Feb 13, 2016

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Mircea Eliade, linii la un portret în posteritate

Devotamentul faţă de opera şi personalitatea lui Mircea Eliade a dat şi dă neîndoios un sens major existenţei de cărturar a lui Mircea Handoca. Destinul autorului „Tratatului de istoria religiilor” este unul dintre cele emblematice privind drama unei culturi. Eliade, ca şi Călinescu de pildă, a „căzut” într-o istorie  ieşită din matcă, buimacă, tragică. ?i lui, ca şi altor intelectuali din generaţia sa, i-a fost dat să trăiască, să gîndească şi să scrie în epoci diferite, extrem de tulburi şi de ostile. E limpede că a face ceva durabil în cultura română e literalmente o treabă eroică, fiindcă ea presupune, în afară de talent şi efort, luptă, rezistenţă la atîtea adversităţi dinlăntru şi din afară.  Masivul volum apărut la Editura TIPO MOLDOVA din Iaşi, semnat de Mircea Handoca şi intitulat „Fost-a Eliade necredincios?”, o ilustrează pe deplin. Titlul  e şi cel al unui substanţial eseu din cuprinsul cărţii, în care autorul îşi propune să răspundă la întrebarea dacă Mircea Eliade a fost sau nu credincios. Mircea Handoca porneşte de la ceea ce spusese Cioran pe la jumătatea secolului trecut: „Dintre oamenii cu preocupări religioase, puţini sînt aşa de puţin religioşi ca Eliade”. Mircea Handoca nu împărtăşeşte paradoxul – sau aparentul paradox – formulat de Cioran, dar nici nu este prea convingător în a susţine contrariul. E drept, reputatul specialist nu susţine că Mircea Eliade ar fi fost „un practicant religios”, dar, comparîndu-l surprinzător şi cît se poate de relevant cu Ştefan a Petrei Ciubotariul, constată că, aidoma humuleşteanului, „copilul (Eliade) credea şi simţea că biserica e în sufletul omului”. El citează în sprijinul acestei aserţiuni şi o mărturie a Corinei-Cornelia Alexandrescu, sora scriitorului: „Era darnic şi sensibil la suferinţa oricui şi toată viaţa a fost generos. Cînd mergea la şcoala primară din strada Mîntuleasa, dacă întîlnea vreun nevoiaş, uşor se lipsea de banii primiţi de la mama să-şi cumpere cornuri pentru recreaţii”. Un alt argument invocat de editorul şi exegetul lui Mircea Eliade, ceva mai solid, îl reprezintă un text din „Itinerariul spiritual”, apărut în 1927, în ziarul „Cuvîntul”, intitulat „Ortodoxia”, în care viitorul savant postula: „Un ortodox poate fi ascet sau păcătos. Ce însemnătate poate avea faptul acesta? Experienţa religioasă, dragostea către Christ – rămîn aceleaşi”. Apoi, în demonstraţia sa, Mircea Handoca citează pe larg dintr-un alt document: o scrisoare din ianuarie 1953 către Vintilă Horia, în care Mircea Eliade se referă la creştinism şi la problema unificării ortodoxismului cu catolicismul. (Sufixul ism folosit în cele două vocabule de Handoca mi se pare uşor nepotrivit; nu şi în cazul termenului şi conceptului de creştinism). În epistola trimisă celui ce va scrie romanul „Dumnezeu s-a născut în exil”, Eliade susţine că „ortodoxia românească e o creaţie a romanităţii orientale, la care s-a adăugat, din nefericire, limba liturgică veche – bulgara; dar asta destul de tîrziu şi vocabularul, dacă ne-a rămas, nu a putut desfigura creştinismul nostru, plămădit cu secole în urmă”. Noi, românii, subliniază Mircea Eliade, sîntem neîndoios „urmaşii romanităţii orientale” şi „Roma însăşi are mare nevoie de această romanitate orientală”. Ceea ce e de luat în considerare cu atît mai mult astăzi, în condiţiile aşa zisei globalizări, care în fapt e o colonizare la scară planetară, fapt prevăzut de Eliade cu şase decenii în urmă: „Europa se ofileşte şi moare. Singura ei şansă de supravieţuire sîntem noi, Centrul şi Răsăritul, îndeosebi Răsăritul, care încă nu şi-a cîntat cîntecul şi ale cărui rezerve spirituale sînt incalculabile (Ortega mă întreba odată: Ce faceţi cu Orpheu? Cînd ni-l daţi?”. Concluzia marelui istoric al religiilor este una optimistă: „Ştim doar că unirea se va face”. E vorba desigur de unirea dintre cele două biserici: catolică şi ortodoxă.

În India, se ştie, Eliade a fost pe punctul de a renunţa la ortodoxie, urmînd să se însoare cu Maitreyi, fiica maestrului său Dargupta, şi să se convertească la hinduism, spre îngrijorarea familiei. Au intervenit însă conflictul binecunoscut şi izgonirea păcătosului. Interesant e că la puţin timp după toate acestea, într-o scrisoare adresată lui Vittorio Macchioro şi datată 15 martie 1931, făcea cîteva consideraţii relevante privind viziunea sa asupra creştinismului şi a ceea ce numim credinţă religioasă: „Există un minunat proverb românesc care spune: «Sîntem creştini aşa cum arborii sînt arbori şi păsările păsări». E ca şi cum ai spune că sîntem creştini pentru că sîntem oameni. În româneşte, cuvîntul «creştin» este identic cu acela de «om». Un ţăran român crede că singura lui datorie este să fie «drept» şi ?bun»… şi, fiind aşa, e creştin. Pentru el, creştinismul  nu este o dogmă, un organism exterior de norme şi ameninţări – ci baza creaţiei, singurul sens al acestei vieţi pămînteşti. Din această cauză străinii cred că sîntem «fatalişti» sau «leneşi», sau «indiferenţi din punct de vedere religios». Este o înţelegere cu totul greşită a întregii probleme. Sîntem doar toleranţi şi umili”. În fine – zicea tînărul de 24 de ani – „Este ceea ce eu numesc «creştinism cosmic», opus celui ecleziastic”. Mircea Handoca evocă momentul cînd, la moartea lui Kierkegaard, în 1951, Eliade a urcat de mai multe ori la Sacre Coeur pentru a aprinde lumînări („Numai ofranda aceasta simplă mă linişteşte”) şi întreabă: „Poate fi numit un asemenea om necredincios?” Apoi, un alt fapt: cel al (re)lecturii Noului Testament ar putea fi invocat pentru a da un răspuns la întrebarea citată. De reţinut în acest context  distingo-ul lui Eliade referitor la variantele de lectură a Bibliei: „Desigur, există mai multe lecturi ale Bibliei. Este cea a creştinului, a credinciosului, sau, mai degrabă, a aceluia care îşi aminteşte că trebuie să fie credincios şi creştin: zi de zi este uitat acest lucru. Este apoi lectura pe care o face istoricul. Şi o a treia: aceea care recunoaşte în această carte un foarte mare şi foarte frumos model de scriere”. Mircea Handoca ne asigură – şi nu avem nici un motiv să nu-i acordăm credit, dimpotrivă – că „Eliade s-a implicat în toate cele trei modalităţi”. Foarte interesantă şi definitorie i se pare o notă de jurnal a lui Mircea Eliade, din 15 februarie 1970: „Asist la slujba catolică la Oriental Institute, unde de cîteva luni liturghia e acompaniată de «muzică de jazz» (de fapt, o ghitară, o trompetă, un saxofon). Sînt prins şi cucerit. Sala e plină de tineret. Pentru prima oară văd tineri care nu se plictisesc şi nici nu stau ca nişte pietre, la o slujbă. «Transmisă» prin asemenea melodii, liturghia îi tulbură, îi atrage, îi interesează. «Şi-au găsit limbajul pe care îl căutau?»”.

Este de remarcat cît de modern, cît de sincron şi receptiv la sensibilitatea reprezentată de a treia generaţie de după a sa, este Mircea Eliade. Şi cît de vizionar. După aproape un deceniu de la data însemnării de mai sus reproduse de Mircea Handoca, în Sfîntul Scaun papal de la Roma urca Ioan Paul al II-lea, care avea să promoveze şi să cultive sistematic şi fecund noile limbaje religioase.

„Pro şi contra Eliade”, cel mai întins capitol, 120 de pagini, al volumului „Fost-a Eliade necredincios?” priveşte modul cum a fost şi este reflectată figura marelui cărturar  în publicistica românească şi străină. Retrospectiva întreprinsă de Mircea Handoca constituie răspunsul la solicitarea unor „tineri eliadeşti” care l-au rugat „să prezinte în rezumat – cu extrase – cele mai importante articole pro şi contra” lui Eliade. Temele privesc deopotrivă opera şi biografia acestuia. Eminamente polemic, explicit şi implicit, „rezumatul” este edificator, atît cît poate fi un rezumat, în ceea ce priveşte receptarea operei ştinţifice şi literare a lui Mircea Eliade. Un subiect obsedant rămîne, însă, trecutul celui care a fost considerat liderul unei generaţii de străluciţi intelectuali şi a rămas ca atare în istoria culturii noastre. Aproape că ne-am obişnuit, din păcate, cu portretul fals al lui Eliade, din cauza deformărilor, a clişeelor din care unii nu mai pot ieşi, a lipsei de informare corectă, a refuzului de a analiza faptele sine ira et studio sau din motive mai mult sau mai puţin obscure. Există autori atît de încremeniţi în nişte clişee aberante, atît de iresposabili în emiterea unor „judecăţi” şi enunţuri total nefondate, cărora nu-ţi mai rămîne decît să le spui, cu vorbele regretatului Mircea Iorgulescu, adresate unei autoare a unei cărţi pline de calomnii la adresa lui Eliade, dar nu numai a lui, că nu-i mai poţi crede nici măcar atunci cînd afirmă că Parisul este capitala Franţei… Din fericire, preponderente sînt comentariile bine documentate şi aplicate la text, obiective, bazate pe mărturia revelatoare, riguros argumentate. Critici, istorici ai culturii, eseişti, români şi străini, din toate generaţiile, trasează portretul real sau măcar credibil al savantului şi scriitorului, al profesorului şi publicistului Mircea Eliade. „Rezumatul” alcătuit de Mircea Handoca cuprinde ample extrase din texte semnate de nume prestigioase. Extrasele, cît se poate de edificatoare, creează impresia unui symposion, a unei dezbateri, în care discursurile se rostesc calm, echilibrat sau mai vehement, opiniile fiind diferite, iar uneori, mai ales cînd în discuţie sînt omul Mircea Eliade şi biografia sa,  antinomice.

Inspirată ideea „tinerilor eliadeşti” de a-i sugera lui Mircea Handoca să introducă în carte substanţialul capitol, cu atît mai mult cu cît ea aparţine unor tineri care, presupun, vor să cunoască adevărul şi numai adevărul privind istoria, cultura României şi figurile de seamă ale acestora, liberi de resentimente şi idiosincrazii, de etichetări şi clişee.

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO