Feb 12, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Uitătura crucişă

Spre deosebire de alţi autori de memorii sau de scrieri de ficţiune referitoare la regimul penitenciar din timpul stalinismului, Florin Constantin Pavlovici nu blestemă şi nici nu vede nimic eroic, liric sau mistic în anii detenţiei pe care i-a suferit. Dacă e să ne referim la conotaţia religioasă, am putea vedea în ceea ce s-a întîmplat atunci doar o experienţă „crucială” de tip „golgotic”, pusă în evidenţă de Florin Constantin Pavlovici în romanul Viscolul şi păianjenul (Fundaţia Academia Civică, 2014). Acţiunea este localizată în anii stalinismului crucificator, atunci cînd marea majoritate a românilor şi-au dus crucea de Malta sau de Yalta – o cruce înţeleasă în accepţie schizomorfă/schizoidă, pentru că semnificaţia i-a fost deformată şi deplasată de la clasica figură cu simetrie punctuală spre forme denaturate, căzute chiar în naturalism. Totuşi ea rămîne simbol al totalizării spaţiale şi temporale, dar mai curînd al totalitarismului înverşunat împotriva semnificaţiilor religioase ale acesteia (excepţie făcînd sinistrele liturghii negre „oficiate” în cadrul „experimentului” Piteşti).

Este poate motivul pentru care protagonistul romanului smulge crucile din vechiul cimitir al unui sat de pe malul drept al Prutului, pentru a le pune pe foc. Ţîrcovnicul Fănel este marcat de experienţa satisfacerii stagiului militar la trupele de securitate (însărcinat cu paza deţinuţilor politici de la munci în Balta Brăilei, în Deltă şi la Canal), dar mai ales de păcatul săvîrşit în împrejurarea în care este silit să împuşte un nefericit prizonier ce avusese imboldul de schiţa o iluzorie tentativă de evadare. Încălzirea la para focului întreţinut cu lemn adus din cele două stive de cruci orînduite pe criterii de gen constituie pentru personaj un bun prilej, în lungile seri de iarnă, de a cădea în reverii asupra destinului celor care nu îşi mai aveau asigurat în cimitir locul de veci pentru… 25 de ani (vechiul cimitir era, conform părerii unor săteni, blestemat şi trebuia ras/ars de pe faţa pămîntului).

Între limitele unui sfert de veac este cuprinsă şi acţiunea romanului, adică de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial şi pînă la declaraţia de independenţă din 1964 a lui Gheorghiu-Dej, răstimp după care locul şi timpul de veci al stalinismului au intrat într-o aparentă scadenţă. Lucru sesizabil şi anterior, pentru că, în cadrul unei şedinţe de demascare, un personaj, după ce a înfierat revizionismul şi titoismul unui presupus trădător al idealurilor stalinismului biruitor, „s-a aşezat pe scaunul lui, nu înainte însă de a încheia apoteotic:/ – Trăiască tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin!/ Tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin răposase de ceva timp, însă nu în sufletul adeptului” (p. 109). Era perioada în care te puteai alege cu ani mulţi de închisoare, chiar dacă de abia făceai distincţie între Stalin şi Tito sau între mai sus amintitele Malta şi Yalta. Sunt anii la care Florin Constantin Pavlovici se uită „cruciş”, după experienţa detenţiei politice la care a fost supus.

Dintre sutele şi miile de interpretări culturale ale crucii, referitoare la convergenţa contrariilor, m-aş opri asupra aceleia care poartă un simbol al opţiunii, adică al înălţării sau al decăderii, în funcţie de ce a ales sau a fost obligat să aleagă cei aflaţi sub regim stalinist. Schizomorfă, crucea indică înălţarea şi totodată răscrucea, opţiunea, asemenea copacului, iar în roman apare înalta tufă de trandafir, între ramurile căruia şi-a ţesut pînza un păianjen (la a cărui simbolistică voi reveni). În celebra carte Structurile antropologice ale imaginarului, Gilbert Durand scrie la un moment dat: „Pe legenda crucii se grefează deopotrivă simbolismul băuturii dătătoare de veşnicie, al fructului de copac sau al trandafirului care înfloreşte pe lemn uscat. S-ar putea de asemenea sublinia faptul că crucea creştină e o inversare a valorilor aşa cum am întîlnit-o frecvent în Regimul Nocturn al imaginii” (Bucureşti, Ed. Univers, 1977, p. 409). În dorul veşniciei, sub regim nocturn dejist, unii se îmbată cu gustul puterii, alţii se îmbată la propriu, făcînd cuplu perfect cu cei care au finul gust al hoţiei: „Ei, beţivul şi hoţul, sunt cei aleşi, ei vor moşteni pămîntul. Ei vor cunoaşte extazul, euforia, ei vor trăi în halucinaţie şi în beatitudine. În România dictaturii proletariatului, beţivul şi hoţul nu s-au lăsat corupţi de istorie. Se prăbuşea o lume, ţăranii îşi pierdeau pămîntul, orăşenii rămîneau fără case, negustorii fără prăvălii, meseriaşii fără ateliere, intelectualii erau izgoniţi din biblioteci şi înghesuiţi în puşcării, studenţii erau reeducaţi pentru a deveni turnători, preoţii întorceau spatele credincioşilor, preamărindu-i în biserică pe conducătorii atei, militarii aveau de ales între a fi robi şi asasini, numai beţivul şi hoţul trăiau în deplină libertate: unul bea, celălalt fura. Era o formă subtilă de a lupta împotriva regimului opresiv […] Deşi sunt nemuritori, speranţa lor de viaţă e mică. Ei ard, se consumă, sunt scînteie şi vîlvătaie, trăind un incendiu continuu, care-i mistuie pasional” (p. 190). Ar fi de adăugat aici că unul şi acelaşi individ poate fi în acelaşi timp atît beţiv, cît şi hoţ, cu condiţia ca el să fie cît de cît lucid în momentele în care fură şi cît se poate de hoţ pentru a bea pe degeaba.

Si mai există categoria înveşnicită a mutilaţilor psihici după ce au îndurat „fenomenul Piteşti”, al cărui experiment „pare îngemănarea perfectă a suferinţei fizice cu suferinţa morală. Potrivit mărturiilor, uneori, suferinţa torturatului era atît de mare, încît se producea un fel de sindrom al nemuririi, o suferinţă şi mai atroce, alimentată de spaima teribilă că el, chinuitul fără odihnă, a devenit nemuritor şi că, în consecinţă, durerea însăşi este nemuritoare” (p. 88). Florin Constantin Pavlovici explică şi în acest ultim roman „tortura pe înţelesul tuturor”, o tortură împinsă pînă în sfera demenţei pure din partea celor două tabere ideologice distincte de torţionari: una internaţionalistă (slujitori ai proletariatului de pretutindeni) şi alta naţionalistă (patrioţi amatori de bătută românească). Însă ambele tabere de sceleraţi asigură varietatea speciei criminale, pentru că „Relaţia directă dintre gardieni şi deţinuţi era aşa cum se cuvenea să fie într-o societate civilizată: unii comandau, alţii executau; gardienii loveau, bandiţii încasau; stăpînii urlau, sclavii tăceau” (p. 17). Cu o parafrază caragialiană, putem spune că torţionarii mor, tortura e nemuritoare. Cei trei „F” (frigul, foamea, frica), bătaia administrată în stil tehnico-ştiinţific, „reeducarea” diabolică şi crima săvîrşită în mod macabru au culminat cu fratricidul „fenomen Piteşti”, în urma căruia numai sinucigaşii şi ucişii s-au salvat de la decăderea morală şi prăbuşirea psihică totală.

Ca fiecare rob al lui Dumnezeu şi al Statutului, şi consătenii lui Fănel îşi duc în viaţă crucea pe care trebuie să o poarte, apoi le este dusă la cimitir de alţii, pentru ca într-o bună zi să le fie smulsă şi dată pe foc printr-un gest care poate fi interpretat şi în sens catharctic. Crucea simbolizează de fapt soarta fiecăruia, cu experienţe mai mult sau mai puţin cruciale ale vieţii. Amintirea ceţoasă a celor morţi persistă în poveştile satului, cu pasiunile aprige, dramele profunde, fericirile puţine şi necazurile multe. În devenirea sa, satul prutean este locuit, ca oricare alt sat, de oamenii harnici, nevolnici, hoţi, beţivi, geloşi, suciţi, inşi marcaţi psihologic, activişti, oportunişti, trădători, turnători. Iar ţîrcovnicul găseşte corespondenţe între viaţa celor rămaşi fără cruce şi felul cum aceasta arde: „În sobă, Adam Balahură se făcuse cenuşă, aşa că era loc şi pentru Mărioara lui Huian. Cei doi se avuseseră bine şi în viaţă. Oricum, nu îşi încurcaseră cărările. Dacă moşneagul se îngrijise de vacile oamenilor, baba se ocupase de dinţii lor” (p. 52); „Crucea Aglaiei era pe terminate. Ieşi pe uşă, în viscol, se apropie de trunchi, puse mîna pe topor, luă din grămada mare a bărbaţilor crucea lui Stolici-Cacadăr şi căzu pe gînduri. Nu-i venea să o pună pe foc. Focul însemna lumină, iar posesorul acelei cruci fusese o întrupare a întunericului” (p. 63); „Fosta deputată în Marea Adunare Naţională a murit tînără, oferind satului o moarte inutilă. După părerea unora, chiar dacă ar fi trăit veşnic, tot nu ar fi fost de folos cuiva, pe de altă parte, după criteriile lui Fănel, avusese o cruce veselă. Se clătina uşor, nu era înfiptă adînc în pămînt, aşa încît, în ziua cînd s-a hotărît să o ia acasă, ţîrcovnicul a cuprins-o cu braţele, s-a opintit puţin, a smuls-o şi a zis:/ – Hai la şedinţă, tovarăşa!” (p. 105); „Cîteva bucăţi subţiri din crucea lui Ion Aiacoboaiei făcură jarul, aproape stins, să izbucnească în flăcări galbene şi albastre. Fănel aşteptă ca flacăra să se uniformizeze, pentru a o acoperi apoi cu despicături de lemne groase, încălecate simetric, cîte în stînga, tot atîtea din dreapta. Limbile focului le cuprinsese pe rînd şi pe îndelete, într-o horă bătrînească. Moş Ion Aiacoboaiei ardea aşa cum murise: aşezat, previzibil, gospodăreşte” (p. 154); „Crucea coanei Ana îi făcea necazuri lui Fănel: ba nu ardea, ba izbucnea pe neaşteptate, în flăcări, pentru a se stinge brusc şi a se aprinde la fel de violent şi de neaşteptat. Într-un anumit fel, amintea de bătrîna de la căpătîiul căreia fusese smulsă; jocul focului evoca o viaţă plină de neprevăzut” (p. 205).

Stim că miturile vegetaţiei sunt asociate legendelor relative la cruce, folclorul creştin atribuind lemnului crucii aceste virtuţi. Or, crucea creştină, în ipostază de lemn ridicat la verticală, de copac artificial, nu face decît să certifice accepţiile simbolice proprii simbolismului vegetal. Neîndoios, crucea e adeseori identificată cu un arbore, atît de iconografie, cît şi de legendă, devenind astfel scară de ascensiune, întrucît arborele este contaminat de arhetipurile ascensionale. Iată ce aflăm la sfîrşitul romanului: „În colţul casei, la adăpostul ceardacului, o tufă de trandafir agăţător creştea de ani buni, se lipise de zid şi se înălţase pînă sub streaşină. Peste vară, în crengile ei, îşi întinsese plasa un păianjen. ţesuse o pînză complicată, ancorată solid de lemnul trandafirului, şi pîndea nemişcat, ascuns în tunelul de frunze şi flori. Insectele ce nimereau terenul lui de vînătoare rareori scăpau. […] Ori de cîte ori treburile îi dădeau pace, Fănel urmărea fascinat tragedia din plasă, întreaga poveste părîndu-i-se că seamănă, într-un fel, cu înmormîntările de la care îşi făcea rost de colivă. Acum, pînza de păianjen, stropită cu fulgi de zăpadă, rezistase iernii, rezistase viscolului. Urzeala avea fisuri, desenul îşi pierduse perfecţiunea, legăturile se rupseseră pe alocuri, zdrenţe de mătase atîrnau de ghimpii trandafirului, oglinda îi era zgîriată, dar scînteia în lumina lunii. Scînteia şi, în ciuda fragilităţii, părea veşnică. Doar păianjenul dispăruse. Mort sau numai amorţit? Va apărea oare la primăvară, odată cu înflorirea trandafirului? Nimeni nu avea de unde să ştie” (pp. 233-234).

Cred că va apărea în fiecare primăvară, în fiecare nouă primăvară pe vechile dureri (bacoviene sau nu), pentru că fiinţa umană poate fi asemănată unui păianjen îmboldit de nevoia de a-şi mări fără încetare pînza. Analogia dintre om şi păianjen sugerează, de fapt, ideea că viaţa reprezintă de fapt o imensă pînză de păianjen. Itinerarele acesteia, capricioase, rătăcinde, converg simbolic spre un centru, descoperit finalmente în sinele profund al omului, deşi această centralitate reprezintă rezultatul situării în diferite centre exterioare. Un personaj sau altul, prins în păienjenişul relaţiilor istorice şi sociale, unde totul înseamnă urzeală de interese, este şi el ca un păianjen în mijlocul pînzei sale. „Omul-păianjen” nu se poate clinti fără să zgîlţîie măcar unul dintre firele care se întind pînă departe şi, la fel, nu poate mişca niciunul dintre aceste fire fără să clintească pînza. Firele pînzei de păianjen străbat spaţiul în toate sensurile, constituindu-se astfel într-un fel de reţea multiplă care avertizează pe oricine de la circumferinţa de contact despre existenţa unui centru. Iar centrul absolut este Moscova via Bucureşti ai acelor ani de dogmatism şi intoleranţă ideologică, în care uresesiştii, kremlinofilii şi kremlinologii făceau legea. Printr-un urmare, asemenea crucii, pînza de păianjen demonstrează posibilitatea de a unifica spaţiul pornind dintr-un Centru şi legînd între ele cele patru puncte cardinale. Prinsă în această pînză de păianjen imensă a vremurilor, ale cărei fire se întretaie personajele încearcă permanent să-şi atingă scopurile mai mult sau mai puţin ortodoxe, pîndită mereu de păianjenul-stat (asemenea păianjenului, care urzeşte pînza pentru capturarea potenţialelor victime).

Ultima pagină a cărţii se constituie şi într-o elocventă concluzie: „Simţea că în crucile acelea trăia istoria satului, cu dramele, cu spaimele, cu împlinirile ei, însă era istoria unor păcătoşi şi trebuia arsă. El, soldatul care îşi făcuse armata la trupele de securitate şi învăţase să urască trecutul, pentru că numai astfel se poate făuri viitorul, nu-şi pierduse simţul datoriei” (p. 235-236). Romanul Viscolul şi păianjenul se constituie într-un fragment din istoria stalinismului românesc, cu ticăloşiile în plină efervescenţă, cu torturile atroce şi crimele sale. Din cele nouă bucăţi narative ale cărţii se degajă pilda potrivită, umorul de bună calitate, ironia fină şi semnificaţia tragică bine infuzată.

Revista indexata EBSCO