Feb 12, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Despre piraţi, corăbii şi (alte) ficţiuni cuceritoare

Într-o vreme în care capricioasa noastră piaţă a ideilor critice pare a favoriza cu totul alt gen de analize, condeiul ataşant al lui Adrian G. Romila s-a încăpăţînat să dea viaţă (meta)ficţională unui subiect absolut savuros, dinspre care bate briza în fond benefică a revoltei secundarului cultural, decis, măcar din cînd în cînd, să atace în forţă şi să scuture inerţiile hermeneuticii aşa-zicînd canonice. Titlul celei mai recente apariţii editoriale semnate de criticul nemţean – Piraţi şi corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (Editura Cartea românească, Bucureşti, 2015) – vorbeşte de la sine despre pretextul şi mizele acestui op temerar, care pleacă de la portretul universal al piratului, „prototipul imaginar al tîlharului de mare, recunoscut oriunde, în cultura euro-americană”, pentru a demonstra că, „raportată la epoca sa, figura consacrată de literatura cu aventuri marine, de filmele de gen sau de benzile desenate, e, desigur, doar un surogat ficţional, un concentrat simbolic-narativ menit să satisfacă orizonturi ale unui subconştient modern, civilizat, legal şi moral”, pe cînd omul postmodern, „inteligent şi sincer cu opţiunile sale”, vede în pirateria clasică şi aventurile pe corăbii vechi, străbătînd curajoase întinsul melancolic sau învolburat al mării, „ocaziile unor evadări generoase în cunoaştere şi în experienţă estetică”, cînd nu le înţelege explicit ca „expresie a unei posibilităţi de mult amputate”.

Imediat ce stabileşte Premisele istorico-imaginare şi recunoaşte metodologia mixtă a lucrării (expunere evenimenţială pură, comentariu şi comparaţie de opinii teoretice, reflecţie eseistică, în sfîrşit şi inevitabil critică literară), autorul purcede, curajos, să îşi fixeze reperele de vector teoretic şi să exploreze apele ficţiunilor concentrate în jurul temei pirateriei. Rînd pe rînd, diferenţierile între Piraţi, corsari, bucanieri (cu avertismentul peritextual se-nchid bocaporţii, se ridică ancora, se-ntind pînzele), între Corăbii mari şi mici (cu precizarea suplimentară Elemente de arhitectură navală), ba chiar şi între Viaţa pe punte şi dedesubt invită practic cititorul la un excurs cultural cît se poate de serios, în cursul căruia poate înţelege, de fapt, contextul istorico-politic şi mentalitar complicat care a făcut practic posibilă existenţa valurilor succesive din istoria pirateriei.

Dintre reperele cele mai semnificative de pe axa temporală jalonată de secolele al XVI-lea şi al XIX-lea (se pare că ultimul pirat, Nathaniel Gordon, a fost condamnat pentru comerţ cu sclavi şi executat prin spînzurare în anul 1862), Adrian G. Romila se opreşte îndeosebi la cea denumită, cu o formulă creată de cîţiva jurnalişti şi scriitori de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, Golden Age of Piracy – care se referă la intervalul  care cuprinde cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea („cu bucanierii şi corsarii care s-au împotrivit Spaniei şi musulmanilor”) şi în special prima jumătate a secolului al XVIII-lea („cu războaiele din largul Americilor împotriva intereselor Marinei Regale britanice”). Foarte bine reprezentată încă din contemporaneitate la nivelul imaginarului public (prin articole de presă, cărţi şi mai ales legende), GAP a căpătat, în timp, o aureolă greu de egalat datorită cantităţii impresionante de ficţiuni literare şi cinematografice construite în jurul figurilor ei emblematice: Benjamin Hornigold, Charles Vane, Bartholomew Roberts zis „Black Bart”, Edward Teach poreclit „Blackbeard” ş.a. Sînt savuroase paginile în care criticul le reconstituie şi le comentează (după caz, cu umor ori seriozitate) datele biografice esenţiale, le pune în relaţie aventurile (reale sau măcar verosimile) cu epoca în care s-au desfăşurat, în sfîrşit, comentează cu aplomb pe marginea destinului lor în atît de capricioasa posteritate culturală. Pentru a conchide, just, că „Dacă existenţa pirateriei a fost condiţionată dintotdeauna de geografia coastelor, de permanenţa autorităţii politico-militare, de privilegiile şi oportunităţile umane vitale şi de traficul comercial maritim, atunci GAP, ca fenomen specific secolului al XVIII-lea occidental, rămîne, într-adevăr, o proiecţie imaginară. Foarte prolifică, de vreme ce a inspirat, vreme de peste trei secole, o întreagă panoplie a producţiilor estetice şi de entertainement. Altfel, pirateria a fost omniprezentă şi rămas aşa pînă astăzi (…) Tîlhăria marină contemporană va fi, probabil, sursa viitoarelor poveşti. O nouă GAP e oricînd posibilă, dacă un autor bine informat îi va găsi/ inventa credibil şi captivant decorurile şi personajele adecvate (s-au făcut, deja, cîteva filme). Deocamdată, în absenţa marilor poveşti, pirateria e un fenomen îngrijorător şi toată lumea l-ar vrea eradicat”. Un astfel de autor bine informat, Paul Greengrass, mă grăbesc să adaug, a reuşit să creeze în 2013, plecînd de la un caz real, o peliculă excelentă, Captain Philips, cu un Tom Hanks într-un rol de milioane, acela al căpitanului primului vas american de transport deturnat de piraţi (somalezi, de această dată) în ultimele două secole. Filmul, captivant da capo al fine, a reuşit să tragă un semnal de alarmă în privinţa îngrijorătorului fenomen al pirateriei actuale, dar nu a putut inaugura o nouă serie cinematografică avînd ca suprapersonaj o postmodernă GAP. Moştenirea lăsată de cea mai nouă serie de gen, tetralogia lui Gore Verbinski, intitulată Piraţii din Caraibe (incluzînd arhicunoscutele Blestemul Perlei Negre – 2003, Cufărul omului mort– 2006, La capătul lumii – 2007, Pe ape şi mai tulburi – 2011), este de bună seamă copleşitoare. O arată chiar criticul nemţean, în capitolul următor, Robert Louis Stevenson şi alte noduri în imaginarul occidental al ilegalităţii marine; după ce trece în revistă toate realizările majore în materie de literatură şi cinematografie, îi dă Cezarului verbinskian (să păstrăm adjectivul, deşi ultimul film al seriei e regizat de Rob Marshall…) ceea ce de bună seamă i se cuvine: „Filmul întreg, cu toate părţile, e o hartă uriaşă a imaginarului pirateriei marine, ale cărui ramificaţii simbolice se dezvăluie treptat, prin combinări şi recombinări de miteme, prin răsturnări de situaţii şi metamorfoze tipologice surprinzătoare, prin pendulări între lumi reale şi fantastice. Efectele speciale computerizate au fost folosite din plin, aşa încît producţia a avut toate calităţile unui blockbuster memorabil, cu mare impact vizual”. Din perspectiva reprezentativităţii şi a impactului, tetralogia cinematografică Piraţii din Caraibe a devenit pandantul vizual perfect al celebrului roman Treasure Island, publicat de Robert Louis Stevenson în 1883: „Acţiunea, background-ul, caracterele, prezenţele obiectuale, acurateţea istorică, toate se încadrează ca nişte piese de puzzle în GAP, din care, ca o secvenţă-ansamblu, romanul îşi decupează scenele”.

Mutatis mutandis, de aceeaşi atenţie se bucură, în capitolele centrate pe aventurile româneşti ale temei (Mare nostrum, Momentul Radu Tudoran, Cîteva noduri marine româneşti), romanul lui Radu Tudoran Toate pînzele sus! (1954) şi ecranizarea cu acelaşi titlu a lui Mircea Mureşan (1976), pentru raţiunile cunoscute, de la „fiorul escapist al călătoriei pe mare, cu o corabie veche, într-o vreme a închiderii ideologice extreme” pînă la „discretele tonuri dizidente, date de un erou autohton, get-beget, dar format în spirit apusean, şi de o deschidere maximală a graniţelor geografice printr-un drum la capătul lumii, în Africa de Sud”. Deşi comentează pe alocuri aproape exaltat aceste reuşite „cu evidente valenţe escapiste şi compensatorii pentru toţi visătorii iubitori de libertate”, Adrian G. Romila nu dă însă nicăieri senzaţia că supralicitează toate producţiile noastre de gen. Dimpotrivă, admite cu luciditate că realizările româneşti care valorifică imaginarul maritim nu se pot măsura, nici cantitativ, nici calitativ, cu cele vest-europene sau americane. [Şi, la drept vorbind, oricui i-ar fi greu să susţină că realizările de vîrf ale epicului pirateresc (pe lîngă deja citata Treasure Island, a lui Robert Louis Stevenson, lista minimală ar include măcar cărţile semnate de Daniel Defoe, The King of Pirates, 1719 şi Captain Singleton, 1720, de Byron, The Corsair, 1814, şi de Walter Scott, The Pirate, 1821) sînt comparabile valoric cu, să spunem, Europolis-ul (1933) lui Jean Bart sau Blocada (1947) lui Pavel Chihaia!].

În fond, intensitatea cu care s-a încercat, în doar cîteva „noduri marine ale culturii româneşti”, recuperarea unei tematici „pe cît de intime, istoric vorbind, pe atît de neglijate, la nivel de simbol” nu poate compensa o memorie colectivă de o pauperitate justificată tot istoric: „Ne-am trezit tîrziu lîngă mare, încercînd s-o contemplăm cu folos estetic, tot atît de tîrziu pe cît am recuperat-o şi am re-inventat-o, ca teritoriu naţional, cu tot cu adîncimile ei levantine. Pe de altă parte, instrumentarul special al unei astfel de literaturi nu avea cum să apară într-o cultură scrisă tînără, care a căpătat, în faţa ochilor, peisajul marin cînd avea altceva de făcut. Consecinţă a unei istorii zbuciumate, cu avansări şi reculuri inclusiv la capitolul mării, cultura română trebuia, începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, să-şi construiască o legitimitate universală în primul rînd cu genurile şi temele clasice: cu poezia lirică, cu romanul realist, cu nuvela de observaţie socială şi psihologică, cu teatrul satiric şi de caractere. Literatura de aventuri pe mare, literatura cu piraţi şi corăbii nu s-au numărat printre ele, şi asta n-a fost neapărat ceva negativ, cînd altele erau priorităţile” etc. Tradiţia literară atît de precară pe teren românesc a temei a avut, desigur, şi o consecinţă cît se poate de evidentă în planul criticii autohtone, în cel mai bun caz reticente faţă de gen. Noroc de exerciţiul recuperator de faţă!

Nu pot încheia fără să recunosc faptul că, inevitabil, prin stil şi „subiectivitatea asumată” pe care şi-o admite Adrian G. Romila, Piraţi şi corăbii… mi-a amintit de romanul său de debut, În drum spre sud (Editura Brumar, Timişoara, 2012). La fel ca în frumoasele aventuri ale lui Adrian & Peter, şi în cartea de faţă bucuria de a naviga „pe apele vîscoase ale textelor lumii” întîlneşte dorinţa de a trăi plenar viaţa, iar fascinaţia irepresibilă faţă de cărţile care uneori o pot substitui se împlineşte tocmai prin meditaţia cuceritoare pe marginea limitelor ficţiunii…

Revista indexata EBSCO