Feb 12, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – Grotescul în literatură

            La ce bun o discuţie aplicată, bine documentată şi excelînd în exemplificări de primă mărime asupra unui subiect precum grotescul, atît de obişnuit astăzi (din păcate sau din fericire), în vieţile tuturor, încît s-a ajuns la o bagatelizare, ba chiar trivializare a conceptului însuşi? Întrebarea a preocupat-o cu siguranţă şi pe Gabriela Petrache, de vreme ce a încercat să-i răspundă, într-un mod deosebit de convingător şi aplicat, atunci cînd ne oferea, în 2014, propria experienţă de lectură şi interpretare într-un amplu demers de cunoaştere a Formelor şi funcţiilor grotescului în proza românească. Spre deosebire de mulţi aşa-zişi cunoscători şi practicanţi ai grotescului genuin, autoarea la care facem referire acum este mai degrabă interesată să inducă publicului, elitist – se înţelege – acel sentiment acut de nesiguranţă care să îl facă să-şi dorească, asemenea ei, să stăpînească în mod real aria conceptuală, tematică şi imaginativă pe care în care termenul poate şi trebuie să fie circumscris, altfel spus să practice şi delimitările necesare în raport cu, spre pildă, termeni cu care funcţionează antinomic, precum sublimul, sau cu care consonează, fără însă a trebui confundat, precum bizarul, macabrul ori absurdul. Ea practică, aş îndrăzni să spun, un soi de inspirată maieutică, în umbra gîndirii antice pe care o creditează drept o sacră deţinătoare a adevărului (nu doar etimologic!), făcîndu-l pe cititor părtaşul întru revelarea imponderabilităţii sensurilor depline, la capătul unui drum anevoios, fără doar şi poate, însă cu atît mai îmbucurător. O maieutică plină de dinamism întrucît se dezvoltă constant într-o direcţie fertilă, pe care o salutăm şi noi, a suscitării de noi întrebări, de vii şi versatile tipuri de problematizare, iar nu a oferirii de soluţii vetuste, primite de-a gata şi pasate, aleatoriu, ad usum Delphini.

Denotînd structura, coerenţa, limpezimea şi, de ce nu, chiar temeritatea unei teze de doctorat – căci practic publicarea studiului datorează mult orientării lui academice şi fascinaţiei cu ajutorul căreia conducătorul lucrării, distinsul profesor universitar dr. Elvira Sorohan, reuşea, cum ne amintim toţi cei care i-am fost studenţi, să suscite interesul pentru teme dificile, greu înseriabile în programa specifică anumitor discipline din învăţămîntul superior –, volumul pe care vi-l supunem atenţiei îşi onorează şi depăşeşte premisele. Gabriela Petrache demonstrează involuntar că-şi merită, sub multe aspecte, premiul pentru debut în critica literară care i-a fost recent decernat de revista Convorbiri literare, făcînd dovada unui condei abil, înclinat organic spre fraza amplă, sintetică, dar şi spre îndoiala productiv-rezumativă, mizînd, cu alte cuvinte, pe meditaţia resuscitînd valenţele expresive ce reprezintă derogarea de la normă, tributare etern inventivei literarităţi.

Cartea ei se opreşte asupra unui fenomen literar extrem de interesant care s-a concretizat, în literatura română, prin apariţia unor scriitori pe cît de controversaţi, pe atît de apreciaţi de critica de specialitate, dar şi de publicul larg: grotescul, înţeles aici drept „o constantă a umanităţii care depăşeşte tărîmul esteticii şi invadează frecvent universul cotidian”. Autoarea îşi motivează alegerea cît se poate de firesc, făcînd recurs la memoria colectivă şi la orizontul de aşteptare al publicului dispus să pactizeze cu formele de artă grotesc, un public care, iată, stă sub „seducţia exercitată asupra spiritului uman care citeşte, dincolo de numeroasele interpretări care i se pot asocia, natura lui serioasă şi tulburătoare, care-i conferă statut de oglindă a realităţii, de adevăr intuit dincolo de aparenţe. La aceasta se adaugă efectul cathartic al grotescului, concretizat în aceea că artistul produce instanţe groteşti, iar iubitorul de artă acceptă grotescul în speranţa accederii, prin el, la starea contrarie, sublimul”. În sprijinul propriului demers invocă, în Argumentul bine ticluit, caracterul transistoric al conceptului, arătînd că în estetica noastră, astăzi marcată de un vid teoretic cît priveşte conceptul cu pricina, se cerea apariţia unei ample sinteze, care să investigheze avatarurile grotescului în diacronie, începînd cu zorii apariţiei sale, care originează în umanismul antic, continuînd cu subtilele şi variatele metamorfoze pe care tot el le suferă cu precădere de-a lungul anumitor epoci favorizante, precum Evul Mediu, Renaşterea, Barocul, Iluminismul, Romantismul ş.a. Demonstraţia doamnei Gabriela Petrache, în fond o pledoarie inteligentă în favoarea înţelegerii netrunchiate, lipsite de mistificări a fenomenului, este condusă cu talentul şi stăpînirea adecvată a subiectului investigat, care vin dintr-o bună cunoaştere a informaţiei bibliografice, altfel foarte extinsă, ancorată în orizontul esteticii, criticii şi istoriei mentalităţilor europene: „Ne-am construit suportul teoretic din prima parte a lucrării pornind de la teoria katharsis-ului aristotelian (…), am continuat cu Evul Mediu, perioadă privilegiată pentru reprezentările groteşti utilizate în scop moralizator”, apoi, în Renaştere, s-a urmărit „proliferarea temei nebuniei şi a lumii pe dos”, urmate de grotescul manierist, o „deformare agresivă, artificială şi subiectivă a realităţii din ce în ce mai stilizate”, grotescul baroc, cel ce preferă „coborîrea de la enorm şi iluzoriu la diformităţile repulsive din lumea înconjurătoare”, grotescul iluminist avînd o funcţie satirică şi denunţînd „himerele metafizice ori visele utopice ale artei”. În acest siaj, grotescul romantic este marcat de „caracterul crepuscular al răului implicat în critica vehementă a contemporaneităţii”, în vreme ce în plin suprarealism „grotescul se alătură absurdului pentru a sparge ordinea existentă şi a intra în zona libertăţii absolute, dar şi a lumii devenită junglă”, în care se instituie „teama de viaţă.” Aşa se face că o parte substanţială a volumului de faţă este dedicată aspectelor teoretice, în capitole precum „Conceptul de grotesc. Interferenţe cu alte categorii” sau „Reprezentări istorice ale grotescului în literatură şi artele plastice. Forme şi funcţii” autoarea defrişînd arealul conceptual în scopul lămuririi metamorfozelor substanţiale pe care le suferă grotescul de la o epocă la alta, în profitul înţelegerii corecte, apoi, a aplicaţiilor pe care le produce referindu-se la autori canonici din literatura română.

La fel de consistentă ideatic şi hermeneutic, partea de aplicaţii asupra literaturii române oferă redutabile surprize în ceea ce priveşte percepţia extrem de îndatorată lecturii atente a unor texte reprezentative, pe care mulţi „comentatori de profesie” le repudiază grăbiţi, considerînd că nu mai pot oferi nici o surpriză. Şi totuşi, Gabriela Petrache îi citeşte corect, de la zero, fără efuziuni sau parti pris-uri cît priveşte literatura criticilor care i-au invocat în tezele lor fundamentale, motivată, nu în ultimul rînd, de a-i citi în adevărul fundamental al cărţilor, aşadar fără a-i folosi exclusiv în sprijinul argumentării propriilor idei. În capitole intitulate simplu, dar edificator „Grotesc şi alegorie. Dimitrie Cantemir”, „Grotesc şi comic. Ion Budai-Deleanu”, „Proza satirică şi pamfletară cu implicaţii groteşti. Ion Heliade-Rădulescu”, „Rîs şi grotesc. Ion Creangă” sau „Grotesc şi absurd. Urmuz”, ea îşi propune şi reuşeşte să evidenţieze, raportîndu-se la reperele teoretice în care deja şi-a făcut ucenicia, faptul că grotescul – asociat condiţiei de etern prizonierat pe care omul, exilat din Paradis, ar fi nevoit să o trăiască dacă ar exclude, din existenţa lui, literatura – reprezintă un puternic nucleu iradiant semantic, al cărui impact asupra cititorului este deosebit de rapid, generînd un tip de problematizare specific. Operele folosite în sprijinul argumentaţiei slujesc observaţiilor de profunzime ce se cer reliefate, cele care ating şi descriu şi „la lucru” funcţiile grotescului, de la cea cathartică, în fond o „reacţie la o deviere de la normal, efectul unui şoc care eliberează, gama de reacţii variind de la rîs la groază”, la cea moralizatoare („grotescul este recunoscut ca un instrument didactic al cărui scop este educare într-un timp foarte scurt, prin şocul produs receptorului”), satirică (acţionînd ca un „coercitiv al realităţii”), compensatorie („răspunde dorinţelor şi aşteptărilor fiinţei umane în privinţa vieţii ideale”), de divertisment, privilegiind, adică, „latura eretică a stilului şi plăcerea de a demola un monument (prin parodie, n.n.), de a inversa ierarhiile, de a deforma şi metamorfoza uneori haotic aspecte ale realităţii” şi, în fine, „funcţia alegorică gravă a grotescului care atrage atenţia asupra semnificaţiei generale a forţelor malefice văzute şi nevăzute care pot decide asupra mersului istoriei”.

Contribuţia doamnei Gabriela Petrache devine, astfel, o pledoarie în plus pentru ceea ce înseamnă forţa artei cuvîntului de-a lungul epocilor şi în mutaţiile specifice lor. Anamorfozele prin care grotescul operează la nivel lingvistic şi imagistic au determinat-o să prefere analiza acestuia cît priveşte literatura, deşi el tinde tot mai mult să devină o marcă stilistică prin care toate celelalte arte pot fi astăzi investigate cu la fel de multă justeţe. Scriitorii, artizani ai cuvîntului, reuşesc prin limbajul persuasiv, aflat de multe ori în concurenţă cu, de pildă, limbajul vizual, să arate cum îşi face simţită prezenţa în mundan urîtul existenţial, cît de puternic este rolul pe care acesta îl joacă şi care sînt mecanismele prin care el poate fi demontat. Cum scrie chiar autoarea în încheierea studiului său, cei care folosesc în operele lor grotescul ca formă de reflectare a realităţii sînt „frondeuri care au ajuns la conştiinţa faptului că dominaţia lor asupra realităţii nu poate fi alta decît spirituală. Ceea ce le rămîne de făcut este gestul răzvrătit al anamorfozei răzbunătoare şi eliberatoare”.

 

Revista indexata EBSCO