Feb 13, 2016

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Ionelia Cristea – Noaptea de gardă

Profesia atrage, în cazul de faţă – Ionelia Cristea în cartea sa de debut, Noaptea de gardă, Ed. Cartea Românească, 2015 –, noul limbaj poetic, care, în fond, nu este deloc poetic, ci mai curînd tehnic şi de jurnal de medic, care-şi notează gîndurile într-o ambiguitate ce transformă realitatea în literatură. Citeşti cartea acestei poete cu nervii încordaţi, nu eşti sensibilizat, ci enervat, pus în faţa unui jurnal ciudat, din care se iscă de la pagină la pagină poezia, care se însumează pe ansamblul cărţii într-un tot poematic, ce propune variaţiuni pe aceeaşi temă – care temă, şi ea, deşi vizibilă, nu se lasă descoperită pe de-a întregul: să fie biografism, să fie notaţie jurnalieră, ori pur şi simplu jurnal, să fie ficţiune, să fie fals tratat de rînduială medicală, de soră, de infirmieră, de medic, de pacient, de empatie?… şi aşa mai departe. Dar, evident, citeşti, pentru că totul este spus foarte bine, serios, cu talent ce se vrea literar, dar încă nu e, ce poate fi literar, dar trebuie să-i stabilim fondul. Puţine fragmente din acest text ce compune cartea, structurată, ce-i drept, pe secţiuni definitorii, cu citate-motouri, cu predilecţie din zona gîndului apocaliptic din Ian McEwan, la modă acum printre cititorii pasămite selecţi, deci, puţine fragmente sunt pe de-a întregul poezie – şi mai ales cele din secţiunea Tot ce a fost –, poezie aşa cum este ea în accepţia generală şi cu atît mai puţin accepţia noii promoţii de poeţi de la noi, poeţi care au făcut din minimalism şi mizerabilism un fond uşor de secătuit. Fuga Ioneliei Cristea de acest fond subţire şi la îndemîna oricui spre acest bazin încă neexplorat, acela al suferinţei privite prin ochiul medicului şi al pacientului, într-un spaţiu în care speranţa de viaţă se împleteşte cu spaima, frica şi disperarea, a dus la acest experiment poetic interesant şi demn de urmat. Mă întreb cum ar fi scris Ionelia Cristea dacă ar fi fost avocat sau inginer, simplu om cu har, ce fond ar fi abordat şi ce substanţă poetică ar fi dat ea cărţilor ei?

Aici, în această carte, nu efortul de a aduce în pagină tot felul de termeni şi stări afiliate profesiei contează, ci ceea ce a reuşit să facă din acest nou limbaj, care se încăpăţînează să fie poetic, sau măcar să facă pe fiecare fragment casă bună cu poezia. Chiar dacă lectura oboseşte cititorul imediat, ea îl şi provoacă la o curiozitate care pînă mai ieri nu mai însemna nimic sau aproape nimic atunci cînd deschidea o carte de poezie. Cărţile poeţilor, mai ales în ultima vreme, seamănă foarte mult unele cu altele, la formă şi fond, la domeniile vieţii abordate cam în aceeaşi manieră, par calchiate, iar cînd apare cîte o temă nouă, spusă cumva altfel, imediat apar epigonii – sau hai să le zicem emuli – şi formula devine subit loc comun. Cîteva cărţi ale unor poete tinere au în prim plan tema tatălui şi conflictul sau dragostea inevitabilă între tată şi fiică, uneori cu sugestii duse pînă la incest. Fenomenul a prins şi a dat roade, dar roadele s-au smochinit imediat. Cînd deschizi cartea Ioneliei Cristea citeşti altceva decît pînă la ea şi devii curios şi continui: „După ce spikerul a vorbit aproape trei ore despre/ noile anticoagulante orale şi după ce ne-am lămurit toţi/ cât de important e să fii susţinut de giganţii farmaceutici/ ne-am îndreptat spre ieşire. Apixaban sau Dabigatran// se puteau administra uşor, fără monitorizare lunară la/ preţuri mari, dar cu eficienţa maximă. Toate eforturile/ optimizările, transmisiei şi eventualei prescripţii fuseseră/ făcute şi acum lumea se adunase în jurul unui Encefalograf// Neurocare U24-R1 cu 24 de canale. Doctorul Frâncu/ l-a şi încercat de altfel şi-a pus firele în cap şi i-a lăsat pe/ rezidenţi să-i facă traseul de veghe şi să-i observe undele./ Tot el la o conferinţă în mai zicea că a fi neurolog e doar// o carte de vizită pentru ceilalţi şi un iad personal./ Îţi vorbeşte despre ultimele ghiduri şi despre deficienţele/ sistemului sanitar. Lucrează în cercetare din 2000. Ne povesteşte cum ar trebui implementat sistemul de/ tromboliză în România şi câte eforturi ar trebui/ depuse în acest sens.” Pare un raport de medic care iese din garda de douăzeci şi patru de ore. Pacientul este unul general. Raportul include şi o analiză a stării tehnice şi a medicamentelor administrate, cercetări şi practici noi, tehnologii legate de aparatură şi medicamentaţie pentru un pacient posibil. Pacientul poate fi cititorul. Lui i se administrează un astfel de limbaj, din care este obligat să caute poezie. O caută în alt fragment. Ea este pitită pe sub noile cuvinte, printre frazele textului, în substraturile grele ale unei cărni proaspete ce se foiletează ca o carte în mîna unui măcelar care nu poate face nimic altceva cu acele foi decît să învelească feliile de cotlet, fie cu os, fie fără os, măruntaiele, butul, costiţa, vrăbiuţele, guşa şi alte astfel de denumiri ce aparţin comerţului de acest fel. Dar Măcelarul Matake este la fel de bun şi căutat ca poeta Ionelia Cristea, care tranşează noile cuvinte într-un ansamblu existenţial-poetic pe care trebuie să-l recompunem noi, din amintirile noastre. Imediat, în al doilea fragment, dăm peste straturile dense ale poemului, stufos, savuros, plin de poveste. Şi astfel înaintăm în carte ca într-un sanatoriu în care damfurile medicamentelor, ale hipocloritului, ale urinei şi sîngelui greu încercat se simt, îţi intră în nări pînă ce te obişnuieşti cu ele, încît atunci cînd ieşi afară, aerul curat îţi devine necunoscut, greu, iute şi deranjant. Cu o astfel de atmosferă, încărcată de tot felul de izuri ce ţin de existenţă şi lupta ei cu boala şi moartea, ne familiarizează poeta Ionelia Cristea, care, cu siguranţă, rămîne pînă la finalul gărzii de noapte – şi al cărţii – medicul care tratează poetul din el cu tot ceea ce a învăţat şi vrea să comunice cititorului.

Secţiunea care dă şi titlul cărţii este şi cea mai împănată cu terminologii de spital, de farmacie, de medicină, dar şi cu primul fragment de „jurnal de observare”, în care pacientul este recognoscibil. Citez doar primul fragment din lungul poem de acest fel ce stă sub tutela primului vers ce-l defineşte: ”Simţi pe la încheietura stângă o legătură plecată din marginea patului./ Îl strângea. Ridicase mâna că nu se poate opune. Probabil că îl legaseră cât fusese conştient. Se panică pentru câteva momente şi îşi împinse trupul spre stânga, reuşind să slăbească puţin legătura. Efortul îi diminuă puterile. Cu stupoare, realiza că nu se poate desprinde din laţ.” Firul poveştii, că acest fel de poem ţine de zona prozei în care tensiunea este foarte bine strunită, ţine cititorul în corzi şi nu este păcălit pînă la final. Întreaga relatare din această secţiune a cărţii creează o identitate existenţială, un soi de personaj care-l oblică pe poet să renunţe la profesia de medic pentru a intra cît mai în adînc în suferinţele lui şi pentru a observa că mult mai important este sufletul care poate provoca durere trupului, dar cel mai grav ar fi să-şi provoace durere sieşi. Şi tocmai din această cauză are nevoie de poezie. Şi poezia constă tocmai în aceste rapoarte de observare a pacientului ca posibil vindecat existenţial. Şi jurnalul de observare se termină aşa: ”Uneori te rog să mă ţii de mână. Un ceai/ aromat, multă căldură, telefonul închis/ şi aruncat într-un colţ. Îmi doresc foarte puţin/ de la viaţă şi câteodată mă simt fericită./ Alteori mi-e teamă că vei muri pe neaşteptate,/ în pat, înainte de film, cu mâinile/ încrucişate pe piept, închizând ochii/ ca pentru un somn ceva mai lung şi atunci/ mă reped în întuneric şi aprind lumina/ pentru a simţi un fel de siguranţă,/ în mod sigur ceva neadecvat şi/ bolnăvicios. Câteodată mă întreb/ dacă toate astea contează în vreun fel,/ şi apoi mă ghemuiesc într-un colţ/ încercând să nu fac zgomot.” Şi după atîtea oboseală, sfîrşire, vorba lui Blaga, „va veni şi odihna, ce ispăşire va fi.” Şi cîtă poezie doar într-un singur vers!

În Tot ce a fost, o altă secţiune a cărţii, poeta, obosită de atîta privire în greutatea vieţii care luptă pentru a fi, se întoarce într-o copilărie care poate fi reală pe cît de imaginară ar putea fi: ”Copilăria mea indecisă/ a rămas departe în urmă.” Şi readusă de acolo, ca pe o soră care are menirea să o ajute, aceasta, copilăria aduce şi poezia, poezia adevărată, încărcată se sonuri şi stări sufleteşti de reală greutate estetică. Odată cu ea apare şi imaginea tatălui – nu se putea ca poeta noastră să nu se regăsească în imaginea suferindă a tatălui: „Am vorbit aproape o oră/ s-a ridicat şi a plecat din cameră – lipsesc puţin/ mi-a zis// s-a aşezat într-un fotoliu în cealaltă cameră/ mai puţin luminată, a închis ochii şi a murit imediat/ – infarct miocardic acut.// Când a venit Salvarea a trebuit să-l coborâm pe scări de la 2/ m-am trezit susţinând targa/ aveam 16 ani iar el 54. 1000 kg, 185 cm.// Îmi amintesc, când ne-am întors acasă, sfâşiate, în hol/ o bluză galbenă şi blugii lui – hainele pe care le purta/ şi care nu fuseseră returnate de autopsier.”

O carte cu o densitate ce se lasă rarefiată abia după lectură, cînd doreşti să te întorci la unele pagini, să descoperi ceea ce poeta a ştiut să ascundă cu pricepere estetică. Şi asta nu este deloc puţin lucru.

Revista indexata EBSCO