Feb 13, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Daniela HODROVÁ – Tableaux vivantes

Daniela Hodrová (n. Czech, 1946) Romancieră şi cercetătoare literară, s-a născut în Praga pe 5 iulie 1946. Între 1972-75 a colaborat cu editura Odeon ca redactor pentru literatura slavă. Din 1975, e angajată la Institutul de literatură cehă a Academiei de Ştiinţe, unde este acum cercetător senior. Nu puţine dintre preocupările de cercetare se răsfrîng şi în proza sa, ca de exemplu teoria despre sensul şi formele naraţiunii de iniţiere într-o operă literară. Alte concepte, cum sînt cele despre continuitatea neîntreruptă a evenimentelor istorice, a vieţilor umane sau despre prezenţa simbolică a realităţilor diverse ce se continuă de la o epocă la alta, sînt valorificate în primele sale romane, trilogia Agonizing city (Trýznivé město). Primele două romane în mod special Kukly (Chrysalides/Masks) şi Podobojí (In both kinds), demonstrează concepţia sa despre continuitatea paralelă şi coexistenţa mai multor planuri cronologice, care sînt proiectate obiectiv în conştiinţa subiectivă a naratorului. Predominantă rămîne conştiinţa istorică a timpului, ale cărei referinţe şi recuperări, referitoare la evenimente, sînt toate ancorate în Praga, cu al său genius loci. Distinctivă rămîne punerea în scenă a evenimentelor: ritualuri sau episoade încărcate de sacralitate, înlănţuindu-se într-o succesiune de tableaux vivants, ce performează atît în istoria reală cît şi în memoria (personalizată) a naratorului sau a protagonistului. Prin comparaţie cu primele două romane ale trilogiei, in ultimul, Théta, se percepe o mutaţie: în ţesătura istorică se prioritizează pentru prima dată destinul personal al naratoarei, cu abundente teme autobiografice. Dar şi aici expresivă şi distinctă rămîne regizarea sistematică prin dinamica tablourilor vivante, prin care naratoarea explorează identităţi într-o neîntreruptă căutare a semnelor de autenticitate. Aceasta percepţie paralelă a diferitelor planuri temporale şi spaţiale (cu semnele lor latente) rămîne axa romanelor sale pragheze, inclusiv a ghidului literar Město vidím… (I see a city), ce se face ecoul schimbărilor din 1989, precum şi a variaţiunilor literare ulterioare, despre viaţa unor femei cu istoria lor personală in contextual marii istorii, ca în romanele Perunův den (Perun’s day) şi Ztracené děti (Lost children). În romanul său ulterior Komedie (Comedy), Hodrová sintetizează elemente de “ficţiune poetică, de confesiune auto-torturantă, şi de farsă naţională.” Nuvela „Tableaux Vivants” este publicată în Povestiri din Praga/ Prague Tales, eds. John ŕBeckett et al., New Europe Writers, Warsaw, 2007.

 

Tableaux Vivants

Pentru mine, oraşul e un cuvînt, o fiară ce se ascunde, o mare ce se retrage treptat, e casa în care Peter obişnuia să aştepte în pivniţă. Şi mai e tatăl care obişnuia să se aplece peste mine noaptea cînd se întorcea de la Teatrul Vinohrady. De obicei faţa sa mirosea a machiaj şi unsoare (mirosul de teatru înlocuise mirosul de fructe exotice pe care oraşul obişnuia să-l emane cînd eram încă un bebeluş de purtat în braţe). Încă de pe atunci oraşul avea pentru mine o oarecare legătură misterioasă cu teatrul: oraşul şi teatrul sînt una, constituind împreună o scenă venerată – o viziune – dezvăluită după ce se ridica cortina. În percepţia mea, cortina oraşului–sală de spectacol e de găsit undeva lîngă Muzeul Naţional, unde era odată „Horse Gate”. Acolo, deasupra pieţei dominate de statuia Sfîntului Wenceslas (cît de puţin se aseamănă acel călăreţ de metal, enorm de mare, cu tînărul pios din legendă!). Înaintea ochilor auditorului ce stătea în picioare, în avanscena din faţa muzeului, ce da înspre o fîntînă ce nu cînta niciodată, cortina se trage şi încep să se perinde unul după altul tablourile vivante. Cînd ajungi să te gîndeşti la asta, panta înclinată a pieţei îţi mai aminteşte de o scenă. Deşi nu e înclinată înspre fosa orchestrei, cum e în mod obişnuit la teatru, ci în direcţia opusă, spre Můstek. Acolo unde în clădirile teatrelor clasice e de obicei cuşca sufleurului, aici, în fiecare zi de mai, şi timp de mulţi ani, obişnuiau să ridice un podium, pe care de obicei îl împodobeau peste noapte cu stofă roşie (stofă? mai curînd etamină pentru steaguri). Aici răsunau cuvîntările preşedinţilor, iar masele trecînd în marş mai jos de podium îi salutau cu ovaţii şi aplauze, care treptat s-au rărit întrucîtva mai tîrziu, pînă cînd acel anume tableau a fost transferat la piciorul altei tribune – pe Letna –, care a devenit lăcaşul unui circ începînd cu acea toamnă.

Piaţa Wencesls – scenă de tableaux vivants –. Unele sînt pur şi simplu prezentate, altele au fost interpretate cu adevărat.

Scena 1: SLAVII AJUNG ÎN BOEMIA, o imagine idilică despre viaţa slavilor de altă dată. Ei trăiesc în fortăreţe pe coline, unde urma să fie viitorul oraş. Prinţul lor, într-o mantie roşu închis brodată cu aur, stă pe tronul său princiar într-o sală a coloanelor. La Vyšehrad sau pe Opyš– unde va fi Castelul Praga într-o zi.

Scena 2: PROFEŢIA LUI LIBUŠE. Prinţesa LIBUŠE (Libussa), după ce l-a somat pe Přemysl şi l-a îndepărtat de pe proprietatea sa pentru a-i lua tronul, îşi pune mantia roşu închis, după cum ne spune legenda. Prinţesa stă în picioare pe avanscena Muzeului, în roba ei ritualică şi cu diadema pe cap, arătînd ca o preoteasă bizantină în faţa întregii lumi. În mînă, are o crenguţă de tei. Ochii ei plini de pasiune privesc cu uimire peste tunelul de lîngă gara Principală şi dincolo. Ea face profeţii: văd un oraş mare a cărui glorie va atinge stelele. Aşa scrie (în latină) Cosmas, cronicarul medieval. În opera lui Smetana, Libuše, pe care Teatrul Naţional o pune în scenă ori de cîte ori e ceva de aniversat, în mod surprinzător nu face vreo profeţie despre gloria viitorului oraş. După ce a avut viziuni despre cîţiva conducători din Boemia, despre Hussiţi şi în cele din urmă despre Regele George de Poděbrady, ea cîntă: Ce urmează? Ceaţa ascunde priveliştea şi acoperă multe, scene groaznice, blesteme, de ochii înceţoşaţi,…

Boxa prezidenţială e ocupată de Masaryk, apoi de Beneš, apoi de Gottwald, apoi de Zápotocký, apoi de Novotný, apoi de Husák, apoi de Havel. Iar prinţesa continuă să cînte: Scumpa mea naţiune boemeză, aici vei dăinui pe veci, şi vei depăşi în slavă toată grozăvia iadului !

Ura!

Doar preşedintele Hácha, un manechin manipulat de germani în timpul Protectoratului, nu a auzit vreodată profeţia lui Libuše; opera era interzisă în acel timp. Dar se poate să o fi auzit mai tîrziu în curtea închisorii Pankrác, pe cînd un întemniţat nebun era scos la soare. Naţiunea din Boemia va dăinui aici pe veci… toată grozăvia iadului. Nici chiar compozitorul însuşi nu a auzit vreo notă din această arie, deoarece pînă în 1873 cînd a terminat opera, asurzise cu totul.

La puţin timp după moartea lui Gottwald (boala care l-a ucis nu se dezvăluie încă public, aşa cum e şi cea care l-a omorît pe creatorul operei naţionale), la începutul epocii întunecate a deceniului 1950, agenţi ai serviciilor secrete au dat buzna în vila Profesorului Haškovec şi au golit la toaletă recipientul ce conţinea creierul compozitorului. Din greşeală? Deliberat?

Văd un mare oraş… El va depăşi în faimă toată grozăvia iadului!

Ura!

 

Prezentare şi traducere Ligia Doina CONSTANTINESCU

 

Revista indexata EBSCO