Feb 13, 2016

Posted by in ESEU

Ion Papuc – Moralităţi religioase

Întîia mare dificultate pe care a avut-o de învins în destinul ei Lidia Stăniloae a fost aceea a condiţiei de fiică a marelui teolog care a fost părintele său. Dependenţă crîncenă în felul ei, căci Dumitru Stăniloae era nu doar un uriaş ca puţini alţii din generaţia sa, ci şi o personalitate concentrată în sine ca un diamant, cu o forţă centripetă considerabilă. A fost exclusiv teolog, dens ca substanţă teologală, absorbind totul într-o singură direcţie, aceea a erudiţiei teologice. Toate strădaniile i se subordonau ştiinţei despre Dumnezeu, ceva ca o atracţie gravitaţională îi concentra spiritul şi dădea consistenţă neobişnuită preocupărilor sale savant-teologice. Orice altceva din jurul său putea să dispară căci pentru el era oricum fără o prea mare importanţă. Gîndiţi-vă o clipă la forţa care îi este necesară unui vehicul, avion sau rachetă, pentru a se desprinde din inerţia atît de apăsătoare a atmosferei terestre. Tot astfel s-a întîmplat ca Lidia Stăniloae să fie aşezată prin naştere în preajma unui colos, marele teolog, omul de o copleşitoare înzestrare, şi apoi, în pofida acestei fatalităţi, să izbutească să îşi construiască propria individualitate. Să te smulgi din cîmpul gravitaţional al unei mari personalităţi! Performanţa sa a fost cu atît mai uimitoare cu cît s-a îndepărtat pînă la a-şi constitui personalitatea proprie şi totuşi a rămas strict apropiată, înrudită şi fidelă în filiaţie cu acest miez de energii care a fost ilustrul savant.

Astfel că, în loc să se specializeze în domeniile umaniste mai afine teologiei părintelui, cu o seriozitate similară cu a aceluia a aprofundat fizica nucleară. Iar dacă persecuţiile politice au atacat-o, barînd drumul unei cariere care se anunţa ca fiind de mare succes, trebuind să accepte condiţia de marginalizare, de diminuare a statutului său social, fie şi  doar ca pe un reflex al persecuţiilor la care a fost supus profesorul de dogmatică coborît de comunişti în bolgiile închisorilor politice, a stăruit totuşi asupra ştiinţelor exacte care i-au fost profesie de o viaţă, s-a împlinit apoi şi prin abordarea domeniilor literare, poezie, roman (şi încă şi unul în limba germană!), traduceri literare, eseuri, memorii în care îl evocă pe cel de care s-a depărtat tocmai pentru a-i fi mai aproape, cît şi amintiri despre tribulaţiile exilului. Iar acum, recent, îşi tipăreşte şi o consistentă culegere de publicistică: La bursa adevărului, cuprinzînd teme de moralitate teologală, cu ecouri din actualitatea imediată, analize docte surprinzător de vii, de tinere. Cu adevărat, o carte de secolul XXI, deloc vetustă. Faptul este vizibil încă de la primul nivel al scrierii sale, acela al vocabularului, al stilului. Căci nu vom găsi la această autoare nimic din atît de răspînditul limbaj popesc de lemn, slavofil şi bont, ci textele sale manevrează cu dezinvoltură o limbă românească neologistică, de un pregnant intelectualism. Prin această caracteristică, cu toată vîrsta sa venerabilă Lidia Stăniloae face parte mai degrabă din categoria tinerilor teologi şcoliţi nu doar în ţară ci şi în străinătate dar care, cu toate evidentele lor resurse, spre deosebire de această autoare prolifică, se manifestă în scris încă insuficient.

Însă nu numai la nivelul stilului este cartea aceasta remarcabil de modernă ci şi la acela al substanţei sale propriu-zise pentru că, trăitoare în Occident, autoarea ştie realitatea lumii de azi şi o abordează fără complexe, franc şi dezinvolt, criticînd şi lăudînd după caz ceea ce este de criticat sau de lăudat. Ca un radar de mare fineţe, sensibilitatea sa abordează problematica societăţilor contemporane pe care le judecă cu necruţare îndeosebi sub raport moral. Este aceasta, într-adevăr, o problemă: în ce măsură credinţa se reduce la etică, cît de mult analiza etică intră în contact sau doar în coliziune cu credinţa în Dumnezeu? Fiindcă în scrisul Lidiei Stăniloae, şi nu doar în această carte, nu ne întîlnim atît cu mărturia trăirii evlaviei religioase cît doar cu analiza diverselor incidenţe exterioare ale acelei presupuse credinţe. Aspectul moral al lumii de azi este cel care prevalează, bineînţeles întotdeauna dintr-o perspectivă creştină. E în totul aici, în această carte, o adevărată luxurianţă de problematici contemporane, scene din viaţa cotidiană, informaţii culturale şi teologice din surse de cel mai elevat nivel, şi în raport cu acestea este exprimat tranşant întotdeauna un punct de vedere creştin, ortodox chiar, dar ortodox nu deloc vehement, ci cu blîndeţe, cu înţelegere şi pentru alte poziţii ale spiritului, cu toleranţă.

Editată la Trinitas  într-o ţinută de o eleganţă discretă dar substanţială, cartea recentă a Lidiei Stăniloae beneficiază de recomandarea călduroasă a părintelui patriarh Daniel care pune în evidenţă calităţile remarcabile ale scrierii. Fiica marelui Dumitru Stăniloae este într-un fel cum nu se poate mai natural, în mod genealogic, genetic chiar dar întru spirit, apropiată de biserica strămoşească, ortodox românească. Şi tocmai prefaţa care îi însoţeşte recenta apariţie editorială evidenţiază îndeaproapea înrudire. Pe de altă parte, în această împrejurare textul părintelui patriarh, mai mult decît să fie o recomandare de lectură, exprimă succint, lapidar, o tendinţă, o atitudine a lumii bisericeşti, o critică din partea acesteia la adresa laicatului, o nemulţumire irepresibilă că el nu este suficient de apropiat de credinţă, de biserică. Iar dacă autoarea are îndemînarea de a şerpui printre atitudinile sale moral-critice adresate lumii de azi, certînd şi lăudînd în contemporaneitate, dibuind şi în mass-media şi într-o abundentă cultură diversificată, atît din domeniile umanioarelor şi ale teologiei cît şi din acelea ale ştiinţelor pozitive, exemple, dovezi şi ale excelenţei întru spirit dar şi mai ales ale păcatelor omeneşti, prea omeneşti, în schimb prefaţatorul este categoric, rigid. Sigur că are dreptate în atitudinea sa radical critică, ba chiar are deplină justificare în măsura în care este păstorul suprem, cel care, cu cîrja arhierească în mînă, îşi îndrumă turma de credincioşi, ferind-o de rătăciri.

Şi totuşi, cu toate că are desigur dreptate, noi fie şi doar o singură dată în viaţă, semel in vita – cum spune filozoful, fie şi numai o singură dată în viaţă să răsturnăm perspectiva aceasta pe care ne-o propun oamenii bisericii, la care este afiliată cu subtilitate şi în mod nuanţat Lidia Stăniloae, poziţie pe care prefaţatorul cărţii o exprimă tranşant şi cu toată forţa, dar în pofida tuturor acestora, pentru o clipă să privim totuşi lucrurile lumii dintr-o perspectivă inversă, încercînd să vedem dacă nu cumva este falsă, neîntemeiată imaginea aceasta a omenirii contemporane care ar fi aceea a unei decăderi a credinţei creştine. Pentru că, scrutînd trecutul bisericii, nu cumva am avea surpriza să constatăm privind mai îndeaproape faptele oamenilor că ei nu au fost nicicînd altădată mai apropiaţi de Dumnezeu, că întotdeauna diavolul şi-a avut în lume saltimbancii săi care au agitat, atît de ineficient, apele omenirii?! Iar atunci s-ar putea să constatăm cu onestitate că sîntem şi astăzi tot atît de credincioşi, pe cît sîntem!, ca întotdeauna în trecut. Noi nu am devenit cu nimic mai atei decît am fost vreodată. E mult zgomot, ca mai mereu altădată, în jurul necredincioşilor, dar ei nu sînt mai mulţi şi noi cei care credem, proporţional vorbind, nu sîntem mai puţini decît oricînd altădată.

Aceasta pe de o parte, adică privind lucrurile în diacronie, înlănţuite în scurgerea timpului, iar pe de altă parte, abordîndu-le în sincronie, în simultaneitate cu noi înşine, vom observa un posibil viciu de perspectivă, faptul că oamenii bisericii prin chiar fatalitatea condiţiei lor de a fi substanţial în interiorul eclesiei îşi cultivă un nejustificat sentiment al unei izolări, o teamă faţă de laicat, impresia că acesta nu este suficient de în cuprinderea credinţei, suspiciunea unei eventuale adversităţi cînd de fapt cei din afara bisericii, cei mulţi, majoritarii în omenire îi sînt acesteia, oricît sînt ei de suspicionaţi de contrariu, cu mult, cu mult mai mult fideli ei, adică devotaţi lui Dumnezeu. Poate că nu am deloc dreptate în presupunerea mea, dar dacă totuşi am atunci cum îşi vor răscumpăra eroarea slujitorii altarelor? Ei, ca sub un asediu, parcă stau la pîndă să nu fie surprinşi cu garda jos de adversarii bisericii. Bineînţeles, instituţia credinţei este depozitara revelaţiei, a adevărului absolut şi deopotrivă ea este locul privilegiat, singurul, al contactului cu divinitatea. Recunoscînd că numai acolo, pe altar, se întrupează Dumnezeu vom observa că şi cei laici îi sînt şi ei credincioşi aceluiaşi unic Dumnezeu, ba chiar adesea într-un mod exemplar.

Iar pe de altă parte, din acest acelaşi punct de vedere al sincroniei, ştie oare lumea bisericii, captivă cum este perspectivei sale închise de pridvorul catedralelor, ştie ea ce este cu adevărat în sufletul laicilor?! Pot oare bănui cei din altar faptul deloc exclus că există oameni de ştiinţă cu mult mai credincioşi decît cei mai sfinţi dintre sfinţii din mînăstiri?! Că în timp ce senili unii dintre proclamaţii mari duhovnici ai neamului, după cîte relatează gazetele, bolborosesc previziuni catastrofale şi absolut improbabile, primitive, sălbatice şi mai ales inculte din chiar punctul de vedere al teologiei, în acelaşi timp oamenii de laborator îşi trăiesc cu rară ardoare credinţa şi aduc mărturii inedite, moderne şi intelectuale, întru mărirea lui Dumnezeu?! Dovadă este în acest sens şi cartea Lidiei Stăniloae, un om de formaţie pozitivistă, cu o viaţă trecută prin laborator iar faptul în sine nu i-a micşorat cu nimic credinţa. Comparaţi textele sale atît de vii, de neologistice, de informate la zi şi în privinţa vieţii din modernitate, comparaţi-le cu cele ale vreunei feţe bisericeşti, adesea atît de terne, de posomorîte, de jertfite limbii de lemn. Ştiu că în rîndul clerului există tineri care pe lîngă cultura teologică temeinică au şi o formaţie intelectuală chiar şi din domeniile ştiinţelor pozitive dar încă nu sînt suficient de vizibili. Exemplul Lidiei Stăniloae le poate fi îndemn ca ei să se manifeste mai cu pregnanţă. Credinţa nu este doar a oamenilor simpli, a celor din cohortele pelerinajelor pe la praznice şi la expuneri de moaşte, ci şi a unora din civilizaţia electronică. Apartenenţa intelectuală la lumea din postmodernitate nu creează handicapuri ci mai degrabă avantaje, chiar şi în ordinea spiritului. Altfel spus, cunoaşterea lui Dumnezeu, îndeosebi prin actul mistic al iubirii, prin acea agape a apostolului, nu este un privilegiu exclusiv al analfabeţilor ci mai degrabă un apanaj al oamenilor de ştiinţă. De exemplu, cei care s-au exersat la nivel maxim în gîndirea matematică s-ar putea întîmpla ca prin chiar aceasta să aibă un mai dezvoltat acces la dumnezeire. Iată o tulburătoare ipoteză!

Într-una dintre paginile acestei cărţi, deloc deosebită de altele ale aceleiaşi scrieri, autoarea se întreabă: Mai auzim cîntarea îngerilor? Mai există ei oare? Aş îndrăzni să răspund că ei categoric mai există, dar de auzit s-ar putea să-i mai audă doar unii dintre noi, căci celorlalţi li s-a întîmplat să le fie tocit auzul spiritual, să fie în felul lor surzi la cîntecul din cer, mîncaţi sufleteşte de akedia, subjugaţi de taedium vitae, două maladii mînăstireşti. Dar nu avem niciun motiv să nu credem că pentru cei mai mulţi dintre oamenii de azi acel cîntec ca o chemare a lui Dumnezeu mai răsună strălucitor şi puternic şi nespus de curat. O dovadă în acest sens sînt şi paginile scrise şi publicate de Lidia Stăniloae.

Revista indexata EBSCO