Feb 13, 2016

Posted by in Istorie literara

Radu CERNĂTESCU – Eminescu şi doctorii diavolului

În secolul al XVII-lea, un alchimist se lăuda că a obţinut un aur „mai frumos decît cel din minele ungureşti”[1]. Nimic nou, atît doar că la pachet cu metoda în care nimeni nu mai credea, germanul Johannes Agricola oferea, mai ales „bărbierilor autorizaţi (Balbirern Studiosis)”, reţetele tămăduitoare ale medicinii spagyrice „verificate în mai multe sute de istorii [de caz], cu revelarea completă a tot ce trebuie făcut cu ele în chirurgie şi alchimie”[2]. Era pe cînd reţetele medicale se vindeau mai bine decît secretul fabricării aurului! Cea mai căutată era prescripţia pentru tratamentul teribilei boli franceze (morbus galicus), numită syphilis încă de pe vremea lui Paracelsus. O infecţie care, cum o spune autorul poemei pastorale Syphilis sive morbus galicus (1530), el însuşi doctor curant şi autor de tratate medicale, „infectase sînul Europei…,/ De la cetăţile Libiene, pînă la valul Mării Negre”[3].

Filosof şi doctor în medicina parva la Leipzig, Agricola oferea însă nu una, ci două reţete. Prima, pe bază de mercur (oleum mercurii), cealaltă, pe bază de aur (oleum auri). Cea cunoscută sub numele de „prepararea mercurului sudativ (preparatio mercurii diaphoretici)”, despre care Agricola recunoaşte că „nu este un procedeu inventat de autor, ci o compilaţie din vechi filosofi”[4], era în acea vreme cel mai cunoscut tratament pentru sifilis, amintit pînă şi în poema menţionată mai sus. Cealaltă reţetă îi aparţinea lui Agricola şi „a fost încercată pe un student al meu care a avut o şcoală nu departe de Viena, în Austria”, şi care se afla „în ultimul stadiu al bolii: părul îi căzuse, îi ieşiseră umflături în jurul tîmplelor, de asemenea îi apăruseră pete pe picioare şi toate celelalte simptome care însoţesc această infecţie”[5]. Adică, în jargonul medicinii moderne: rozeole sifilitice, febră, dureri de oase şi semne de nefrită, cauzate toate de septicemia treponemică.

Spre deosebire de cura cu mercur, tratamentul pe bază de aur nu a ajuns un remediu popular, fiind abandonat curînd după moartea celui care a încercat să impună aurum potabile ca panaceu universal. De vină pentru diabolizarea acestui demers revoluţionar a fost polemica lui Agricola cu alchimiştii Poppius şi Kirstenius, pamflete injurioase legînd de numele său apelative ca „fantomă de comediant” sau „uzurpator al dogmei alchimice (dogmatica medicina)”[6]. Înfruntarea celor două tabere surprinde schimbarea de paradigmă în farmacologia alchimică a epocii baroce, aurora Iluminismului anunţînd deja pretenţiile ştiinţifice ale chimiei moderne, care îl va preamării pe cercetător (indagatoris) în detrimentul practicianului rutinat (veteratoris) al sulfuroasei magii. Mult mai tîrziu, medicina modernă îi va da însă cîştig de cauză lui Agricola, îngropînd tratamentul cu mercur şi reabilitînd crysoterapia, aurul recăpătîndu-şi azi un rol curativ în infecţii şi imunodeficienţe grave.

Unul din puţinii discipoli ai lui Agricola, germanul Johann Rudolf Glauber, el însuşi fiu de bărbier, a dus invenţia lui Agricola pînă în Olanda, publicînd la Amsterdam ultima încercare de reabilitare a aurului potabil. La aproape un deceniu de la moartea lui Agricola, Glauber încă era convins că aurul poate fi folositor, şi nu doar în pandemiile cunoscute sub termenul generic de morbi Gallici, dar „poate servi în formă lichidă ca panaceu la vindecarea mai multor boli foarte grave”[7].

 

O noapte cu Venus, o viaţă cu Mercur

Promovat de Pharmacopea dogmaticorum (1607) a lui Duchesne (Quercetanus) şi de Thesaurus Medicinae (1628) al lui Popp (Poppius), tratamentul cu mercur pentru lues venerea era o veche practică în medicina alchimică. Avicena lăudase[8] cel dintîi proprietăţile „cauterizante” ale mercurului, administrat sub formă de auro rubeo (sulfura mercurică, cinnabaris), în a sa Kitab al-Qanun fi al-tibb, biblia farmacologiei alchimice apusene, tradusă în latină de Gerardo da Cremona ca Liber canonis totius medicinae (1522). Avicenna a ţinut să avertizeze asupra toxicităţii mercurului, recomandînd mai degrabă, „pentru fistule dificile şi scrofule”[9], un  unguentum veneris pe bază de oxid de plumb (lithargyr, spuma argenti). Tot în Canonul său, în cap. De auro, găsim şi sursa tratamentului cu aur potabil experimentat de Agricola, Avicena considerînd aici[10] că aurul are şi el calităţi cauterizante şi poate fi administrat în infecţii ca decoct.

Însă cel care a canonizat cu adevărat tratamentul cu mercur al bolii franceze a fost Paracelsus. Poreclit „doctorul diavolului”, alchimistul elveţian este cel care a făcut din alchimie mai mult decît o promisiune de fabricare a aurului, a impus-o ca pe filosofia mistică a vindecării corpului uman. Medicina lui spagyrică bazată pe teoria umorală oferea reţete care ajutau corpul să scape de încărcătura de „umori rele” prin vărsături, sudoraţie şi salivaţie. Răul francez (malum francicum, Franzosenseuche), pe care Paracelsus îl considera „cea mai gravă boală din lume”, era o astfel de dereglare umorală şi putea fi tratat doar cu un vomitiv puternic, cum era şi încă este considerat calomelul (clorura de mercur). Paracelsus a scris şi un tratat Despre cauzele bolii franceze şi remediile ei (1529), considerat temeiul sifidologiei moderne, numeroase observaţii despre patologia luetică rămînînd valabile şi azi.

Timp de mai bine de 350 de ani, pînă la studiul lui Jean-Alfred Fournier, din 1893, care va arăta că boala franceză trebuie considerată, cel puţin la acel moment, incurabilă, tratamentul spagyric cu mercur a fost privit ca cel mai adecvat remediu şi singura speranţă a bolnavului luetic. Administrarea clorurii mercurice, recomandată de toţi medicii paracelsişti, se făcea pe cale orală sau extern, sub formă de unguent, fumigaţii, băi de aburi. Sau toate la un loc. Din cura cu calomel, intitulat şi sublimat coroziv datorită toxicităţii sale, nu lipseau însă excesele, care aveau un efect devastator asupra pacientului: căderea dinţilor şi a părului, ulceraţii, tremor, pareze, dureri pulmonare, pierderea memoriei, labilitate emoţională şi chiar cancer. Abia în anul 1868, doctorul francez Liégeois a patentat un tratament cu injecţii hipodermice de soluţii foarte diluate de sare mercurică (1:500), oferind astfel posibilitatea unei posologii supravegheate. Studiul lui clinic a apărut în British Medical Journal, pe 10 iulie 1869.

 

La vals cu Mercurius ter Maximus

În 1754, olandezul Gerard Van Swieten, medic personal al împărătesei Maria Tereza, a prezentat tratamentul cu sublimat coroziv lumii medicale vieneze, punînd astfel bazele a ceea ce se va numi şcoala vieneză de Siphilido-Therapie. Ea s-a creat în jurul legendarului doctor Maximilian Locher, profesor la Theresianische Kollegium şi practician la Spitalul Sankt Marcus din Viena. S-a contorizat[11] că între anii 1754-1762, acesta a vindecat sau ameliorat nu mai puţin de 4880 de pacienţi luetici. Lucrarea lui, Observaţii practice despre boala venerică, epilepsie şi nebunie (1762), a stat la baza manualului practicii curative cu mercur elaborat în 1768 de un discipol al său, dr. Joseph Jakob v. Plenck, profesor la Academia de medicină şi chirurgie Josephinum din Viena. Tradus imediat în franceză, engleză, suedeză şi germană, manualul „…de administrare a mercurului celor afectaţi de boli venerice” nu numai că a uniformizat practica terapeutică la nivel european, dar a oferit şi întîiul reţetar de administrare a mercurului medicinal. Interesant este faptul că printre reţete, la capitolul „Calcifiere”, regăsim şi mixtura de aur cu mercur din care Agricola şi Glauber extrăgeau cîndva oleum mercurii.

Plenck a fost un neobosit practician, numeroasele lui tratate arătîndu-l interesat mai mult de farmacologia bolii, decît de patologia ei. În centrul terapiei „virusului veneric (virus venererum)”, el a aşezat hidrargirul purificat, din care obţinea pilule de mercurio gummoso şi syrupi mercurialis. Cu toate reuşitele lui în tratamentul cu mercur, Plenck nu a uitat să atragă atenţia mereu asupra toxicităţii lui, metoda orală (methodus salivatoria), de exemplu, putînd duce „la sufocare şi la alte simptome grave”[12]. Într-un celebru vademecum terapeutic intitulat Doctrina despre bolile venerice (1779), Plenck a ţinut să arate că respectarea tradiţiei spagyrice era pentru el mai importantă decît cercetarea, inovarea sa reducîndu-se aici la două tehnici amintite în treacăt ca methodus mea.

Un strălucit continuator al muncii lui Plenck, şi el mercurialist convins, a fost transilvăneanul Carl Ludwig Sigmund von Ilanor, titular al primei catedre de sifidologie din lume, înfiinţată în 1849 în cadrul Universităţii din Viena. Cursul său introductiv, intitulat Despre misiunea sanatoriului şi a clinicii pentru pacienţii de sifilis în marile oraşe (Viena, 1849), ni-l arată şi ca un dedicat director al clinicii de sifidologie din Viena, pe care a condus-o din 1849, modernizîndu-i baza de îngrijire şi tratament şi creînd aici primul sistem de arhivare şi raportare cazuistică. În scurt timp, clinica a devenit atît de cunoscută încît a generat în Principate expresia „ori la bal, ori la spital”, care ilustra sintetic opţiunile oricui pleca cu poştalionul la Viena. În cadrul clinicii, Sigmund a patentat frecţiile cu unguent gri de mercur (grauer Quecksilbersalbe), terapie pentru care a publicat instrucţiuni şi observaţii personale (1856, 1859 şi 1866). Curînd, alifia lui cu argint viu a ajuns să fie cel mai popular remediu în sifilis.

 

Eminescu, un studiu de caz

Printre elevii transilvăneanului Sigmund s-a numărat şi medicul curant al lui Eminescu, Heinrich Obersteiner jr. Cînd s-a ocupat de Eminescu, acesta era profesor asociat la Universitatea din Viena şi tocmai scrisese studiul Sifilisul şi demenţa paralitică (1882), cu reluarea Relaţia dintre sifilis şi demenţa paralitică (1883). Deja se vedea că aria preocupărilor sale era neuro-patologia, un domeniu în care Obersteiner va da o Introducere în studiul organelor nervoase centrale (1888), considerată „biblia pentru multe generaţii de neurologi în devenire”.

Din Wiener-Kronik, ştim că perioada internării poetului la sanatoriul privat din Oberdöbling (Privatheilanstalt für Nerven-Gemüts-und Geisterskranke) a fost între 2 noiembrie 1883 şi 26 februarie 1884. Prima întrebare care se pune este de ce a preferat Maiorescu clinica privată a doctorilor Leidesdorf şi Obersteiner jr. şi nu clinica publică a prof. dr. Sigmund? Răspunsul este acelaşi ca în cazul internării din Bucureşti, cînd s-a preferat clinica privată a dr. Şuţu şi nu stabilimentul public de la Mărcuţa: Eminescu ceruse (a se vedea episodul cu Gheorghe Panu) discreţie, la care Maiorescu a adăugat şi speranţa lui că boala poetului poate fi vindecată. Iar Şcoala de la Viena oferea în acele vremi cea mai mare speranţă.

În perioada în care l-a consultat şi tratat pe Eminescu, Obersteiner încă nu era preocupat de hipnotism, primul său studiu în domeniu, Der Hypnotismus, apărînd abia în iunie 1885. Aşadar, singurul tratament pe care îl putea administra clinica lui unui pacient luetic era cel pe bază de mercur. Probabil, mercur injectabil. Obersteiner nu a fost un terapeut convins, mai degrabă a fost un „nihilist terapeutic”, ca un alt profesor al său, Josef von Škoda, directorul Spitalului General din Viena. Amîndoi, profesor şi elev, puneau diagnoza medicală mai presus decît planul de tratament, convinşi că cu cît un diagnostic este mai corect, cu atît tratamentul este mai scurt.

A doua întrebare ar fi: care a fost diagnosticul doctorilor vienezi în cazul lui Eminescu? Răspunsul îl găsim, parţial, în scrisoarea lui Maiorescu din februarie 1884, scrisă cu patru zile înainte de externarea lui Eminescu din „institutul” (exprimarea îi aparţine lui Maiorescu) vienez: „D-le Eminescu, diagnoza stării D-tale trecute este astăzi cu putinţă şi este absolut favorabilă. Se vede că din cauza căldurilor mari, ce erau pe la noi în iunie 1883, D-ta ai început să suferi de o meningită sau inflamaţie a pieliţei creierilor, mai întîi acută, apoi cronică, din care cauză ai avut un delir continuu de peste 5 luni, pînă cînd s-a terminat procesul inflamaţiunii”. Încă o dată, Maiorescu ascundea elegant cauza infecţioasă a bolii lui Eminescu.

Nu se puteau însă ascunde ulceraţiile pe care Eminescu le avea pe picioare, semnalate de Slavici şi pomenite chiar de Eminescu în corespondenţa sa. Considerat de Călinescu un efect al bolii luetice, acest simptom poate face lumină în controversatul episod al băii Mitraşevski. Căci, tratamentul ambulator cu unguentul dr. Sigmund, prescris lui Eminescu la Iaşi de dr. Iszac şi la Bucureşti de dr. Şuţu, necesita băi de îndepărtare a alifiei de argint viu (grauer Quecksilbersalbe). O simplă baie explică aşadar prezenţa, considerată suspectă de adepţii teoriei conspiraţiei, lui Eminescu în baia populară de pe strada Poliţiei nr. 4.

Boala lui Eminescu a avut perioade de remisie spectaculoase, ele sînt însă obişnuite în cazuistica tratamentului cu mercur. De pildă, de la Viena, Eminescu s-a întors, o spune Slavici, pe deplin refăcut: „După ce-a stat cîtva timp într-o casă de sănătate din Viena, unde mai ales în urma unei abstinenţe stăruitoare şi-a venit în fire, a petrecut cîteva săptămîni cu prietenul nostru Chibici-Rîvneanu la Florenţa apoi s-a întors om cu mintea limpede şi cu deosebire chibzuit”.

Rămîne o ultimă întrebare, la care fiecare poate da propriul răspuns: de ce astăzi, cînd terapia cu mercur nu mai este nici măcar amintire, nu putem accepta că a fost o vreme cînd mercurul era considerat un leac miraculos? E ca şi cînd ne-am îndoi că extrasul dintr-un mucegai poate vindeca  infecţiile. Justificarea celor care prescriau reţetele medicinii spagyrice ţinea însă de o aptitudine pe care omul modern a pierdut-o demult. E vorba de încrederea în structura magică a lumii, care ea singură şi deja oferea un efect psihologic dezinhibator. De aici s-a născut credinţa, exprimată de faimosul alchimist francez Quercetanus[13], contemporanul lui Shakespeare, că fiecare corp empiric posedă un corp eteric, cu proprietăţi spirituale care transcend substanţa şi proprietăţile ei intrinseci, fizico-chimice. Apa de argint, sau argintul viu, prin aciditatea şi agilitatea ei, arată o înaltă subtilitate, care face să semene cu fluidele corporale. De aceea, în medicina spagyrică, mercurul este mai mult decît un adjuvant terapeutic, este o esenţă curativă. Un aliment al vieţii. Din teoria aceasta s-a născut medicina homeopatică, acolo unde mercuris solubilis încă şi-a păstrat faima de panaceu universal, fiind folosit în tratarea tuturor bolilor care prezintă secreţii muco-purulente.

 

[1] Joh. Agricola, Commentariorum, notarum, observationum & animadversionum in Johannis Poppii Chymische Medicin…, I Theil, Leipzig, 1638, p. 46.

[2] idem, în titlu.

[3] The sinister shepherd: a translation of Girolamo Fracastoro’s Syphilidis, by W. Van Wyck, Los Angeles, 1934, p. 1.

[4] Joh. Agricola, op. cit., p. 95.

[5] cf. idem, p. 46.

[6] cf. G. Kirstenius, Adversaria et animadversiones in Johannis Agricolae…, Alten Stettin, 1648, [p. IV], cu un capitol dedicat bolii franceze, Caput XIV: Von den Frantzosen und ihrer Cur.

[7] J. R. Glauber, De auri tinctura sive auro potabili vero. Quid sit & quommodo differat ab auro potabili falso & Sophistico; Quomodo Spagyrice praeparandum & quomodo in Medicinam usurpandum, Amstelodami, Apud Johannem Janssonium, 1651, p. 14.

[8] Avicenna, Liber canonis totius medicinae…, Lugduni, 1522, f. 340v.

[9] idem, f. 421r.

[10] idem,  f. 77v.

[11] v. E. Isensee, Geschichte der Medicin, Chirurgie, Geburtshülfe, Staatsarzneikunde, Pharmacie u. u. Naturwissenchaften und ihrer Litteratur, II Theil, IV Buch, Berlin, Albert Nauck & Comp., 1843, p. 545.

[12]  J. J. Plenck, Doctrina de morbis venereis, Viennae, Apud R. Graeffer, 1779, p. 23.

[13]  cf. J. Quercetanus, Ad veritate Hermeticae ex Hippocratis veterumque decretis ac therapeusi…, Lutet, Paris, 1604, p. 162.

Revista indexata EBSCO