Feb 12, 2016

Posted by in Cronica literara

Dan MĂNUCĂ – O carte necesară

În mod cert, nu există scriitor român a cărui viaţă şi a cărui operă să nu fie atît de discutate precum s-a întîmplat, şi continuă să se întîmple, în cazul lui Mihai Eminescu. Numărul lucrărilor care le-au fost dedicate a crescut vertiginos, după 1990, mai ales, putînd fi numărate cîteva sute de volume. Ceea ce dovedeşte că este vorba despre o valoare permanentă a culturii noastre, care se cere mereu verificată, ca un punct de referinţă.

La acest stadiu, pe care îl consider benefic, s-a ajuns după un proces îndelungat, care a început în urmă cu aproape un secol şi jumătate. La mijlocul anului 1871, Titu Maiorescu publică, în „Convorbiri literare”, articolul Direcţia nouă în poezia şi proza română, în care, după ce analizează importanţa operei lui Alecsandri, nu ezită să îl aşeze pe Mihai Eminescu pe cel de al doilea loc, deşi, pînă atunci, tînărul poet publicase abia cîteva poezii. Faptul a provocat o reacţie negativă extrem de puternică, dar a adus în atenţia cititorilor un scriitor al cărui renume se va consolida treptat, în deceniul următor, datorită valorii literare a versurilor, precum şi activităţii publicistice. A contribuit şi un eveniment nefericit, survenit în vara lui 1883, cînd poetul s-a îmbolnăvit, fiind internat, în următorii şase ani, în cîteva spitale de psihiatrie.

În chiar viaţa socială românească, nu doar în aceea literară, boala lui Eminescu a avut un ecou de durată. Presa vremii a relatat pe larg faptele, comentîndu-le cu decenţă şi compătimire. Singur Alexandru Macedonski are o atitudine diferită şi tipăreşte o epigramă în care ironizează soarta poetului. Gestul a stîrnit o indignare ale cărei valuri nu s-au potolit decît o dată cu moartea autorului. În mod limpede, societatea noastră păşise într-o epocă în care nebunia nu mai era privită ca o pedeapsă divină, ci drept o boală ca oricare alta, bolnavul nemaifiind considerat un posedat de diavol.

Dar atitudinea poetului simbolist nu era singulară. El a fost însă cel dintîi care a relaţionat opera cu boala, acuzînd, spre exemplu, poemul Călin (file din poveste) că ar conţine „idei bolnave”. În ediţia a doua, din 1894, a Istoriei limbei şi literaturei române, profesorul universitar ieşean Aron Densuşianu reia cele susţinute, tot de el, într-un articol din 1894, potrivit cărora Eminescu a moştenit, de la mama sa, un psihic degenerat, trăsătură care a fost agravată de lecturi din autori germani precum Schopenhauer; ca urmare, el ar fi creat o „literatură bolnavă”.

Boala lui Eminescu a provocat, de asemenea, o aprinsă dispută între Maiorescu (şi adepţii lui), pe de o parte, şi Constantin Dobrogeanu-Gherea (şi adepţii lui), de cealaltă parte. Cei dintîi considerau că pesimismul şi boala erau trăsături înnăscute poetului; ceilalţi erau de părere că acestea se datorau societăţii pervertite în care el a trăit.

În dispută au intervenit, de-a lungul timpului, firesc, numeroşi medici, care, pe baza informaţiilor existente şi a cunoştinţelor oferite de conjunctura profesională, au încercat să dezlege problema diagnosticului.

După 1990, a survenit însă o răsturnare a ipotezelor emise de specialişti de-a lungul a peste un secol. În căutare de senzaţional telenovelistic, cîţiva critici literari şi gazetari au pus în circulaţie, cu argumente care încalcă cea mai elementară deontologie, opinia că boala lui Eminescu ar fi fost inventată de adversarii lui politici şi chiar de unii prieteni, care s-ar fi conjurat cu scopul de a-l înlătura din viaţa publică. Eminescu – se susţine – ar fi astfel primul deţinut politic român. Autorii acestor aberaţii nu ezită să răstălmăcească faptele, să atribuie gesturi abominabile unor oameni care nu se mai pot apăra. Poate oare să fie pusă la îndoială buna credinţă şi prietenia lui Maiorescu şi Slavici, demonstrate prin gesturi care dovedesc, dimpotrivă, o absolută devoţiune faţă de cel aflat în suferinţă ? Putem oare să dovedim că doctorii români Suţu şi Boghean, precum şi doctorul austriac Obersteiner au falsificat foile de observaţii, pentru a-l ţine în izolare pe poet, transformînd spitalele respective în puşcării politice „avant la lettre” ? Aberaţiile sînt atît de monstruoase, încît îi descalifică fără dubii pe autorii lor.

În acest context, doi universitari ieşeni, medicul legist Gheorghe Scripcaru şi juristul Valerius M. Ciucă, alcătuiesc o carte, Patografie Mihai Eminescu, în care actualizează cu profesionalism datele reale ale problemelor ridicate de boala poetului. Înţeleg prin profesionalism, pe de o parte, stăpînirea unor informaţii bogate şi exacte, iar pe de altă parte, o abordare deontologică ireproşabilă. Se cercetează ereditatea (pe linie paternă şi maternă), circumstanţele individuale favorizante (efortul intelectual, excesul de tutun sau de alcool), circumstanţele medicale agravante (medicaţie inadecvată, oscilaţii de diagnostic), debutul, evoluţia, sfîrşitul. Teza demonstrată este a luesului, contractat la Viena, în prima perioadă a studenţiei. Se realizează o adevărată foaie de observaţii medico-legale psihiatrice, prin investigarea şi compararea tuturor datelor existente pînă acum, privite prin prisma bibliografiei recente de specialitate. Concluziile, neimplicate emoţional, sînt mereu echilibrate, controlate cu ajutorul diagnosticului diferenţial.

O „patografie” implică şi abordarea aspectelor etice ale cazului investigat. Autorii pleacă de la o premisă generală, potrivit căreia opera este „medicaţia anxietăţilor”, dar care este adaptată, modern, la particularităţile geniului. Potrivit acestora, pentru Eminescu, alienarea a fost o opţiune extremă, care l-a ferit de conştientizarea lucidă a traumei provocate de propria extincţie biologică. Într-adevăr, Eminescu a fost, cum se cunoaşte, şi un narcisiac profund.

Aşadar, volumul Patografie Mihai Eminescu, semnat de Gheorghe Scripcaru şi Valerius M. Ciucă, depăşeşte conjunctura şi se înscrie în rîndul contribuţiilor utile pentru descifrarea biografiei şi operei unuia dintre creatorii cei mai reprezentativi ai culturii noastre.

Revista indexata EBSCO