Feb 12, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Grigore Vieru: „retragerea” din cuvînt

„Scriind, parc-aş ara cu o cruce”

 

Cînd ivea, în 2004, splendida antologie de poezie românească (Cît de frumoasă eşti, editura Litera), Grigore Vieru vorbea, împăcat şi fericit, despre un vis împlinit. Aduna acolo versuri folclorice şi texte ale unor poeţi „plecaţi la strămoşi”, cercetînd răbduriu „adîncul fremătător” al zestrei noastre lirice, interesat de trei divine teme, cum spunea: Mama, Limba Română, Dragostea. Volumul, dedicat memoriei mamei Eudochia, creşte, într-adevăr, pe această axă, care, subliniază poetul, ne-a păstrat – ca neam – pe faţa pămîntului. Observăm, însă, că aceste sfinte teme, ca treime a neamului, sînt, negreşit, şi temele liricii sale, izvodită dintr-o mare durere şi o mare bucurie, deopotrivă.

De la Steaua de vineri (Junimea, 1978), manuscris strecurat de M.R. Iacoban la „alte lucrări” în portofoliul editurii şi pînă la Taina care mă apără (Princeps Edit, 2008), un „volum-lespede” (scria acelaşi M.R. Iacoban), ivit prin osîrdia lui Daniel Corbu, tot în „dulcele tîrg”, traiectoria lirică a lui Grigore Vieru, adus astfel acasă, nu suportă prefaceri spectaculoase. Poetul se întorcea la izvoare, redescoperindu-şi rădăcinile; crescut în „înstrăinare”, el absolvea şcoala din Lipcani fără a fi auzit de Eminescu. Încît revelaţia din 1957 şi, mai apoi, în 1988, vizita la „baştina Măriei-Sale” a cetăţeanului sovietic Grigore Vieru i-au îngăduit să se considere „o lacrimă de-a lui Eminescu”, încercînd a dezlega taina limbii din care a răsărit. Cel alcătuit „din mai mulţi oameni” a slujit cu har templul Limbii Române şi a pătruns, merituos, prin verbul agitatoric şi dragostea pentru Ţară, fortificîndu-i curajul de a rezista, în galeria marilor poeţi naţionalişti. Devenit o legendă vie, Vieru a îmbrăţişat o carieră misionară, fiind – observa M. Ungheanu – „purtător de lacrimă colectivă”. A suportat, aşadar, blamul, arbitrajul invectivat al postmoderniştilor şi insolenţa junilor, inclusiv reproşul că a rămas „tot la Eminescu”; inclus, deci, pe lista basarabenilor „defazaţi”. Venind dintr-o „copilărie desculţă”, purtînd amintirea grea a „anilor chirilici” (asuprind limba strămoşească), poetul – un suflet vulnerat – s-a încăpăţînat să rămînă un slujitor cinstit al poeziei româneşti.

În pofida atîtor cărţi publicate, el a scris puţin, fără răsfăţ lexical: prin simplitate şi imagistică limpidă, poetul lasă chiar senzaţia facilităţii, a desuetudinii, cultivînd – zic unii – o estetică revolută. În realitate, Vieru există, spuneam, ca o legendă vie, însoţit de cohortele de cititori. Ca „apologet al vieţii” (M. Cimpoi), poetul, ostenind în „ocna cuvintelor”, se vrea o „vioară ce vibrează”. Scrie, mărturisea, pentru că doreşte să-l vadă pe Dumnezeu „de aproape”. Colocvial, blînd şi arţăgos, cu o înfăţişare isusiacă, el scrie pentru a fi liber (spunea într-un interviu). Universul vierean împacă suferinţa şi bunătatea. Resacralizînd lumea, respirînd un aer mistic, invocînd veşnicia „laptelui matern”, bardul de la Pererita-Hotin (născut la 14 februarie 1935) este fruntaşul şaizecismului basarabean, dezvoltînd patetic linia oracular-mesianică (în filiaţia Mateevici-Goga), dar şi cantabilitatea existenţială, coborînd smerit – „alb de duminică” – în timpul sacru ori ieşind în arenă, deseori, animat de viguroase pusee pamfletare. Trăită şi împărtăşită, suportînd, sub presiunea circumstanţelor, replieri, poezia sa porneşte din copilărie şi se bucură de o imensă popularitate. Cultul mamei (ca nume „zuruit”), laitmotivul casei, pîinea, graiul şi izvorul îi oferă un spaţiu protector. Rostind cuvinte „pentru a lua aer”, poetul – ca „duh al vieţii” – palpează esenţialitatea, scoţînd „pui de lumină” pe temelia „clasicismului gnomic”. Scrisul îngăduie „căznitului suflet” o apropiere de dumnezeire, exorcizînd răutăţile lumii. Pricină pentru care lirica sa „dezgolită”, „înciudată”, developînd suferinţa ca rană este, deopotrivă, rugă şi blestem; cu un aer familial, aşezată în intimitatea temelor majore şi cucerind simplitatea adevărurilor fundamentale, pe temei etic, ea este imprecaţie şi iertare, vibrantă şi radioasă, plină de frăgezimi, cu reverberaţii liliale şi o puternică amprentă deceptivă. Poet al candorilor (Ana Bantoş), primenind limbajul liric basarabean, firavul Vieru este şi bătăios. Verbul său, direct, tăios a emoţionat şi mobilizat românii est-pruteni, înrolaţi, sub stindard eminescian, într-o miraculoasă cruciadă, vestind renaşterea naţională. Poate nu întîmplător volumul său de debut (1957), adresat celor mici, se chema Alarma. „Un capăt toate au sub cer”, spune ferm poetul, supărat că Prutul „de-o vecie izvorăşte”, despărţind fraţii. Şi acest titlu premonitoriu, urmat de alte numeroase cărţi de succes i-au asigurat o faimă durabilă, întreţinînd magia Vieru (cf. Theodor Codreanu). Surprinzător, întîi a fost vorba, totuşi, de o consacrare unională şi abia apoi a fost recunoscut şi acasă;adică în spaţiul moldav. Cîntînd, inevitabil, şi „steluţa de octombrel”, deşi contaminarea ideologică a fost superficială (cum demonstrează, temeinic, criticul de la Huşi, într-o carte despre „omul duminicii”). Şi în care Gr. Vieru e citit ca „un Bacovia de semn întors”, într-un ingenios şi pertinent excurs contrastativ. De fapt, despre Vieru s-a scris enorm, începînd cu volumul din 1968 (Mirajul copilăriei), semnat de M. Cimpoi, urmat de monografiile lui M. Dolgan, Stelian Gruia, Fănuş Băileşteanu, Theodor Codreanu, Paul Gorban şi încă alţii. Volumul lui Gorban merită, însă, o menţiune specială. Prin Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru (Princeps Edit, Iaşi, 2011) tînărul hermeneut, apropiindu-se de obsesiile metafizice ale poetului, încerca o recuperare a imaginii lui Vieru, ca „dar” adus noii generaţii (crescută sub „dictatura postmodernismului”), explorînd substanţa folclorico-filosofică a operei. Plus puzderia comentariilor, glorificînd vîrsta paradisiacă, prospeţimea senzorială, cascada bucuriilor simple, respirînd blîndeţe, conjugînd credinţa şi eticismul.

Cu Grigore Vieru coborîm în starea „dintîi” a lumii: „Toate îmi par că sînt/ Prima oară”. Spaţiul vierean ingenuu, răscolit de o bunătate primordială se sprijină pe arhetipul mamei, ca simbol matricial. În mitologia sa, încercînd a îmbuna lumea, poetul cheamă în sprijin spusa aforistică, ca specie de graniţă. Palpează elementaritatea, caută bucuriile simple, durează, într-un secol grăbit şi asaltat de un real degradat, o bază paremiologică, invocînd texte sapienţiale. Şi pentru Grigore Vieru iubirea este axa lumii, născînd lacrima. Rîvnind simplitatea, limpiditatea (aşadar accesibilitatea) acest lirism are o misie: stă sub semnul urgenţei, ţinteşte comunicarea şi comuniunea. Era/este nevoie de o astfel de poezie şi îţi trebuie curaj pentru a scrie simplu. Stihurile sale se deschid nevoilor sufletului. Plăpîndul poet ne coboară în timpul originar, fiind un „organ al naturii” (cf. M. Cimpoi). Dar omul adamic devine, în menghina unei Istorii potrivnice, omul christic, cotropit de suferinţă, demonstra criticul. Totuşi, acest poet-simbol (nu doar pentru spaţiul basarabean), devenit un poet naţional, invitîndu-ne într-un univers auroral, înrourat, ne oferă un lirism al esenţelor. Iar lucrarea sa în cuvînt înseamnă neobositul mers către izvoare, cinstind locul întemeierii, resacralizînd lumea.

La şapte ani de la dispariţia sa (m. 18 ianuarie 2009), acest elegiac mesianic, „cel mai copil poet al nostru” (cf. Diana Vrabie), sfidînd „nemernicia românească” (după vorba lui Noica), visînd, cu sufletul lui mare, la o ţară reîntregită este, negreşit, printre noi. Şi rămînînd. Ştiind (şi reamintindu-ne perpetuu) că limba este „oastea naţională”; că salvarea ne vine „prin limbă şi prin carte”, oferind ploaie şi rod pămîntului ars de sete; că, în fine, „viaţa este/ Cea mai frumoasă parte/ A morţii”.

Ivit într-o „casă văduvă şi tristă/ De la margine de Prut”, cîntînd „crinii latiniei”, Grigore Vieru a devenit figura tutelară a Basarabiei. Versurile sale, de un teribil impact, riscă anonimizarea, intrînd în circuitul folcloric. Ce şi-ar putea dori mai mult un poet? Sînt stihuri antologice, vădind o suferitoare dualitate, cum observa, într-o cronică îndurerată, Gh. Grigurcu: pe de o parte, o poezie cantabilă, duioasă, eliberînd melosul reveriei, izvorînd dintr-o moralitate arhaică, pe de altă parte, o poezie mesianică, luptătoare, purtînd zgomotul luptelor pe care acest „herald al românismului basarabean”, un om fragil, bolnăvicios, cerînd ocrotire  le-a purtat cu bărbăţie, în chip de „conducător de oşti”. Incisivul Grig, altminteri un ins cald, „suferind” de cumsecădenie şi modestie, „un om atît de frumos” (cf. Alex Ştefănescu) a fost, aşadar, firav şi puternic, iubit şi urît, stegar şi „terorist”. Dar mai presus de toate este un uriaş poet, noi avînd obligaţia de a-l descoperi şi preţui măcar în timpul morţii. Mîrşăvia de a-i ignora sau minimaliza poezia nu poate fi iertată. Expediat snobard sub etichete infamante, de un cinism incredibil, schimbînd mefienţa în grosolănie, ignorat ori taxat pentru „opţiunile politice”, „fratele lui Eminescu” a intrat în eternitate, retrăgîndu-se, definitiv, în cuvînt. Dar vom afla mult mai tîrziu – profeţea N. Dabija – ce a însemnat Grigore Vieru pentru noi toţi. Fiindcă, memorabil, Grigore Vieru însuşi ne avertiza: „eu continui încă să vin, eu încă n-am ajuns”.

Revista indexata EBSCO