Feb 13, 2016

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Mihai Eminescu în faţa „Influenţei austriace”

Mult discutata şi apreciata conferinţă Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, care urma să ia curînd şi forma mai amplă publicată în „Convorbiri literare”, a suscitat discuţii încă în contemporaneitatea imediată. Susţinută la 14 martie 1876, în cadrul prelecţiunilor populare organizate de Junimea, „Curierul de Iaşi” („care este sub patronajul D-lui Iacob Negruzzi” – după cum se exprimă într-o intervenţie Dimitrie Petino) nu face decît să-i rezume tezele principale, cinci zile mai tîrziu, fără a lua vreo atitudine. Opinii tranşante avem, în schimb, din partea opoziţiei liberale, care a interpretat prin grilă politică aserţiunile Poetului, „Un student din Universitatea din Iaşi” (după cum sună semnătura) dînd frîu liber umorilor în „Apărătoriul legei” (foaie declarat antijunimistă, frecvent pătimaşă). Spicuim din această Conferinţa D-lui Eminescu (An. II, nr. 19, 25 mart. 1876, p. 3-4), care nu lasă nici o clipă să planeze vreo suspiciune de simpatie din partea gazetarului:

„Mai mult decât altădată, junimea studioasă se grămădea atrasă atât de importanţa materiei, cât şi de curiozitatea de a asculta pe un nou membru al societăţii Junimea, pe un tânăr care abia a sosit din străinătate, de unde încă nu-şi obţinuse încă nici titlul definitiv, şi care avea curajul de a se înălţa la o tribună atât de înaltă”. […] „Însă speranţele ne-a înşelat, căci şi d-l Eminescu a ajuns tot la acelaşi fiasco, încoronat de aplauze ca şi ceilalţi câţiva predecesori ai săi, care prin curajul lor cel foarte disproporţionat în comparaţiune cu puterea inteligenţei şi a sentimentelor lor, au făcut să degenereze aşa de mult aceste prelegeri poporale!”. (Predecesorii fiind: „d-nii Verussi, Burla e tuti quanti, ce sunt atât de puţin înzestraţi de darul cuvântului […], încât înşii trebuie să se mire de indulgenţa publicului ieşan” – deţinători ai unor „brevete de capacitate distribuite admiratorilor cu atâta galantomie de şeful aşa zisei direcţii noi”).

Neuitând să precizeze că, din poeziile publicate timp de cinci ani în CL şi din Sărmanul Dionis – „nu putea să se deducă decât aceea că d-sa nu este încă nici poet, nici prozaist, nici novelist şi cu atâta mai puţin orator”, „studentul ieşean conchide: „este ridicol pentru Iaşi, a doua capitală a ţării, ca pe tribuna sa cea mai înaltă să se vadă nişte persoane împinse numai de dorinţa căpătuirii şi care, în necompetenţa lor de a adăpa pe auditoriul ce-i ascultă cu adevăruri ştiinţifice şi instructive, sfârşesc cu critica îngăimată a unor fapte ce-i depărtează chiar de ceea ce-şi propun şi la urma urmei se încoronează cu profeţii care produc şi râs şi indignaţiune în inima celor ce-i ascultă”.

După cum ne informează cercetătorul Dimitrie Vatamaniuc, Eminescu pregătise o Rectificare la unele dintre obiecţiile formulate de preopinenţi – dar pe noi ne interesează acum nu conţinutul conferinţei (care oricum era mai „subţire” decît cel publicat ulterior în „Convorbiri literare”), cît modul de prezentare al lui Eminescu, statura sa de orator. Dacă foaia junimistă „Curierul de Iaşi” omite acest aspect, din „Apărătoriul legei” cităm: „Trec peste cestiunile de formă pe care trebuie să le cunoască acela ce se reprezintă publicului spre a-i vorbi, nu insist nici asupra timidităţii oratorului, nici asupra încurcăturilor de limbă produse de spaima ce îi aducea vreun aplaos – precum nici asupra tonului care îl transforma în un şcolar ce îşi rosteşte lecţiunea”.

O relatare nu foarte depărtată de aceasta din urmă găsim în „Curierul. Foaia intereselor generale”, sub titlul Prelegere populară a Societăţii „Junimea”, căreia nu strică să-i dăm ascultare: „Duminică 14 martie d. M. Eminescu a avut a vorbi despre influenţa austriacă asupra românilor, dar vorbirea sa a fost curat o propagandă de politică actuală, prin care d-sa, având manuscrisul de pregătire în mână spre siguranţă, a început pe de rost, cu un ton îngăimător (fiind începător în vorbire), a se încerca de a dovedi prin exemple istorice că numai despotismul este fericirea şi progresul popoarelor, zicând cum că unul va putea jefui mai puţin decât mai mulţi, şi că ţăranul trebuie să rămână ţăran, robul să rămână rob, boierul boier, numai astfel se pot forma, după d-sa, clasele pozitive necesare pentru existenţa unui Stat. Făcând aluzie la Principele Mihai Sturza, condamnă pe acest Domn, fiindc-a deschis toate rangurile boierilor mici pentru a răsturna pe boierii mari. Apoi, cu faţa timidă, ce părea a reclama mila auditoriului, pentru a completa discursul său, se necăjeşte a arăta cât de rău este sistemul nostru constituţional, care dă dreptul la alegeri, înlesnind scribilor a ajunge la afacerile Statului. Ar fi prea mult a mai arăta despre frumosul său discurs, din care rezultă curat: numai influenţă austriacă asupra dumisale, căci despre această influenţă asupra poporului român, s-a păzit cu totul de a recita ceva. Dar trebuie să observăm că deşi a fost o propagandă politică, Poliţia nu s-a arătat deloc, ca la dl. Petrino, a căruia conferinţă a fost curat literară” [„Curierul. Foaia intereselor generale” (Iaşi), An. IV, nr. 22, 18 mart. 1876, p. 2].

Bine este să facem o pauză de respiro şi să medităm la faptul că Poetul se afla pe un teren alunecos, în ceea ce priveşte substanţa conferinţei, mai ales într-un context politic ce se va dovedi exploziv pentru guvernarea junimistă (tratatul economic încheiat cu Austria va fi unul dintre pivoţii acuzelor din partea partidei liberale). Pe de altă parte, nu ne aducem aminte de niscai isprăvi oratoriceşti de-ale lui Eminescu, nici înainte nici după această primăvară a lui 1876 (necontabilizînd eventualele peroraţii înflăcărate estudiantine – inclusiv momentele Putna 1870-1871).

În loc de concluzii, să ne asumăm opinia mult mai echilibrată a lui N.A. Bogdan, martor la evenimente, publicată la vârsta senectuţii în „Oraşul nostru” (Iaşi, An. I, nr. 10, 11 iul. 1928, p. 5), sub titlul Eminescu şi conferinţele Junimii:

„La Iaşi, Eminescu n-a stat decât cinci până la şase ani, şi încă în diferite răstimpuri. Aici el a scris însă cele mai principale lucrări ale sale şi s-a făcut remarcat de lumea nostră literară prin versurile publicate în Convorbiri literare. Tot aici a ţinut el prima-i conferinţă, în ciclul de conferinţe ce obişnuit le ţinea societatea literară Junimea în fiecare iarnă în Aula Universităţii vechi. Titlul acestei conferinţe era Influenţa austriacă la noi.

Îmi aduc aminte bine cum l-am văzut intrând pe uşa rezervată conferenţiarilor în aulă, unde o mulţime de lume aştepta cu nerăbdare să-l vadă şi să-l audă. Era faţă toată elita societăţii ieşene şi numeroase reprezentante ale sexului frumos, gătite şi împodobite ca de sărbătoare.

Eminescu apăru sfios, rătăcit, în o redingotă cam ponosită, cu o pălărie neagră, tare, având în mâna dreaptă un bilet de vizită – pe care erau probabil fixate câteva date şi note. Odată la măsuţa ce-i servea de tribună, el îşi aşeză cu precauţie pălăria cu fundul în jos, aruncă o privire furişă în public, apoi o altă privire la notiţele lui, şi începu.

Deodată vocea îi era slabă, nesigură, leneşă; cu toate acestea, odată intrat în subiect, el merse înainte fără întrerupere, fără lipsuri de memorie. Apoi, încurajat de aplauzele publicului, el reuşi să înlănţuie tot mai strâns atenţia acestuia. De la o vreme Eminescu se cam obosi. Scoase ceasornicul din buzunarul jiletcii şi se uită la el cu grijă, apoi îl lăsă pe masă deschis, lângă pălărie. Regula era ca o conferinţă a unui membru al Junimii să ţie cel puţin un ceas; oratorul nostru însă obosise înainte chiar de a fi trecut trei sferturi de ceas. În ultimul sfert, subiectul fiind epuizat, Eminescu îşi arunca la fiecare 3-4 minute ochii la ceasornic – şi se pare că ceasornicul se mişca foarte greu în ceasul acela.

Când conferinţa se sfârşi, publicul nu-i economisi aplauzele şi în urmă toţi cei mai intimi, precum şi cei ce se interesau de literatură, făcură cerc în jurul poetului, discutând şi manifestându-şi simpatiile.

Seara a fost mare chef la vestita Bolta Rece, unde Eminescu cu câţiva prieteni îşi prefăcea adesea amarul sufletului prin câteva păhăruţe de vin sau pelin… Simila similibus curantur”.

 

Revista indexata EBSCO