Feb 13, 2016

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Ţărani şi tîrgoveţi sau despre „globulele albe ale societăţii culte”

Literatura industrializării, ca specie a literaturiii modernizării, României nu a început odată cu instaurarea regimului comunist şi nici nu s-a sfîrşit cu proletcultismul. Dacă marii scriitori care au activat în deceniile regimului comunist au dat romane muncitoreşti de certă şi, de ce nu, mare valoare (vezi, de exemplu, Intrusul lui Marin Preda, Francisca lui Nicolae Breban sau Baritina lui Ben Corlaciu), există suficiente elemente pentru a creiona o tradiţie a literaturii industrializării precedînd anii regimului comunist. Industrializarea României, oricît de slabă ar fi fost înainte de marşul industrial forţat la care a supus-o, după 1945, regimul comunist, a dat totuşi naştere la poezii, reportaje, proză scurtă şi romane, la o literatură a reflexiei lirice sau a revoltei epice în faţa fenomenului industrial românesc. De la romanele cu mari corporaţii petroliere ale lui Cezar Petrescu la Trustul lui Ion Călugăru, de la proza unui Alexandru Sahia la paginile lui Sadoveanu dedicate defrişărilor de păduri de către corporaţii ahtiate după profit, industrializarea a lăsat o amprentă literară care se cere analizată.

Ţărani şi tîrgoveţi (1929)[1], de I. Şt. Ioachimescu, contribuie substanţial la definirea acestei tradiţii. Conform puţinelor date pe care le avem despre el, buzoianul Ioachimescu a debutat în presă în 1912 şi, după ce a scris la mai multe ziare, a lucrat în epoca interbelică în calitate de secretar de redacţie la ziarele „Dimineaţa” şi „Adevărul”. A luat parte la Primul Război Mondial şi a fost decorat cu Croix de Guerre[2]. Reporter de forţă, Ioachimescu debutează cu romanul Ţărani şi tîrgoveţi, un roman al „generaţiei războiului”, conform ziarului Adevărul. Următoarele volume de proză ale lui Ioachimescu, romanul Prispa vraciului (1934) şi basmul Pasărea de foc (1944), au fost ignorate de critici. Ţărani şi tîrgoveţi e însă bine primit de critica literară, de la democratul clasicist de stînga G. Călinescu[3] la neotradiţionaliştii de dreapta de la Lanuri, care laudă „talentul”, „originalitatea”, „farmecul” şi „drama” romanului Ţărani şi tîrgoveţi, care trata cu succes „tema socială eternă” a „desechilibrului dintre clase”[4]. Romanul nu tratează însă doar „dezechilibrul” dintre clase, temă care a fost, la urma urmelor, „eternizată” de proza sămănătoristă şi de cea poporanistă, ci ne înfăţişează, în tuşe memorabile şi cu intuiţii social-politice foarte fine, portretul unei Românii interbelice tîrîte de elitele de trecere într-o fundătură a istoriei moderne, înspre anarho-tirania tipică societăţilor a căror modernizare a constat în fisionarea rînduielii tradiţionale în folosul unor elite de trecere sau pasagere – opuse oamenilor locului, rînduielii şi permanenţelor, statorniciei axiologic-existenţiale – ale căror discursuri modernizatoare maschează practici de o rapacitate „primitivă”.

Acţiunea din Ţărani şi tîrgoveţi e centrată pe familia Polcovnicu, de extracţie levantină şi de uriaşă avere făcută pe pămînt românesc. Întemeietorul ramurii româneşti a Polcovnicilor fusese grecul ţarigrădean Mavroiani, venit la 1821 de la Istanbul cu misiune eteristă pe lîngă Alexandru Ipsilanti. Eteria a fost înfrîntă, dar Mavroiani a prosperat neaşteptat de mult, astfel încît fiica sa, „coana Caterini”, şi nepoţii, Aglae, Aristide şi Metodiu Polcovnicu, s-au trezit moştenitorii uneia dintre cele mai mari averi din România. Averea le-a dat libertatea de a face tot ce îi taie capul. Conflictul romanului e generat de faptul că pe Metodiu îl taie capul să devină comunist, iar pe Aristide, să devină industriaş de tip american, fabricant de automobile[5]. Ochiul de reporter versat al lui Ioachimescu îi îngăduie romancierului să ne prezinte imaginea unei societăţi în care, depăşindu-se de acum bonoma opoziţie dintre conservatori şi liberali administrată cu mînă de fier în mînuşă ticăită de Nenea Zaharia Trahanache, concurenţa dintre capitalişti şi comunişti se desfăşoară sub oblăduirea lui Nenea Sofronie, unchiul fraţilor Polcovnicu şi şef al Siguranţei, care îl scoate pe Metodiu Polcovnicu din mîinile poliţiei ori de cîte ori e arestat pentru activitate subversivă. În fond, în acest roman, comunismul terorist de tip Comintern şi capitalismul monopolist sunt „fraţi” şi vlăstare ale capitalului, ale „creditului” (proiecţia fantasmagorică a averii reale, de tip vechi), ale bogăţiei monopolist-speculative care îşi creează propria dinamică şi propria „realitate”. Romanul  lui Ioachimescu ne prezintă imaginea unei Românii anomice, în care extremismul e generat de debandadă conceptuală şi complicităţi la nivel înalt. Anomia e înscrisă în habitusul, în modul de viaţă şi memoria vie, trăită, moştenită ca model, a elitei de împrumut pe care o întruchipează Polcovnicii, mîndri că Revoluţia de la 1821 a dat cîştig de cauză vicleanului lor strămoş şi nu idealiştilor sau patrioţilor:

„Revoluţia – îmi spunea Aristide în glumă – a avut patru caraghioşi şi un pehlivan.

Caraghioşii erau Byron, eroul de la Missolonghi, Riga din Veleştin, Ipsilanti însuşi şi nefericitul ţăran din Vladimiri; pehlivanul fusese Mavroiani, care în locul gloriei de-a fi fost înscris în enciclopedie, lăsîndu-se şi el măcelărit, se mulţumise să se strecoare, neobservat, cu întreaga avere, dobîndită atît de pe neaşteptate”[6].

Averea moştenită de progeniturile Polcovnicu nu le-a antrenat simţul responsabilităţii, ci le-a creat un spaţiu securizat, un incubator de anomie. Bogăţia la scară in-umană îşi teleportează posesorul într-un univers vid de responsabilitate, în care consecinţele actelor nababului sunt telescopate dincolo de linia oricărui orizont de responsabilitate bine definit, într-un univers paralel. Bogăţia la scară in-umană dă naştere, în esenţă, unui individ primar, ne-evoluat, unui barbar a cărui înţelegere a lumii e mediată, facilitată şi falsificată financiar: „Imensa avere a mamei sale, mereu mărită prin moşteniri neaşteptate, îl obligase [pe Aristide, n. M.P.] să crească mai mult printre fustele cucoanelor şi ale guvernantelor decît în contact cu realităţile vieţii. Tot aşa se explică şi confuzia lui generală în faţa încurcăturilor, noţiunile neexacte ce avea despre oameni şi despre lucruri şi mai ales despre sentimente. Deşi stăpînea un bagaj de cunoştinţe prin care putea fi superior, deşi avea o educaţie şi o cultură mult prea aleasă, totuşi, sub aparenţa aceasta, ascundea cea mai înăcrită primitivitate. Rar învingea în el raţiunea. Făcea totul din instinct, acelaş instinct care-l împinsese spre păcat” (21).

Această inabilitate de a opera cu adevăruri consecvente cu realitatea – şi nu doar cu adevărurile retoric-coerente cu propriul autism – e caracteristică întregii familii, care discută despre „comunismul” lui Metodiu Polcovnicu – fratele lui Aristide şi al Aglaei – în termeni vag generalizatori şi isterici, asemănători celor folosiţi în discuţiile despre „comunism”, „comunişti”, „pericolul rusesc” şi „stîngişti” de intelighenţia neoconservator-neoliberală din Bucureştiul de azi. Astfel, Aglae mărturiseşte că aşteaptă să îl revadă pe multă vreme pribeagul cosmopolit Metodiu atît din dragoste de soră, dar şi din curiozitatea de a cunoaşte „specimenul acesta de oameni, boemi, bolşevici, comunişti…”. Mărturisirea ei dă naştere unei conversaţii aprinse pe tema „bolşevismului” cu personajul-narator al cărţii, cu românul „din popor” ajuns, prin educaţie, funcţionar în diferite ministere şi om de casă al Polcovnicilor:

„– Dar, a propos ce vă face să-l credeţi bolşevic, întrebai eu?

– Nimic. Trebuia sa-i spunem într-un fel oarecare. Bolşevic e cuvînt la modă pentru răzvrătiţi; şi el, fiind răzvrătit împotriva ordinei familiale, l-am botezat aşa.

– Credeam că e bolşevic cu tot dinadinsul.

– Ferit-a sfîntul!…

– Ce imprudenţă!…

– De ce?

– Nu ştiţi că trăim ca pe vremea cardinalului Richelieu? E suficient să glumeşti cu cineva pentru ca a doua zi să-i  pui toată Siguranţa în spate.

– Pe nenea Sofronie?

– Pe el sau pe altul” (54).

La discuţie ia parte şi tînăra profesoară Felicia Cornu – îndrăgostită fără speranţă de Aristide –, care e şi ea acuzată de bolşevism de către colegele ei de cancelarie, „şi aceasta nu din cauza spiritului ei de contrazicere, ci din cauza nepăsării cu care îşi împarte totul cu elevele” (55). Aglae e împunge şi pe Felicia, invocînd valorile moralei convenţional- matrimoniale pentru a-i reteza acesteia altruismul creştin care o inspira să fie generoasă cu elevii şi dedicată lor:

„– Pe tine te şi duce la Mislea. Şi zău dacă nu meriţi. Metodiu o fi n-o fi bolşevic, dar tu eşti de sus pînă jos. Şi eşti cu atît mai periculoasă, cu cît nu teoretizezi, ci activezi […] Ţi-a plăcut să fii ‘doamna profesoară’.

– Mi-a plăcut!?

– Atunci ce ţi-a plăcut? Copiii? De ce nu te măriţi, să-ţi creşti copiii tăi? De ce-ţi baţi capul cu toţi ştrengarii de pe maidane?”

Răspunzînd interpelărilor Aglaei, Felicia spune că are datoria de a răspîndi cultura, că trebuie să muncească şi că meseria de profesoară îi asigură independenţa personală pe care măritişul din considerente financiare o compromite. Acestei definiri a valorii personale prin muncă, altruism şi demnitate, Aglae îi răspunde însă dur, cu dispreţ şi pentru „idioţii” de copii pentru care Felicia îşi „tocea nervii” în loc să facă ceva mai util, şi pentru libertatea Feliciei: „– Independenţa! Ah! Bolşevicii aştia! Liberté, égalité, fraternité! Libertatea o să vă mănînce pe toţi. Libertatea, frăţia şi egalitatea! Eu prefer, fanfaronadei şi maimuţărelii de la noi, Franţa, unde, după unii, cele trei cuvinte fatidice trăiesc numai pe soclurile monumentelor şi pe porţile clădirilor publice. Nu pot… Nu pot, draga mea, să sufăr teoriile acestea stupide. Bine face ministrul de interne că umple cazematele Jilavei şi beciurile Văcăreştilor cu vînturătorii aceştia de pleavă bolşevică…” (54-56).

Aşadar, Aglae preferă Occidentul nu pentru că acolo s-ar aplica teoriile occidentale, ci pentru că ipocrizia desăvîrşită a Vestului îl ajută să exporte idei care nu au nici o şansă de a exista altfel decît muzeografic sau ca bibliografie la cei care le produc şi propovăduiesc global. Visul occidentalizanţilor din elitele de trecere ale României e rigiditatea ipocrită a structurilor de clasă ale Vestului, nu libertăţile pe care le proclamă statuar şi bibliografic. Libertatea a fost, în România ca peste tot, o necesitate organică, deci locală, cu rădăcini autohtone, circumscrise istoric, crescută din raporturi sociale specifice,[7] o necesitate pe care occidentalizanţii au instrumentalizat-o doar, căutînd să o înăbuşe cu practici şi metode ipocrite, occidentale. Ca orice occidentalizant din elita de trecere, Aglae îi dispreţuieşte pe români şi încurajează stereotipiile păguboase. Astfel, comentînd „optimismul american” cu care s-a lansat în afaceri fratele ei capitalist, Aristide, Aglae afirmă: „– Numai de l-ar ţine. Dar prea e autohton şi prea patriot ca să nu uite dictonul că românului îi e greu pînă se ia de ceva, că de lăsat, se lasă uşor” (57).

Într-adevăr, Aristide se apucă de treabă cu optimism „american”: cu, adică, o combinaţie de planuri la scară gigantică şi totală lipsă de scrupule. Aristide devine mogul industrial nu pentru că are ceva util de produs, ci pentru că intuieşte profituri grase pe care le poate obţine speculînd oportunităţile locale: braţele de muncă ieftine şi conexiunile de familie care îl ajută să obţină contracte cu statul sau legislaţie avantajoasă companiilor lui. Cu alte cuvinte, optimismul american al lui Aristide se bazează pe adulmecarea posibilităţilor monopoliste. Industrializarea lui Aristide se face deci tot pornind de la el, de la imaginarul de sus în josul umanităţii decăzute pentru că speculate, exploatate. De aceea, planurile lui Aristide au ceva monstruous, un gigantism de desen animat în care furnalele cresc ca vrejurile de fasole ale lui Jack: „– Am să-mi cumpăr şi uzină. Da, da! Dacă nu voi găsi una de vînzare, o creiez. O uzină imensă, cu mii de lucrători, cu milioane de kilograme de fier şi fontă, cu galerii nesfîrşite, cu poduri, cu ghiare, cu tancuri, cu vinciuri, cu energie de mii de kilowaţi, care să transforme pămîntul într-un furnicar nesfîrşit!” (45). Planul lui Aristide e, ca şi „optimismul american”, proiectat la dimensiuni globale şi chiar cosmice, conducînd către un univers-cazarmă, pustiu şi poluat: „Uzina, uzina fără margini, uzina care să prefacă totul, să-ţi îngenunchie totul, să-ţi aducă totul la picioare, uzina pe care o visam de cîteva ore, începuse să se desemneze, să se înalţe, să mi se întindă îninatea ochilor, luînd formă din farfurii, din pahare, din sticle, din furculiţe, din cuţite. Un vas înalt de crizanteme devenise hornul babilonic al acestei imensităţi a fierului şi din el se înălţa, ca o ceaţă imensă, fumul, umbrind pămîntul, acoperind soarele cu o pîclă deasă” (46).

Gigantismul planurilor, combinat cu micimea salariilor sau „eftinătatea braţelor”, alimentează rapiditatea cu care Aristide Polcovnicu îşi concepe şi pune în acţiune planurile de a cumpăra o uzină metalurgică ameninţată de faliment şi de a se folosi de toate conexiunile şi de tot creditul de care dispune pentru a o pune pe roate: „Cu cîteva giruri şi cu te miri ce cumpărăm uzina. Poate te miră siguranţa cu care-ţi vorbesc? Abia am apărut pe piaţă şi mi s-au deschis toate uşile, toate băncile, toate creditele. De aseară am un birou instalat în calea Victoriei. Mîine îmi instalează firmele. Una mare în litere de aur şi alta colosală în litere luminoase. Americăneşte! […] Am credit cît vreau. Lumea mă crede naiv, dar mă ştie bogat, putred de bogat, de aceea mi se deschid toate pungile, toate safeurile, toate casele de bani. Nădăjduiesc însă toţi că voi pieri asfixiat în casele lor de fier, ca nu ştiu care dintre Rotschilzi. Ei bine, se înşeală. Vor fi înghiţiţi cu toţii, toţi Rockefelerii, toţi Morganii, toţi Zaharofii, Stineşii şi Rotschilzii finanţei româneeşti, de pîrlitul de Aristide Polcovnicu” (47-48).

Aristide Polcovnicu, obişnuit să trăiască în lumea sa, în lumea pe care i-o îngăduie banii familiei, ajunge să îşi şi genereze, cu optimism american, propria realitate. O realitate în care crima lui Aristide Polcovnicu (ucide un om dînd peste el cu maşina) e prefăcută de rapoartele poliţiei subserviente în povestea furtului maşinii lui Aristide Polcovnicu de către un hoţ care a dat apoi peste un om şi a fugit de la locul faptei abandonînd maşina furată. Aristide îşi creează şi propriul imperiu industrial în spiritul aceluiaşi solipsism. Practic, activitatea industrială a lui Aristide nu e decît o expansiune a graniţelor între care poate acţiona cu impunitate, reducînd lumea la statutul de simplă sursă de alimentare a bunului-său plac: „‘Întreprinderile Ing. Polcovnicu & Comp.’ erau de o lună în plină activitate şi mai ales în ameţitor progres […] Cumpărasem uzina metalurgică  în jenă financiară cu un preţ la care nici nu ne aşteptam. De a doua zi chiar, prin relaţiunile asociatului meu şi, – de ce aş ascunde adevărul – şi prin stăruinţele Tantii Frida [soţia lui Nenea Sofronie, n. M.P.] – am primit dela ministere şi autorităţi mai multe comenzi decît ne-ar fi trebuit […] Nu au fost inutile nici legăturile mele cu ministerele, în special cu cel de industrie, la care-mi făcusem slujba pînă atunci. Interesînd la cîştig cîţiva foşti colegi, am izbutit să provoc – dacă vrei să-i spunem astfel – un jurnal al consiliului de miniştri, prin care se acorda liberul export a cîteva sute de vagoane de piei brute. Pieile noastre erau în vamă în momentul cînd s-a  ridicat prohibiţia, astfel că au şi putut trece graniţa în primele patruzeci şi opt de ore. La trei zile după aceea, un alt jurnal al consiliului de miniştri revenea asupra dispoziţiilor referitoare la liberul export al pieilor, ţinînd seama de nevoile industriei naţionale” (67-68). După această primă afacere, „nenea Sofronie” aranjează întreprinderii monopolul furniturilor de piei şi bocanci la ministerul de război, un „act patriotic menit a sprijini industria naţională” (68). După aceea, a urmat monopolul asupra furnizării de automobile ministerelor, apoi asupra pietrei cubice folosite la pavajul Capitalei: „Ne convenea mult regimul protecţionist şi pentru metalurgie şi pentru tăbăcărie, nu ne mulţumea însă pentru zahăr şi pentru ţesături. Tanti Frida, care ţinea grozav la noi şi al cărei viciu, bridge-ul, o obliga să facă apel adesea la aptitudinile noastre bancare, a făcut ea ce a făcut şi, într-o zi – nu fără a ne fi îngrijit din vreme să avem cît mai aproape de graniţă un convoi mare de vagoane de zahăr şi stofe, – articolele respective din tariful vamal au fost modificate printr-o simplă dispoziţie  ministerială” (69). Ba, s-a trecut şi la monopolul asupra pieţei făinii pentru pîinea Bucureştenilor în plină iarnă (117).

Anomia, aşadar, departe de a fi produsă de activitatea elementelor criminale ale claselor de jos, era produsul jocului crud şi veros al elitelor de trecere. Fratele lui Aristide, Metodiu, se dovedeşte a fi un „posedat” dostoievskian care e parte a unei reţele terorist-comuniste coordonate de un agent cominternist pe nume Niţă Gavrilescu zis şi „Tovgav”. Sub îndrumarea lui Tovgav, Metodiu plănuieşte un atentat cu bombe cu ocazia parăzii de 10 Mai cînd, îi scrie Metodiu lui Tovgav, „va împărţi bomboane” (179). Personajul-nataror al cărţii, prietenul fraţilor Metodiu, descoperă complotul şi încearcă să îl confrunte pe Metodiu şi să îl trezească la realitate. Metodiu însă se retrage în nebunia sau irealitatea lui ideologică şi trage cu pistolul în prietenul său – pe care îl răneşte grav -şi apoi în oamenii de pe stradă. Odată sfîrşite gloanţele, Metodiu se aruncă în Dîmboviţa într-un act suicidar ratat. Recuperat de familie, care muşamalizează întreaga afacere, Metodiu se retrage la ţară, la moşia din Argeş a familiei, unde Aristide transformase munţii în carieră de piatră pentru pavajul oraşelor.

Dar complicitatea dintre marele capital şi reţelele stîngii caviar nu se opreşte aici. Cu ocazia grevelor de la uzina lui Aristide, Metodiu e delegat de fratele său să negocieze cu muncitorii şi, într-adevăr, negociază condiţii de muncă şi de salarizare extrem de bune. Acuzat că a cedat în faţa muncitorilor şi că le-a dat prea mult, Metodiu se apără arătînd cum toate concesiile făcute de el muncitorilor vor sfîrşi prin a consolida monopolul întreprinderilor Polcovnicu asupra pieţei pieilor scoţînd din joc întreprinzătorii mici:

„– Să mă ierţi, dragul meu, dar te credeam mai inteligent.

– Dar am atîta inteligenţă, încît să-mi dau seama că de azi înainte producţia ne va costa cu douăzeci la sută mai scump ca pe ceilalţi fabricanţi.

– Exact ceea ce spuneam eu. Peste două săptămîni, fabricile celelalte nu vor mai putea produce. Vouă nu vă lipseşte capitalul. Voi puteţi produce astăzi la orice preţ, înmagazinînd, şi veţi putea  arunca pe piaţă tot produsul de asemenea la ce preţ vă va conveni peste două săptămîni cînd – ţi-o garantez, – celelalte fabrici vor fi în lo[c]k-out” (107). Lucrurile se întîmplă exact după cum prevede „bolşevicul” Metodiu care, ieftinind produsele şi scumpind preţul mîinii de lucru cu ajutorul suspensiilor financiare ale lui Aristide, pune mîna pe toata piaţa tăbăcăriilor: „Tăbăcăria ‘Întreprinderilor Polcovnicu’ nu mai pridideşte comenzile şi ofertele […] Oferte de braţe se primesc deja din ce în ce mai puţine, deşi alte trei întrepronderi şi-au închis porţile, iar majoritatea celorlalte fabrici lucrează redus. Lipsa de concurenţă ne dă putinţa să cumpărăm materialele cerute la preţuri ridicule, iar desfacerea imediată a mărfii ne asigură un randament surprinzător” (110).

Planurile secunde şi subteranele romanului sunt populate de o galerie fabuloasă de personaje secundare, realizate cu mîna sigură a gazetarului experimentat care a fost Ioachimescu: de la jurnalistul corupt şi santajist Achile Bistreţ (probabil Pamfil Şeicaru), la comisarul de poliţie care se închide în dulap pentru a-l suprinde pe Bistreţ în flagrant delict de şantaj, dar adoarme în şifonier şi uită să mai iasă la momentul oportun.

Romanul musteşte de pagini vii despre modernizarea mlăştinoasă a României, despre modul în care elitele de trecere corup instituţiile statului şi sărăcesc viaţa românilor obişnuiţi pe care îi reduc la statutul de mizeri locuitori ai unei periferii a Occidentului, unde libertăţile sau năzuinţele către libertate locale sunt strivite în numele sloganurilor occidentale pe care elitele sunt, apoi, primele care să le dispreţuiască şi încalce. Portavocea acestei elite cinice e Aglae care, nefericită că Aristide s-a căsătorit cu Domnica, ţăranca pe care o lăsase însărcinată, nu uită o clipă să îi amintească Domnicăi cît de „proastă” e şi că ţăranii nu mai au „trecere nici în romane, nici în teatru” (220). Aglae detestă „stolurile de opinci”, „brutele” de ţărani care se „împing de la spate unii pe alţii ca oile” pentru a năvăli peste clasele de sus (267). Ea se declară a fi exponenta sufletelor „revoltate de năvala aceasta de… suflete rurale, – ca să spun ca tine – spre sufletele din lumea urbană dacă-mi admiţi expresiile. Acapararea aceasta sufletească a urbanităţii de către ţărănism, această parvenire morală, această îmbogăţire matrimonială… de războiu, reprezentată tipic de scumpa dumitale cumnăţică, în fotă şi în papuci […] Voi nu vedeţi, tu, Aristide, Felicia, voi cari aţi fi putut fi forţe sufleteşti de-acolo, de departe, din mediul vostru, nu coborînd ca bolizii în sînul pămîntului, identificîndu-vă sufleteşte cu opincarii mai mult înjosindu-vă pe voi decît ridicîndu-i pe ei […] Noi suntem globulele albe ale societăţii culte, cari luptăm împotriva microbului năvalnic al ruralităţii” (256).

Aglae atacă „guşaţii” rurali, adică pe urmaşii vechilor boieri-răzeşi care stăpîniseră cîndva munţii vînduţi de Aristide la metru-cub, pe descendenţii adevăratei aristocraţii elite pe care malversaţiunilor elitelor de trecere i-au adus din punct de vedere economic la sapă de lemn şi din punct de vedere intelectual la rangul  de idioţi rurali blînzi şi buni ca oaia (197). Fraţii Polcovnicu exploatează economic şi manipulează discursiv muncitorimea oraşelor, descrisă de Ioachimescu astfel: „Lucrătorii, desculţi şi pe jumătate dezbrăcaţi, cu braţele şi cu picioarele zoioase, cu capetele zburlite, asudaţi, cum se desprinsese de lîngă cazanele şi vălătucele lor fierbinţi, în care fierbeau sau  călcau pieile, ieşiseră în curte să ovaţioneze pe apărătorul intereselor lor [Metodiu, n. M.P.]” (108).

În final, Aristide e ucis de ţăranii care s-au săturat să le fure „boierii” şi pămîntul, şi femeile, Aglae se călugăreşte sub numele de maica Neonila, iar „Metodiu şi-a lăsat cioc şi se crede, sărmanul, Lenin. Poate fi văzut Joia, fără greutăţi, la spitalul central” (282).

Ioachimescu, ca şi Mihail Sadoveanu, suprinde efectele alienante pe care le poate avea asupra unei naţiuni o elită de trecere, care nu e „pămînteană” în sensul că nu e investită în apărarea rînduielii care a generat-o, ci a neorînduielii, a fărădelegilor din care s-a zămislit. Răbufnirea Aglaei împotriva ţărănimii sau a ceea ce, cu o ezitare sarcastic-cicikoviană numeşte „…suflete rurale” nu e decît o manifestare a scîrbei elitei de dumping – şi ce altceva fac Aristide şi Metodiu cu întreprinderile lor decît dumping industrial –, a elitei care poate ieftini virtuţile şi criteriile oricît de mult, pentru că are spate, împotriva celor care nu-şi pot falsifica modul de viaţă şi criteriile, împotriva pămîntenilor, a celor care cresc la propiu şi la figurat din munca pămîntului sau din oricare altă muncă cinstită care îi formează (vezi editorialul lui Cassian Maria Spiridon din acest număr citînd formula lui Eminescu de propăşire a României: „muncă şi merit”). În adevăr, cultivaţi nu pot fi decît cei care cultivă, care cresc, care îngrijesc ceva, pe cînd oamenii culţi sunt, în acest roman, nişte primitivi poleiţi, nişte instinctuali leneşi sub mîna cărora nu creşte nimic, care sunt deci produsul nimicului pe care îl cultivă, al fracturii între azi şi ieri, între gînd şi vorbă, între vorbă şi faptă care caracterizează orice elită „tîrgoveaţă”, adică în al cărei cod cultural genetic se află negoţul cu „…suflete”, cu idei, cu identităţi de împrumut (ideologice, profesionale şamd). De fapt, „celulele albe ale societăţii culte” distrug, în acest roman, „celulele roşii” ale ţărănimii, ale oamenilor simpli, sfîrşind astfel prin a slăbi şi deteriora organismul social pe care au misiunea de a-l apăra. Referindu-se la iresponsabilitatea cu care bogătaşii acelor vremuri – supliniţi astăzi de onegeuri-dronă, cu fonduri de peste tot şi de niciunde – importau idei, personajul-narator al romanului lui Ioachimescu îi explică pericolele ideilor comodificate în ideologii lui Metodiu, care spune că nu vede „întrucît averea ar putea să stînjenească adoptarea cutărui sau cutărui program politic”:

„– Tocmai aici e nenorocirea, exclamai eu. Bogăţia ne dă nouă posibilitatea să importăm de peste graniţă, odată cu ciorapii de mătase şi flaconaşele de parfum, tot felul de principii politice, pe care nu le adaptăm şi nu le creştem după împrejurări, ci le lăsăm să vagabondeze pe străzi, să bată bulevardele, prostituindu-se cu primii veniţi. Aducem cu tot atîta uşurinţă idei, cu cîtă nepăsare importă cutare impresar artiste unguroaice pentru varieteuri. Cel puţin impresarul caută artiste frumoase şi tinere, pe cînd importatorii de idei aduc în geamantane toate deşeurile politice de aiurea” (66-67).

Ioachimescu nu şi-a intitulat romanul „ţărani şi boieri”, ci „ţărani şi tîrgoveţi” pentru că nu tîrgoveţii, ci ţăranii (de exemplu, Domnica, soţia lui Aristide, a cărui familie o urăşte atît de mult pentru că detestă mezalianţa) sunt adevăraţii boieri ai romanului, adică dau dovadă de eleganţa sufletească, de generozitatea, de cumpănirea şi de respectul faţă de om care îl definesc pe un adevărat boier. Familia Polcovnicu rămîne, structural, o familie de „tîrgoveţi”, adică de „neguţitori”, cum se spunea la acea epocă, de oameni dedicaţi negoţului. Neguţătoria lor nu permite mobilitatea socială a nimănui altcuiva decît a lor, restul ţării fiind tras în jos de febrilitatea lor ideologică şi de afaceri. Pentru că, în fond, ceea ce descrie Ioachimescu este refugiul temporar pe care îl găsesc în ideologiile de stînga sau de dreapta, în terorismul comunist sau în exploatarea capitalistă, dezrădăcinaţii, cei care nu sunt oamenii locului în accepţiunea sadoveniană. Meritul lui Ioachimescu este de a fi sugerat, încă de la 1929, că aceste forme de alienare sunt înrudite organic şi că, deci, modernizarea organică a României trebuie să le ocolească.

[1] „Adevărul” din 10 mai 1929 anunţa astfel apariţia romanului lui Ioachimescu în ziarul „Dimineaţa”: „În curînd Dimineaţa va începe publicarea romanului Ţărani şi tîrgoveţi de I. Şt. Ioachimescu. Sufletul nelinistit al generatiei războiului cu toate îndoielile lui, cu toate năzuinţele lui, cu toate frămîntările lui este cu pătrundere analisat în Ţărani şi tîrgoveţi”. Conform ziarului „Adevărul”, romanul lui Ioachimescu e un „vast reportaj” oglindind „lumea satelor şi lumea oraşelor, amestecul lor în prefacerile epocei postbelice, conflictele dintre ele, marele preces al desrädäcinării” („Adevărul”, an 42, nr 13919, 10 mai 1929, p. 5).

[2] Mircea Ştefănescu, Un dramaturg îşi aminteşte: Primii patruzeci de ani (Bucureşti: Editura Eminescu, 1980), pp. 156-57.

[3] „Adevărul literar şi artistic”, an XII, seria II, nr. 644 (9 apr. 1933), p. 7. Călinescu scrie că romanul lui Ioachimescu înfăţişează cititorilor „o lume solid trăită în imaginaţie şi originală”.

[4] G. P.-A., în cronica la al doilea roman al lui Ioachimescu, Prispa vraciului (1934), în „Lanuri” an I, nr, 9 (mai 1934), pp. 7-8.

[5] În excelentul roman al lui N. D. Cocea, Fecior de slugă (1932), boierul care ajunge comunist din idealism şi fiul de argat care ajunge stîlp al societăţii burgheze cresc împreună, dar nu sunt fraţi biologici.

[6] I. Şt. Ioachimescu, Ţărani şi tîrgoveţi (Bucureşti: Editura Adeverul, n.a. [ediţia a III-a]), 16.

[7] Vezi Nicolae Iorga, Evoluţia ideii de libertate (1928), fie şi în ediţia lui Ilie Bădescu (Bucureşti: Meridiane, 1987). În genere, apelez la ediţiile originale, pentru că multe din ediţiile apărute în perioada 1948-1989 sunt croşetate.

Revista indexata EBSCO