Feb 12, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Şerban AXINTE – Calea spre fericire

Propun şi în acest număr un text despre un volum de memorialistică, convins fiind că, deşi cartea despre care scriu nu este în nici un caz nouă, ea rămîne mereu actuală.

Jurnalul fericirii, scrierea de căpătîi a lui N. Steinhardt, nu este în nici un caz un jurnal, ci un volum de memorii, construit ingenios, în care amintirile sînt restituite după principiul memoriei involuntare sau, dimpotrivă, voluntare şi dirijate din raţiuni de construcţie a volumului. De altfel, Steinhardt face următoarea precizare în pagina de deschidere a lucrării sale: „Creion şi hîrtie nici gînd să fi avut la închisoare. Ar fi aşadar nesincer să încerc a susţine că «jurnalul» acesta a fost ţinut cronologic; e scris aprčs coup, în temeiul unor amintiri proaspete şi vii. De vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că-mi este permis a-l prezenta pe sărite, aşa cum, de data aceasta în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii cărora ne place a-i da numele de conştiinţă. Efectul, desigur, bate înspre artificial; e un risc pe care trebuie să-l accept”. Temerea că textul ar putea părea artificial nu se justifică. Acest volum poate fi considerat un puzzle amplu prin intermediul căruia cititorii au acces aproape simultan la mai multe realităţi ale unui timp trăit în perioade diferite şi în contexte diverse.

Deşi predomină rememorarea unor scene, a unor trăiri şi a unor cugetări din perioada detenţiei sale, Steinhardt face unele acolade temporale, de regulă întoarceri în timp, care au rolul de a constitui din fragmente un anumit cadru al existenţei sale. Uneori printre rînduri, alteori explicit, autorul creionează traseul existenţei sale de dinainte de detenţie. Acele episoade pot fi citite şi ca un roman al formării, spirituale şi culturale, compus din unele flash-uri ce vizează unele întîlniri de destin care i-au lărgit orizontul cultural şi i-au intensificat trăirile religioase. Situaţia României din anii ’30, 50’, ’60 şi ’70 reiese foarte clar din subtextul acestei scrieri unice în cultura română. Convertirea religioasă nu se reduce la trecerea de la o confesiune la alta. La mijloc e ceva mult mai complex, mult mai profund. Ideea izbăvirii prin suferinţă, atît de bine articulată în literatura rusă a secolului al XIX-lea, reprezintă pentru Steinhardt adevărata sa convertire, adevărata sa trecere de la o condiţie existenţială la alta. Autorul consideră că omul nu poate fi nici liber, nici fericit, fără să fie animat de harul credinţei, care transformă individul, îl împlineşte prin ceea ce s-ar putea numi, cel puţin metaforic, puterea nemărginită. O putere a iubirii şi a suferinţei. Între credinţă şi necredinţă există un fir despărţitor foarte subţire. Din acest motiv, poate, autorul foloseşte drept motto al cărţii sale cuvintele biblice „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Atunci cînd Steinhardt judecă oamenii şi realităţile din jurul său, o face fără patimă, tînjind spre o asceză pusă mereu la încercare. Ceea ce surprinde în această carte e tonul colocvial, ce cunoaşte de multe ori accente comice: „am stat în celula 80 la Gherla cu un om cumsecade şi cult, generalul C-tescu-Ţăranu, cel mai neîntrecut sforăitor al tuturor timpurilor şi închisorilor. Zgomotul pe care-l producea era atît de biruitor, de irezistibil, de cumplit, încît nici nu se punea problema de a fi cu putinţă să dormi în aceeaşi încăpere cu el. Mai ales că nu era un zgomot uniform, continuu, ci o imprevizibilă serie de bubuituri mereu altele, mereu surprinzătoare – o adevărată gamă inventivă a unui artist al cărui stil s-ar înnoi mereu”.  În acest caz se poate vorbi despre o dezdemonizare a instanţei opresive, ce are diferite chipuri şi măşti. Referinţele culturale joacă un rol important în această scriere care poate fi considerată un liant între spiritualitatea culturii şi cultura spiritualităţii. Intensificarea trăirii religioase se realizează, în primul rînd prin rezistenţa la cumplitele orori la care asistă sau în care este el însuşi implicat, în al doilea rînd prin rememorarea şi literaturizarea confesivă. Între timpul tăirii şi acela al rememorării există un ecart, o pauză de respiraţie în care lucrurile se reaşază, îşi regăsesc matca lor originară, pentru a putea fi ulterior înţelese şi explicate. Jurnalul… nu e străin de unele strategii de construcţie, cele mai evidente fiind unele elemente de anticipare ale unor evenimente sau provocări lăuntrice. Inserţiile livreşti însoţesc unele raţionamente sau le provoacă şi le dau consistenţă. Lumea închisorilor se redefineşte pe sine însăşi prin ceea ce reuşesc deţinuţii să construiască: o aparentă utopie a fericirii datorată unei efervescenţe intelectuale ce se manifestă în diferite feluri: scrierea mentală a unor poezii, ţinerea unor cursuri de limbi străine, filosofie, recitarea de versuri, diverse istorisiri ce au întotdeauna o relevanţă pentru condiţia celor aflaţi în detenţie. Scena convertirii religioase a lui Steinhardt, în timpul detenţiei, este una dintre cele mai importante şi mai semnificative din întreaga carte: „Lecţiile de catechizare merg foarte repede; părintele Mina e îngăduitor şi nepretenţios, şi e drept că şi eu mă dovedesc a cunoaşte destul de multe. Cei trei preoţi se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe, ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund fără şovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez şi ca un omagiu pentru credinţa lor şi ca o dovadă că înţelegem cu toţii a da viaţă ecumenismului”. Realitatea închisorii pare asemănătoare cu cea din libertate, deoarece deţinuţii îşi construiesc o normalitate a lor, o viaţă intensă şi adevărată. În condiţiile aspre ale detenţiei toate gesturile acelei normalităţi sînt mult mai intense şi mult mai autentice. Nu rămîne nimic în afara gîndirii profunde. Ceea ce poate fi în libertate un gest de rutină, în închisoare capătă o importanţă foarte mare. Gesturile mărunte sînt trecute printr-un filtru al atenţiei amplificate, devenind fapte de conştiinţă: „Cine a fost creştinat de mic nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, mai cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfîntă taină, că există sfinte taine. Altminteri fericirea asta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atît de neînchipuit de minunată şi de deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zîmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. şi un fel de strat de aer blînd în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţămînt de siguranţă absolută”. Translaţia religioasă se împlineşte cu adevărat. E o mişcare de substanţă, vocaţională ce-i oferă prilejul memorialistului să cugete despre unele probleme morale ale credinţei şi despre anumite diferenţe existente între religii: „În ruptul capului nu pot înţelege cum de li s-a părut dintr-o dată multor creştini europeni că religia lor de nu este chiar de tot rea, e totuşi în mare măsură inferioară celor asiatice. Budismul? Dar budismul e o soluţie uşoară. Te retragi — şi gata. E o renunţare, o repliere. Creştinismul e nespus mai greu şi mai complex – e teandrie. Fără a înceta să fii om trebuie să fii şi Dumnezeu, în acelaşi timp. […]. Confucius? E o foarte savantă şi înţeleaptă politeţă (în sens etimologic). Yoga? Mi se pare, în fond, o gimnastică: psiho-somatică desigur, bună, utilă, dar strict funcţională, ca orice calistenie. Zenul e o contemplaţie: care-i este sensul, oscilant? […]. Stoicismul e nobil, cine ar putea s-o conteste? Dar e acru. Stoicul e demn, surîsul lui totuşi e crispat, amarnic şi plin de resentimente: de tăcută (stăpînită, fără-ndoială) îmbufnare. Creştinismul nu-i nici acru, nici temător în faţa vieţii. Nu propune o fugă, ci altceva, nespus mai greu şi mai eficient, transfigurarea. Acest ceva e temerar şi măreţ”.

Judecata morală îşi face simţită prezenţa de mai multe ori în Jurnalul fericirii. În general, Steinhardt discută despre diferite patimi pe măsură ce acestea intră în zona conştiinţei sale. Transformă ceea ce simte într-o temă de meditaţie şi de solilocviu interior: „Patima invidiei este incomparabil mai activă decît egoismul, maladie benignă. Iar virusul egalităţii ne îndeamnă să ne vrem răul cu înverşunare. Ura faţă de ceilalţi poate fi mai puternică decît iubirea de sine. Cioran: mai bine toţi în iad, şi cît mai afund, decît să se bucure vreunul de ceva în plus; mai bine toţi sub osîndă decît să scape careva. Setea de iad egalitar mi s-a arătat şi mie”.

Referinţele culturale, literare, filosofice, teologice sînt foarte numeroase. Irigă textul şi-i sporeşte puterea de semnificare. Acestea nu au doar acest rol. Spectacolul ideilor se desăvîrşeşte prin interiorizarea unor anumite gînduri legate de om şi de societate în care este constrîns să trăiască. Interiorizarea presupune amplificare şi asumare. Astfel, realitatea lumii trecută prin filtrul lui N. Steinhardt e mai intensă şi mai autentică decît acea prozaică, de fiecare zi. Gîndirea transformă totul în act liturgic: „Păcatul împotriva Sfîntului Duh: cel care nu se iartă. Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru – care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm urîndu-l şi batjocorindu-l, reducîndu-l la rangul de obiect, adică, tratîndu-l ca şi cum ar fi lipsit de duh? […]. Cred în quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate. Cred că răpindu-i omului libertatea îl lipsim de pecetea duhului”.

Prin fragmentele intitulate Bughi Mambo Rag sau Boogey Mambo Tag, în funcţie de ediţie, Steinhardt reuşeşte să contureze un text secund, un discurs paralel cu cel principal. Cele două discursuri se află în complementaritate. Mai mult, se pun în valoare reciproc. Aceste cuvinte aparent aleatorii anunţă intrarea într-un spaţiu al auzului, al percepţiei modificate de zgomotul de fond compus la rîndul său din de tot ceea ce în general scapă atenţiei tocmai pentru că se aude prea tare şi deranjează o vreme pînă se instalează tăcerea. În acest caz tăcerea nu înseamnă absenţa sunetelor, ci imposibilitatea de a le mai auzi din cauza cufundării, identificării cu vacarmul.

Şi aceasta – ca şi celelalte provocări ale nevoinţei descrise mai sus – poate fi considerată o cale spre fericire.

 

Revista indexata EBSCO