Feb 12, 2016

Posted by in Ex libris

Ana DOBRE – Sfîrşitul istoriei în radiografii epice

Memoria afectivă a lui Ştefan Mitroi este inepuizabilă. Lumea pe care o evocă pare inepuizabilă. O dovedeşte din nou în romanul Bîlciul de argint[*], în metafora căruia se poate descoperi o definiţie, uimitoare prin concizie şi lapidaritate,  pentru cei 25 de ani postdecembrişti cu dureroase consecinţe care au transformat istoria în mahala. Cu acest roman ne aflăm în mahalaua istoriei.

Din suprafeţele plane ale lumii tradiţionale la care se raportează, din subteranele ei scoate Ştefan Mitroi mereu alte şi alte întîmplări în care aceiaşi oameni, oamenii universului rural, îşi cer dreptul la viaţă literară. Perspectiva, aceeaşi, motivată de iubirea infinită pentru satul românesc tradiţional, îşi schimbă rotaţia în funcţie doar de  sentimentul copleşitor al trecerii ireversibile a timpului. Scriitorul transpune în poveste durerea pierderii părinţilor, reînviaţi mereu de această memorie copleşitoare, şi, totodată, durerea pierderii lumii patriarhale, neantizată odată cu ei, acompaniată de tristeţea metafizică dată de conştienizarea trecerii şi de neputinţa de a opri tăvălugul timpului. Se instalează în acest fel singurătatea cosmică: „…Stă (luna, n.n.) toată noaptea singură pe cer, cum singure stăm şi noi în întuneric, întrucît atunci cînd nu mai are cine să privească afară dinăuntru şi dinăuntru afară, fără a pune la socoteală ochii neştiutori ai vrăbiilor şi pe cei ai picăturilor de ploaie, este ca şi cum ar fi mereu întuneric!” Aşa se instalează moartea: „Dar ce însemna un sat gol? Păi ce să însemne? îşi răspunse tot el. Un sat plin de oameni care lipsesc din vieţile lor!”

Privirea autorului, niciodată indiferentă, este dublă: înapoi în timp, într-un trecut viu resemantizat de fiecare dată, înapoi în sine, în oglinda conştiinţei, a sensibilităţii capabile să reînvieze această lume. Temerea cea mai mare este, pentru Ştefan Mitroi, uitarea, pentru care se supune mereu unei anamneze cathartice. În acest fel, timpul real, istoric devine un timp mitic. Despre Ştefan Mitroi s-ar putea spune ceea ce Anthony Burgess spunea despre T.S.Eliot: „Căci la T.S.Eliot trecutul nu era un strămoş posac şi venerabil, ci o forţă vie care modifică prezentul, fiind, la rîndul său, revizuit de acesta. Timpul nu era o armată de legi imuabile; timpul era blînd ca o ectoplasmă”.

Din această ectoplasmă, identificată într-o geografie reală, cu toponime fidele realităţii trăite şi mărturisite – Vităneşti, Vîjiştea, Schitu-Poenari, Grosu, modelează Ştefan Mitroi poveştile lumii pe care tinde să o salveze prin puterea constructivă a cuvîntului, transpunînd-o în mit personal, ca mit întemeietor. O definiţie a vieţii, în ritmuri lirice, include, deopotrivă, sensul şi dimensiunea trecerii: „Adineauri şi acum, spune un personaj, asta e toată viaţa omului (…) Adineauri se născu. Adineauri crescu mare şi avu mamă. Adineauri îi născu nevasta. Adineauri băgă de seamă că i-au plecat copiii de acasă. Adineauri îmbătrîni. Adineauri închise ochii şi…Tu-i adineaurea mă-sii de viaţă!” Realul are o dimensiune fantastică, alta oniric-reală pentru a sugera, în alegorii epice, plenitudinea unei vieţi contracarate de absenţe, cotropite de moarte.

Naratorul Fănuţă Saredulce, un alter ego al autorului, revine periodic în lumea din care a plecat pentru ca, asemenea unei zeităţi chtonice, să-şi regenereze forţele, conştient de tragismul  condiţiei umane pe care urmăreşte a-l transcende: „Răsăriseră venirile lui dese aici, iar din toate mormintele la un loc, răsărise moartea acelei lumi, o floare aflată în plină înflorire, la care se întorcea mereu, ca să înţeleagă de ce. De ce nu poate trăi fără parfumul ei amar. Şi cum se naşte zi de zi din acest parfum însăşi moartea sa. (…) Ce putea să facă puterea unei picături în faţa trecerii timpului?”

Memoria voluntară îl duce pe narator în momente diferite ale devenirii satului: înainte  de 1989, în timpul evenimentelor revoluţiei, după acest moment care a instalat haosul. Retrospectiva naratorului nu provine din, nici nu se explică prin nostalgia pierderii unei lumi aşezate într-un tipar cooperatist. Nostalgia aceasta devastatoare vine din dorinţa de a reînvia lumea tradiţională a satului în care toate aveau un rost. Pierderea rostului a permis instalarea haosului. Ritmurile vieţii urmau firesc: naştere, nuntă, înmormîntare. Generaţiile aveau rostul lor, viaţa lor avea un sens. În absenţa acestor ceremonialuri de trecere, viaţa nu mai poate fiinţa.

În naraţiune, faptele, întîmplările, oamenii îşi răsfrîng dubla imagine reală şi mitică, reunite în conştiinţa etică a naratorului. Marile momente ale vieţii înscriu această lume în ritmurile cosmice. Nu moartea oamenilor din sat îl îndurerează pe narator, ci moartea satului care înseamnă moartea unei părţi importante a lumii. Regăsim în/ printre rîndurile acestei cărţi teme mari: dispariţia lumii rurale, dispariţie care-l îndurera pe alt mare teleormănean – Marin Preda, teroarea istoriei, mahalaua istoriei, degradarea şi devalorizarea vieţii. De aceea, personajele nu sînt individualizate, ele compun un portret colectiv al unei lumi aflate la sfîrşitul istoriei.

Cîteva scene sînt memorabile: tămîiatul morţilor, dialogul caselor părăsite, dialogul umbrelor, al amintirilor, aralia – alegorie a haosului contemporan. Altele – meditaţia asupra zădărniciei, scenă pandant cu scena meditaţiei asupra morţii din Hamlet de W. Shakespeare, moartea salcîmului, alegorie a morţii lumii rurale, invazia şobolanilor – au, dincolo de caracterul livresc (Marin Preda, Albert Camus) rolul lor în configurarea unui spaţiu epic propriu, relevînd capacitatea de romanescă a autorului de a se situa în compania marilor scriitori.

Bîlciul de argint este romanul cu cea mai mare încărcătură etică al lui Ştefan Mitroi. Consideraţiile etice: „Mai rău decît răul era faptul că nu există o linie de demarcaţie între bine şi rău”, „Ce se întîmplă în general cu oamenii de îşi uită şi promisiunile parafate cu sînge, ajungînd din fraţi născuţi din aceeaşi copilărie iubitoare şi bună să se poarte unul cu altul ca nişte străini?!”, „Oricine ai fi, uite că vine o zi cînd devii nimeni”, „Singura lume ce-l poate interesa pe un om e acolo unde îi sînt amintirile şi mormintele”, susţin epicul, redefinind statutul scriitorului ca voce credibilă/creditabilă a contemporaneităţii.

Sonoritatea numelor: Ioana şi Vasile Saredulce, Ion al lui Puie, Marin Buturugă, Niculae Budirincă, Petre Ţirică, Stan Chioru, Voicu Zăpadă, Iulică Bujbă, Stan Bîrzoc, Stan Budin, cognomenele: Feleagă, Fustă, Riţu, Mosorel, Cai, Gogulean, Moroghionu, Muzei, Curcănete, Beagă, Paţele, Begoga, Ţubi, Memereaua, Caravana, Ambasada, dincolo de insolit, dau contur unei lumi vii, cu oameni isteţi, capabili de savuroase invenţii lingvistice, prietenoşi, incisivi, cu predispoziţii spirituale, cu simţul umorului, dar creează, odată cu atmosfera locală, şi sentimentul înscrierii în durată. Toate profesiile rurale sînt reprezentate în această lume arhaică – de la plugar, apicultor, cioban la vrăjitoare, apoi la visătorul care trece dincolo de limitele vizibile ale acestei lumi, lumea noastră ce de toate zilele.

Relaţia cu cuvîntul nu este nici indiferentă, nici întîmplătoare. Capacitatea scriitorului de a inventa lingvistic la nivelul cognomenelor sau la hipocoristicelor, capacitatea de a dialoga şi de a medita asupra rosturilor lumii se străvede în dialogurile vii, cu impresia pregnantă de oralitate şi de naturaleţe care întreţin impresia de viaţă, autenticitatea ei.

Inserţiile fantasticului, dimensiunea onirică prelungesc imaginile realului într-o irealitate în care, din intersectarea liniilor, rezultă un realism magic în care Ştefan Mitroi se descoperă ca scriitor, reinventîndu-şi universul, accentuînudu-i caracterul inepuizabil.

Prin implicaţiile estetice şi etice, Bîlciul de argint este romanul cel mai zguduitor al scriitorului, un fel de ţipăt expresionist al unei conştiinţe tragice, o conştiinţă bine fixată în timpul istoric, conştient, de aceea, de fizica şi metafizica lumii, de limitele condiţiei umane. De aici, viziunea tragică a romanului care-şi urmăreşte cititorul pentru a-l trezi din letargia unei abulii condamnabile.

[*] Stefan Mitroi, Bâlciul de argint, Editura Rao, Bucureşti, 2015.

Revista indexata EBSCO