Feb 12, 2016

Posted by in Ex libris

Gheorghe MACARIE – Profesorul Ştefan Cuciureanu, între realizare ştiinţifică şi victimă a epocii sale

Apariţia monografiei Un hidalgo întîrziat: profesorul Ştefan Cuciureanu,  semnat de Vasile Diacon (Iaşi, Editura „Timpul”, 2014, 492 pg.) s-a constituit ca un îndreptăţit omagiu profesorului bucovinean împămîntenit în bătrîna Cetate a Iaşului ca urmare a descinderii sale ca dascăl la celebra universitate ieşeană.

Acesta îşi ilustrase viaţa în perioada interbelică la cote maxime drept cap de serie al Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi şi, în aceeaşi calitate, ca absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii din Cernăuţi, în una din perioadele ei de glorie. Ulterior viaţa îi va consemna acelaşi itinerar de excepţie în calitate de strălucit membru al Şcolii Române din Roma (Accademia di Romania di Roma), în cadrul căreia avea să-l uimească pe marele filolog Giulio Bertoni, cel care i-a condus acolo doctoratul şi care i-a dat nota maximă fără nici o ezitare, cu o vie, mărturisită, admiraţie.

Lucrarea lui Vasile Diacon impune contemporanilor personalitatea complexă a unui remarcabil cadru didactic, dar şi analiza temeinică a operei sale tipărite; mai mult, va aborda unele aspecte delicate ale vieţii acestuia, neştiute sau eronat cunoscute, restituind-o în lumina adevărului; este meritul pe care nu multe monografii de autori l-au realizat în ultimii ani.

Ştefan Cuciureanu (1911-1986) a fost un bucovinean nu numai pentru că era născut în Hurjuienii Rădăuţilor, ci calităţile sale şi un anumit profil caracterologic îl recomandau acestui spaţiu. Bucovina trecuse fără voie, cu aproape un secol şi jumătate în urmă în Imperiul habsburgic. Cu toate neajunsurile acestui mare şi controversat imperiu, care a avut şi părţile lui bune, oamenii locului, harnici, talentaţi şi inventivi, s-au format într-o îndîrjită luptă cu vicisitudinile istoriei; despre aceştia se spunea că erau nepoţii lui Ştefan cel Mare. Bucovina  se constituise ca o provincie, specială, aparte. Ea nu era doar o zonă geografică, ci şi una de sensibilitate şi trăinicie, ea însemna profunzime, în care oamenii, indiferent dacă au ajuns sau nu celebri, au oferit în primul rînd un model de personalitate, şi acest model de personalitate l-a întrevăzut Vasile Diacon în persoana profesorului Ştefan Cuciureanu, văzînd în el ceea ce alţii nu au reuşit sau nu au fost în stare să vadă.

Apărută după editarea, în patru volume, a operelor lui Şt. Cuciureanu, monografia vieţii şi operei sale se remarcă prin aceeaşi meticulozitate, unind pasiunea documentaristului cu darul investigaţiei detectivului-cercetător. S-a mers pe urmele profesorului, au fost descoperite documente despre care nu ştia nimeni, căutate cu rară asiduitate deoarece profesorul nu a lăsat o bibliografie pusă la punct asupra lucrărilor proprii. V. Diacon a simţit că este nevoie de o sinteză asupra vieţii şi operei, o sinteză care să impună succesorilor contemporanilor lui Ştefan Cuciureanu imaginea adevărată asupra acestei opere şi a creatorului ei. Este meritul principal al cărţii lui V. Diacon. Monografia are un consistent preambul asupra vieţii şi operei celui studiat, alcătuit pe o straşnică documentare, dacă mă gîndesc – şi nu exagerez – la miile de pagini de reviste şi cărţi foiletate pagină cu pagină pînă a dat peste ce căuta, deoarece i-au lipsit trimiterile bibliografice care să-i uşureze munca.

Important este că prin această parte asupra vieţii, autorul a intrat în profunzimile unei personalităţi, luminînd aspecte contradictorii, explicîndu-le, restituind un personaj adevărat, nu cel al legendelor fie şi pitoreşti; el apare ca un autentic om de ştiinţă, un profesor de excepţie, un fermecător companion-causeur dar şi o victimă a istoriei care nu i-a permis să evolueze aşa cum ar fi trebuit să se desfăşoare, la modul splendid, avînd în vedere situaţia sa de elev şi student strălucit, el, fiul unui ţăran sărac nevoit să muncească  alături de tatăl său pentru a-şi putea plăti taxele.

M-am convins şi eu mai tîrziu de vasta cultură a profesorului ca student la Litere şi ca audient în anii III şi IV, la acel curs impresionant de istorie comparată a limbilor romanice. Interesant este că V. Diacon ne restituie un Ştefan Cuciureanu dincolo de aspectul său jovial, de reprezentant al unei boeme care ea însăşi a făcut istorie, dincolo de configuraţia autenticului om de ştiinţă, ca om al unei specializări desăvîrşite. Raportîndu-ne la aceasta, ne-am referi fie doar la traducerea Tratatului de contabilitate în partidă dublă, al lui Luca Paciolo, publicat la Veneţia, în anul 1494. Să faci în traducere o ediţie a unei lucrări din secolul al XV-lea, cînd încă în Italia mai era prejudecata că marile opere se scriu în limba latină, convingere şi a lui Cervantes, care nu a crezut că al său Don Quijote va fi cea mai mare operă a sa, ca de altfel şi Petrarca, un alt geniu sperînd că vreo operă scrisă de el în limba latină îi va asigura perenitatea, este, puţin spus, un act de curaj.

Să traduci şi să descifrezi textul lui Paciolo scris în vernacula, adică în graiul popular, acela proclamat de vulgari eloquentia puţin mai înainte de către partizanii promovării limbii italiene nu latine în cultură, să urmăreşti oscilaţiile între dialectul toscan (care stă la baza limbii literare) şi cel veneţian, să surprinzi modulaţiile de limbă, sensurile, aceasta numai un om pasionat, un cercetător dotat cu o înaltă pregătire poate să o facă. Ce poate fi atît de original decît această imersiune în studiul limbii italiene, făcută de un om care, dincolo de cultura lui clasică,  greacă şi latină, vorbea cea mai frumoasă limbă italiană dintre toţi românii, după cum susţinea lingvistul Carlo Tagliavini; vorbea franceza cu o eleganţă rară, uimitoare, nu franceza aceea didactică, învăţată în şcoală, ci franceza care aducea în minte lumea de altădată. Cunoştea toate limbile romanice şi se descurca în germană, ucraineană şi chiar maghiară.

Avea o deschidere spre universalitate în cultura pe care o promova; un curs de istoria limbilor romanice la Cuciureanu avea valoarea unui curs de istorie a civilizaţiei europene. Profilul enciclopedic al personalităţii sale asocia ramificaţiile lingvisticii şi literaturile europene (cele clasice şi cele moderne) dar şi artele vizuale. Ca redactor la „Convorbirile literare” într-un scurt interval (1939-1944), Şt. Cuciureanu făcuse şi cronică de artă, relevînd sensibilitate în analiza operelor de artă vizuală.

Monografia mai este importantă şi sub alt aspect: cu îndrăzneală deosebită şi cu un spirit lucid şi justiţiar în acelaşi timp, V. Diacon, cu mult curaj şi fără prejudecăţi, luminează o realitate care crease legende îndoielnice, chiar false şi mincinoase, şi anume colaborarea profesorului cu Securitatea. A fost un „turnător” Ştefan Cuciureanu? Persista printre oamenii invidioşi din facultate, nefiind în stare să se ridice la înălţimea lui, uneori şi gîndul acesta. Dar nu, nu a fost aşa. În perioada aceea penibil proletcultistă, faptul de a fi un om popularizator de înalt nivel al culturii italiene la noi, aducînd servicii celei a noastre, va putea fi suspectat de colaborare cu „capitaliştii occidentali”. A trebuit, printr-un şantaj penibil – atîţia oameni de valoare erau şantajaţi de securitate – să accepte un fel de colaborare decentă fără a-şi „turna” colegii, dînd doar informaţiile la care era obligat ca fost colaborator marcant pînă în 1948 al institutelor culturale italiene de la Bucureşti şi Iaşi, cînd a intrat în contact cu profesori italieni de prestigiu, bănuiţi la noi de spionaj. Această relaţie cu Securitatea s-a rezumat la furnizarea unor note referitoare la profesorii amintiţi (ca unul care le-a fost colaborator), neavînd nimic comun cu colaborarea abjectă şi uneori oferită din proprie iniţiativă de anumiţi indivizi interesaţi de foloasele directe ale tîrgului.

Meritul lui V. Diacon e cu atît mai mare cu cît, apelînd la dosarul din arhiva C.N.S.A.S., a scos în evidenţă tăria de caracter, sinceritatea, luciditatea acestui om, dorinţa lui de a nu face rău, de a informa în limitele unei loialităţi pe care i-o permiteau caracterul şi cinstea lui. Se citează şi se publică integral documente pînă nu demult secrete, se consemnează mărturii sub semnătură. E un mare serviciu să recuperezi un om împotriva bîrfelor, care nasc legende. Ca urmare, Şt. Cuciureanu nu numai că este absolvit de vini imaginare, dar este prezentat corect, într-o lumină care-i face cinste vieţii lui şi memoriei lui ulterioare.

Un alt aspect al monografiei, aparent de subsidiar, neînsemnat, alimentînd zvonuri îndoielnice şi „istorii” bine sau răuvoitoare, se referă la periodicele evaziuni bahice ale profesorului. Nu o dată acesta era văzut trist, ruinat  parcă de un rău interior fără leac…

Pentru a alunga, fie şi pentru o clipă, urîţenia cotidiană a vieţii, zăbovea în faţa unui pahar de vin. Cele mai frumoase cuvinte despre Şt. Cuciureanu le spun oamenii care i-au fost companioni de boemă. Dincolo de mici şi rare întîmplări de circumstanţă, el îşi dezvăluia întreaga lui umanitate nu numai către cei „de sus”, ci şi către studenţii care nu l-au uitat niciodată pentru acest lucru. Şi într-adevăr, în acest fel se explică foarte bine mărturisirile foştilor săi prieteni de pahar, episodici sau de durată, unică rămînînd cea a lectorului englez Christopher Lawson, care i-a căutat compania lui Şt. Cuciureanu. Este cel care şi-a prezentat discuţiile cu Cuciureanu la un pahar ca o oază binefăcătoare într-un Iaşi şi o Românie asediată pe atunci, la televizor, în fiecare după-amiază de „aventurile” lui N. Ceauşescu sau de odele „bardului naţional” care a făcut carieră în epoca respectivă, încheindu-şi manifestările penibile de pe stadioane, manipulînd tineretul cu lozinci închinate „geniului Carpaţilor”…

Prezentîndu-şi personajul cu neascunsă înţelegere şi stimă, V. Diacon surprinde ambianţa universitară ieşeană în perioada 1945-1980, amănunţit, sine ira et studio, de unde se observă faptul că Şt. Cuciureanu a fost într-o anumită măsură o victimă a istoriei.

Monografia lui V. Diacon se constituie ca un veritabil act de recuperare, de restituire a unui om aşa cum a fost. Aici consideraţiile autorului interferă cu propriile mele amintiri, ca fost student şi eu al profesorului, cu un deceniu mai înainte.

Cei care i-au fost studenţii acestuia nu au făcut decît să recunoască veridicitatea şi acurateţea analizei şi echilibrul manifestat de autor în monografia sa. În primul rînd a surprins pe marele om de cultură, un adevărat spirit enciclopedic. A făcut filologie romanică aşa cum şi-a realizat cursul de gramatică comparată a limbilor indo-europene, mai sobru, chiar sever, captivant, dar fără efuziuni, cu divagaţii de mare profunzime dar limitate doar la problemele lingvistice, un alt mare profesor al nostru: Teofil Simenschy. Ca şi acesta, Şt. Cuciureanu cînd prelua un cuvînt îl explica plasîndu-l în epocă, într-un anumit context reprezentativ pentru epoca abordată.

Divagaţiile vizau şi lexicologia românească. Cu cîtă bucurie ne-a vorbit odată despre ardelenismul ai „usturoi”; iluminîndu-i-se faţa, ne-a dat etimonul, precizînd că l-au păstrat şi italienii şi francezii. Făcînd apel la multiple exemple literare, ne spunea: Filologia noastră este ca o arheologie. Şi unii mari arheologi au fost stăpîniţi uneori de o idee fixă şi au crezut cu convingere în ea, şi au avut dreptate. Gîndiţi-vă numai la cazul Schliemann, căruia nu i-a dat nimeni crezare, dar la urmă a făcut marea descoperire: Troia.  Acest cuvînt, acest arhaism viu ne luminează un lucru: permanenţa noastră de aproape două mii de ani pe acest pămînt. Ne justifică drepturile noastre asupra Daciei Traiane.

Se elucida semantic un cuvînt, deschizîndu-se concomitent o perspectivă asupra epocii care-l utiliza pentru o anumită nuanţă specifică, uneori definitorie pentru spaţiul şi timpul în care acesta era folosit. Ne-am însuşit o întreagă perioadă, îndepărtată din istoria Franţei, analizînd la seminarii texte din Chanson de Roland, din secolul XI, Serment de Strasbourg, din anul 842, ori Cantilčne de Saint Eulalie, din 881.

Cînd vorbea despre elementele lexicale reflectînd tonalităţile psihologice ale tristeţii melancolic-dureroase, profesorul le elucida sensurile trimiţînd la celebrul vers al lui Dante: Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria, din Infernul celebrei Divinei comedii. Şi exact tonalitatea din versurile lui Dante se potrivea cu textul respectiv, analizat filologic, cursul de filologie romanică devenea concomitent unul de civilizaţie italiană sau al altor popoare romanice. Profesorul reeditase astfel configuraţia uomo universale perpetuat din Renaştere. Încă nu se intrase în tehnicizarea şi specializarea radicală.

Îl ascultam într-o perfectă reculegere. Cînd eram obosiţi, după o oră de demonstraţii, deodată spunea: Ia uitaţi-vă pe fereastră; ce asfinţit de soare frumos. Parcă e amurgul din tabloul lui Tintoretto. Era prin aprilie. Dintr-odată, simpatetic, ceea ce vedeam pe fereastră învia totul. Apoi ne recita, în contextul momentului, cîte o strofă din Torquato Tasso.

Şt. Cuciureanu rămîne în istoria Universităţii ieşene prin personalitatea sa originală, prin profunzimea contribuţiilor sale dar şi prin regretul că nu s-a putut realiza la parametrii săi; dar, aşa au fost vremurile. L-am auzit odată repetînd adagiul cronicarului că nu sînt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri

Dincolo de documentarea de excepţie, meritul lucrării lui V. Diacon rezidă în capacitatea acestuia de a înţelege şi de a privi lucid, în ciuda sentimentelor sale neascunse faţă de profesorul său, de a realiza cu superioară înţelegere şi erudită pricepere un portret, în dimensiunile caracteristice şi definitorii ale unei personalităţi a învăţămîntului universitar ieşean. Monografia se constituie astfel drept o valoare distinct documentată, dar şi una de elevată vibraţie sufletească.

 

 

Revista indexata EBSCO