rînduri care urmează cu gîndul de a înlocui planificata introducerea istorică şi de a arăta motivele unei astfel de decizii. Acum însă, cele cîteva rînduri par să dobîndescă pe deplin autonomia.

Împotrivirea la care mă refer ar putea să surprindă, în condiţiile în care filosofia este astăzi considerată o disciplină academică prin excelenţă istorică, pierdută fiind din vedere natura ei autentic vocaţională. Mă simt, aşadar, îndemnat să mă explic, oferind cîteva gînduri care mi-au fost inspirate de lectura unor lucrări de tinereţe ale lui Friedrich Nietzsche.

Lucrările de filosofie nu reprezintă epilogul, începutul sau apogeul diverselor perioade din istoria filosofiei, decît din punctul de vede al istoriei filosofiei, care nu este, desigur, decît un punct de vedere. Nici o lucrare autentică de filosofie nu constituie un simplu moment în curgerea orizontală a fluxului ideilor printre malurile jocului logic al conceptelor. Dincolo şi mai presus de poziţia lor istorică, astfel de tratate sînt acte de cultură. Filosofia nu este istoria filosofiei şi, cu atît mai puţin, o meserie destinată să pună cuiva pîinea pe masă. Istorismul nu este decît cecitatea celor care nu înţeleg natura apofatică a spiritului şi a celor care confundă manifestarea cu cel care se manifestă. Filosofia este forma interioară pe care sufletul filosofului o intuieşte şi o caută, formă care încearcă să ni se comunice şi nouă prin armonizarea ei cu forma lăuntrică la care noi înşine aspirăm. Nu există filosofie, pentru cel care nu aspiră lăuntric; pentru un astfel de om, nu există decît istoria scrierilor filosofice. Filosofia nu este disciplina pe care cîţiva studenţi plictisiţi se străduiesc să şi-o însuşească, pentru a face faţă unor examene patronate de profesori goi pe dinăuntru. Ea este arta secretă a zidirii lăuntrice, împărtăşită numai de cei care au vocaţia unei astfel de aventuri. Trebuie, aşadar, să distingem între filosofie şi istoria filosofiei, între disciplina academică şi arta dezvoltării spirituale, între filosof şi profesorul de filosofie. Filosofia nu aparţine universităţii mai mult decît sfinţenia aparţine unei şedinţe de partid. Filosoful nu predă; el gîndeşte, iar gîndirea nu respectă orare prestabilite. Filosofia are ucenici; ea nu are studenţi; şi e comunicată de maeştri, nu de profesori. Introducerea ei în universitate nu a făcut decît să o sugrume pe ea şi să ne inducă în eroare pe noi, în privinţa naturii sale. Filosofia trebuie eliberată din cătuşele ei academice şi redată vieţii; trebuie scoasă de sub puterea inchizitorială a formelor mentale medievale şi restituită libertăţii tinereţilor ei greceşti.

Dintr-o perspectivă mai largă, viaţa academică actuală este biciuită de ideea utilităţii şi a eficienţei carieristice. Cu toţii sînt porniţi să realizeze şi să se realizeze. Faptul simplu de a te bucura filosofic de viaţă nu mai atrage aproape pe nimeni, bucuria fiind, în general, aruncată undeva într-un viitor care nu intră niciodată în prezent. Participăm astfel la un soi de voluptate a căii, care se opune bucuriei ajungerii. Nici un lucru prezent nu mai este vrednic de atenţia noastră, şi această nebunie ne este impusă prin sistemul concurenţial de învăţămînt, un sistem care-şi produce proprii săi robi şi care impune, în prelungire, un mod concurenţial de viaţă. Nu vă spun aceste lucruri pentru n-au mai fost spuse, ci pentru că ele trebuie spuse mereu.

Puţini sînt astăzi oamenii cultivaţi care să nu aspire la cultură din dorinţa de a parveni economic. Din fericire, lucrul acesta este tot mai greu de realizat. Îndobitocirea materialistă anulează piaţa culturii. Sistemul educaţional contemporan a ajuns o specie a parvenirii pecuniare, mai degrabă decît un mod de formare a spiritului. De altfel, ce spirit ar mai fi de format, într-o epocă dominată de vulgaritatea materiei. Mulţimea de educaţi întru parvenire nu are nici cea mai vagă idee despre natura şi scopul autentic al culturii, dar pentru că au trecut prin universităţi, îşi imaginează că ştiu totul despre ea. Cariera este forma prin care sistemul ne robeşte şi ne exploatează; este neforma spiritului. Prin ea, omul de cultură este chinuit şi asfixiat. El este constrîns să devină un simplu funcţionar, a cărui ascultare este garantată printr-un sistem draconic de examinări şi acreditări. Mitul succesului prin şi în interiorul instituţiei de cultură este una dintre formele de bază ale manipulării. Cultura care izolează, cultura care cere timp, cultura care stabileşte scopuri dincolo de bani este dispreţuită, iar educaţia nu mai are alt gînd decît acela de a produce cît mai rapid această creatură cîştigătoare de bani, pentru care spiritul nu mai poate fi decît un mijloc de dobîndire a fericirii pecuniare. Rezultatul real al expansiunii educaţiei în vederea cîştigului însă nu este altul decît nerealizarea de către cei mai mulţi a cîştigului promis şi slăbirea educaţiei dincolo de limita necesară pentru a rămîne respectabilă. La această non-realizare contribuie şi extrema specializare din cadrul disciplinelor umaniste, specializare care-l separă pe specialist de cultura autentică. El ajunge astfel deasupra maselor, în domeniul său de specialitate, însă rămîne la nivelul lor, în toate celelalte domenii. Se naşte astfel o monstruozitate culturală, un cultivat necultivat cu ifose de cultivat, un savant cu mentalitate de plebeu.

După cum bine se ştie, educaţia autentică are ca scop dezvoltarea omului în conformitate cu talentele şi înclinaţiile sale reale. O astfel de educaţie trebuie să distingă între cultură şi pregătirea profesională. Ea nu trebuie să slujească idealului maximizării venitului, ci idealului suficienţei băneşti. Maximizarea venitului este ştreangul de care atîrnă astăzi educaţia autentică şi, de ce nu, umanitatea contemporană. Pofta de bani derivă din pofta de putere, iar pofta de putere rezultă din nefrăţia dintre oameni.

Sistemul actual de învăţămînt pretinde că lucrează la emanciparea maselor, însă nu face decît să le disloce din locul lor firesc, distrugînd totodată ierarhia intelectului şi a spiritului. Rezultatele sale sînt dezorientarea celor mulţi şi nivelarea celor puţini, o eliberare a incapabililor care copleşesc orice cu numărul lor. Calitatea e dispreţuită; nobleţea spirituală e necunoscută; şi fiecare şoarec se crede frate cu regele junglei; o generalizare a saturnaliilor. Astăzi, în sistemul nostru educativ, nu mai aspirăm la libertatea de a gîndi, ci la libertatea de a nu mai gîndi; nu mai luptăm pentru libertatea de a învăţa, ci pentru libertatea de a nu mai învăţa; iar cei care mizează pe incapacitatea poporului de a se ridica la nivelul gîndirii par să reuşească.

În consecinţă, cultura devine vorbărie, talk-show. Falimentul acestui sistem educativ, a cărui cauză eficientă şi finală sînt banii, se arată prin faptul că, în loc să-l ridice pe tînărul student la nivelul iubirii de cultură, îl dezgustă de ea, iar cei care rămîn totuşi în preajma ei nu mai pot produce decît la nivel jurnalistic. Creaţia culturală e astăzi confundată cu producţia industrială, şi oricine refuză să se supună acestei proletarizări sufocante este declarat incapabil, de către zbirii cu seceră ai sistemului. Aşa se ajunge la inflaţia pseudo-culturii jurnalistice, care şi-a pierdut conştiinţa înrădăcinării sale în transcendentul apofatic.

Sistemul, acest monstru birocratic fără chip, îşi asumă acum rolul de mistagog al spiritului şi, promovîndu-şi interesele de breaslă, obligă slujitorii culturii să se înfăţişeze înaintea lui, purtînd în mîinile lor torţa educaţiei ticluite de el însuşi, în lumina pîlpîitoare a căreia ei să nu mai poată recunoaşte alt scop şi altă răsplată a străduinţelor lor de a se educa, decît sistemul însuşi. Instituţiile care pregătesc oameni în vederea luptei pentru existenţă nu sînt instituţii de cultură, ci instituţii de formare profesională. Este o mare diferenţă între a te regăsi în contemplarea naturii şi a te regăsi în exploatarea ei. Cultura e mai importantă decît economia; e mai importantă decît politica.

Administraţia şi managementul nu-şi mai recunosc rolul subordonat în raport cu spiritul, transformîndu-se în tirani ai culturii şi în manipulatori ai minţii cetăţeanului. Banul, specialist în toate, este cel care recunoaşte sau nu valoarea cuiva. În trecut, finanţiştii erau priviţi de sus; erau viscerele societăţii. Astăzi, au pus stăpînire pe sufletul umanităţii moderne. Într-o manieră complet marxistă, scopurile educaţiei au fost subordonate raţiunilor unui sistem al îndobitocirii materialiste, menită să producă nişte retardaţi ai spiritului, nişte hipnotizaţi ai jucăriilor de plastic şi vopsea, în termenii cărora îşi înţeleg fericirea lor infantilă, spre bucuria celor care profită de pe urma lor. Cultura însăşi a ajuns un fel de fard. Sistemul nu se mai conservă acum prin recrutarea de soldaţi, ci prin recrutarea de minţi oarbe. Nimic nu mai este cultură, dacă nu spală creierul oamenilor spre satisfacţia sistemului şi a directorilor săi. Se caută asurzirea urechilor spiritului faţă de glasul care vine din lăuntru, în favoarea vociferării sofiştilor din afară.

Iată, aşadar, boala generalizată printre simptomele căreia se numără şi filosofia universitară. Iată în ce context filosofia a fost redusă la istoria filosofiei, iar istoria filosofiei a fost redusă la filologie; pentru că este mai uşor să citeşti şi să clasifici, decît să gîndeşti şi să trăieşti în conformitate cu adevărul. Mai mult, aceste condiţii se dovedesc cît se poate de fertile în ce priveşte producţia de materiale publicabile, crezîndu-se că gîndirea s-ar identifica, oarecum, cu exactitatea imposibilă a citirii unui text sau că ar fi direct proporţională cu grosimea dîrei de hîrtie pe care cineva o lasă în urma lui. Cu siguranţă, Socrate nu s-ar califica astăzi pentru meseria de filosof şi nici nu şi-ar lua examenele. Filosofia se reduce acum la acribia silabei. Important este să şti dacă un filosof anume a avut sau nu o idee oarecare; dacă i se poate atribui sau nu cutare lucrare; dacă o interpretare a textului este mai bună decît alta, desigur, din perspectiva unor criterii complet inutile pentru sinele nostru real. La astfel de marginalisme se reduce acum studiul filosofic. Studentul nu mai gîndeşte şi nu mai există filosofic; totul se pierde în verbiaj – boala francezului, sifilisul spiritului. S-a pierdut din vedere faptul că adevărul înseamnă elevarea omului şi că intelectul nu este pedanterie.

Sperăm totuşi într-o revoltă a spiritul şi a culturii autentice, care să ne elibereze de sub emasculanta robie. Sperăm într-o ieşire din acest coşmar instituţionalizat. Spiritul nu trebuie doar să uimească pseudo-cultura, ci trebuie să o ironizeze şi chiar să o înspăimînte. El nu trebuie să se retragă, ci trebuie să atace. Cultura reală nu se va contamina niciodată cu indivizi marcaţi de lăcomie şi poftă de prestigiu facil, cu oameni reduşi la fiziologie. Indiferent cît munceşte, învaţă şi adună, cel care aspiră la cultivarea personalităţii şi a vieţii sale în interiorul unui astfel de sistem nu se va apropia niciodată de esenţa reală a spiritului, ci va rămîne opac faţă de manifestările sale.

Pe fundalul acestor consideraţii, trebuie să înţelegem că lucrările filosofilor sînt acte de cultură, manifestări ale spiritului, nu bibelouri oferite spre contemplare unor turişti sezonieri cu mintea stearpă. Pentru a ne recîştiga rodnicia şi fertilitatea, trebuie să ne trezim din coşmarul materialist, pentru că nimic nu-l înnobilează pe om mai mult decît conştiinţa divinului lăuntric şi nimic nu-l distruge cu mai multă eficienţă decît convingerea animalităţii sale.

Revista indexata EBSCO