Feb 12, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Călători şi scriitori

Afară de o lucrare mai veche a lui Florin Faifer (cu un decupaj temporal precis, de altfel, deci cu limite de paradigmă istorică), nu cunosc să existe vreo abordare consistentă a literaturii române de călătorie. Subiectul e generos nu doar geografic (ce teritorii sînt preferate, cum arătau atunci) sau social (ce categorii de oameni călătoreau, cu ce mijloace se făcea călătoria), cît mai ales antropologic şi imaginar. Confruntarea cu alteritatea spaţială provoacă celor care ies din arealul familiar un şoc existenţial şi civilizaţional. Inevitabil, avansul sau, dimpotrivă, regresul politic, social şi cultural întîlnit aduce cu sine termeni de comparaţie cu locul de plecare şi lărgeşte benefic orizontul experenţial al călătorilor. Pur şi simplu, cel care „a fost” şi „s-a întors” nu mai este acelaşi cu cel care „a plecat”.

Pus sub semnul mitic al expediţiei argonauţilor, cartea recentă a lui Mircea Anghelescu documentează nu doar protagoniştii itineranţi şi textele lor mărturisitoare (de la anonimii boieri care merg la Ţarigrad, cîndva, pe la 1822, de la relatările unor Asachi, Golescu, Codru-Drăguşanu, Kogălniceanu şi Treboniu Laurian pînă la generaţia unor Mihail Sebastian, Mircea Eliade şi Petru Comarnescu, care şi-au povestit experienţele în anii 1940). În Lîna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română (Cartea Românească, 2015) e vorba mai ales de taxonomia reacţiilor pe care autorii relatărilor de drum le au în faţa Occidentului şi a Orientului. Fie că se merge în Levant, în Ţara Sfîntă sau în Egipt, fie că se aleg marile oraşe europene (Roma, Veneţia, Berlin, Paris, Madrid, Londra) sau americane, călătorii certifică „o expediţie aproape mitică de aducere acasă a ceva care ne lipseşte”: modele, exemple, reţete, deopotrivă ideologice şi practice. Dezvoltarea dorinţei „de a ieşi din bîrlog, de a călători, de a cunoaşte lumea şi a învăţa din experienţele ei” este contemporană, spune autorul, cu expansiunea sentimentului naţional în cultură şi în viaţa politică. Altfel spus, românii au călătorit nu numai ca să îndeplinească varii scopuri diplomatice, obligaţii comerciale sau şcolare, ci  şi ca să constate cum s-ar putea folosi „la ei” ceea ce au văzut „la alţii”, pentru un spor de civilizaţie. Dacă ne gîndim că, de la paşoptişti pînă la interbelici, sentimentul naţional românesc e mereu în construcţie şi reconfigurare, putem explica uşor de ce textele analizate în carte ocupă un aşa de larg cadru temporal şi tipologic. Între secolele XIX şi XX, practic România primeşte un remarcabil aport cultural prin cărţile, foiletoanele şi jurnalele de călătorie ale celor care au simţit, asemenea breslaşilor saşi, că a şti înseamnă nu doar a acumula variate informaţii prin auzire sau lectură, ci şi a ieşi din spaţiul natal şi a vedea cum arată lumea, în alte părţi, a lua contact cu oameni diferiţi, a respecta norme de viaţă străine. Asumînd pericolele (sau măcar ineditul) unui drum cu vaporul, pe mare, sau pe nesfîrşite parcursuri cu trăsura ori cu trenul, călătorii români au admirat arhitecturi, au lăudat obiceiuri, au vizitat muzee, au văzut practici şi instituţii, au întîlnit oameni simpli sau personalităţi politice şi culturale. Dacă Orientul a reprezentat mai degrabă concretizarea unei fantasme apropiate geografic (mă refer la Constantinopol, nu la Alexandria sau Ierusalim), dar complexe şi greu de valorizat definitiv, toţi au cuvinte de laudă pentru realităţile occidentale, de care sînt copleşiţi. Oriunde ar merge, însă, adesea cei mai mulţi îşi manifestă adeziunea faţă de ţara din care vin şi pe care ar vrea-o la acelaşi nivel cu acelea pe care le-au vizitat. Pe acest joc de amintire şi de potenţare a amintirii, pe această mişcare de avansare dincolo de şi de recul înspre origini mizează eseul lui Mircea Anghelescu, în încercarea de a arăta că românul care călătoreşte, indiferent că e aristocrat, diplomat, comerciant, gazetar, profesor, scriitor sau simplu aventurier, cară cu sine, în valiza de voiaj, ţara neînsemnată din care vine.

Una dintre cele mai interesante observaţii ale autorului îmi pare aceea că literatura română începe, de fapt, cu însemnări de călătorie. Textele româneşti ale secolului XIX marchează, în opinia lui Mircea Anghelescu, principalele direcţii ale prozei noastre de pînă la apariţia Junimii: romanul filosofic obţinut din călătoria didactică (Dinicu Golescu); cunoaşterea modelelor naţionale la izvoarele lor istorice (Gh. Asachi); coerenţa spiritului naţional de-a lungul diferitelor regiuni (C. Negruzzi); frumuseţile ţării ca depozitare ale unei glorioase istorii (Gr. Alexandrescu); evazionismul poetic tipic Orientului (Alecsandri); epica picaresc-itinerantă (Codru-Drăguşanu). (Nu doar de călătoriile în străinătate se vorbeşte, în carte, ci şi de acelea în interiorul ţării, căci ardelenii trec munţii ca să viziteze Regatul, şi invers, regăţenii sînt atraşi de stranietatea regiunilor româneşti aflate sub dominaţia austro-ungară). Numai că toate aceste ofertante „începuturi” nu au luat drumul unor mari opere literare, ci pe acela al notaţiilor intimiste, al prozei de călătorie, deci. „Ca orice altă naţiune ajunsă la vîrsta modernităţii, şi românii simt nevoia să se aşeze într-un text ilustrativ, nu simbolic; în proză deci. Lipsiţi însă de adevărată viaţă socială, de o pătură intelectuală profesionistă care să furnizeze nu atît scriitori, cît cititori, de condiţii materiale pentru o viaţă publică deschisă opiniilor, publicaţiilor, cenaclurilor (cel din 1827, unde citeşte Heliade, este patronat de fratele domnitorului în scaun!), românii îşi canalizează observaţiile, schiţele de gen şi fanteziile caricaturale spre proza intimă, spre memorialistică, spre notele zilnice pe care le favorizează şi le stimulează condiţia scoaterii din tipicul vieţii monotone zilnice: călătoria”. Sau, cum spune în altă parte acelaşi autor, impresiile adunate în voiaj devin „călătorie ca poveste”, înainte de a se decanta în viitoare opere de ficţiune, în poveşti adevărate.

Jurnale de călătorie, memorii, articole, rapoarte, toate alcătuiesc un gen specific, prezent în cultura română, între 1820 şi 1940. Despre acesta e vorba, în cartea lui Mircea Anghelescu, iar importanţa lui în evoluţia literaturii române e, de acum, imposibil de neglijat.

Revista indexata EBSCO