Feb 12, 2016

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Un roman în faţa mai multor enigme

Mihai Hanganu propune, de această dată, o alcătuire romanescă aparte, avînd drept principal scop surprinderea cititorilor săi nu doar prin ineditul temei propuse, cît, mai cu seamă, printr-o altfel de strategie narativă şi printr-o altă dispunere stilistică a textului, faţă de ceea ce ştiau cunoscătorii întru textele sale de pînă acum. În acelaşi timp, deşi romancierul se îndepărtează de linia entuziastă propusă pînă acum, mai cu seamă în primele sale volume (predominant texte lirice), se poate simţi şi în acest roman o modalitate prin care povestirea de anvergură să nu se îndepărteze întru totul de prospeţimea autentică a începuturilor benefice. Vocea naratorului surprinde, la un moment dat, acest curs al povestirii ce pendulează între vocaţia realismului pragmatic şi lirismul dintotdeauna al povestirii, fie ea folclorică sau cultă: „Stă, apoi, în firea omului să nască suspiciuni, aceasta fiind data omului pe pămînt. Aceste suspiciuni sînt cumva normale, întrucît, atît de îndrăzneaţă, surprinzătoare şi revoluţionară a fost, la momentul respectiv, ideea genialului Dimitrie Leonida, încît, atunci cînd strămutările necesare construirii barajului erau în toi, localnicii mai sceptici spuneau în gura mare că sînt gata să bea dintr-un foc toată apa care se va aduna în această acumulare, convinşi în sinea lor că aşa ceva nu are cum să se întîmple, nimeni neputînd, vreodată, pînă atunci, să strice rosturile vechi de cînd lumea. Doar că lumea se preface neîncetat, le mai spunea Victor, cel care, trăind atît amar de ani în ţara tuturor posibilităţilor, îşi permitea să privească de sus informaţiile mai tinerilor săi prieteni despre una, despre alta, mai cu seamă cele despre conflicte, întîmplări neobişnuite, blesteme, căci în a doua sa ţară, adoptivă, aşa cum îşi dăduse el seama prea bine, era un fel de exagerare a povestirilor spăimoase, care îi făceau pe oamenii de acolo să le consume în felurite forme, mai cu seamă sub formă de filme, e drept. Dar nici poveştile de la noi nu sînt de lepădat, hotărî el, pentru totdeauna.

Postulînd prioritatea povestirilor, noua sa carte este un roman ce se înscrie în sfera provocărilor multiple, chiar de la primele pagini. Intitulat Avatarul roşu (Enigma crucii de sub Toaca), acest volum este destinat unor lecturi adiţionate, pornind chiar de la titlu. Dacă simbolul înscris în avatarul roşu este (sau nu) decriptat corespunzător, se va vedea după fiecare experienţă de lectură, mai cu seamă că naraţiunea curge deliberat într-o structură de ambiguitate, o marcă definitorie a scriiturii din acest roman, în care naraţiunea pare să ne propună o rezolvare a unei probleme sinuoase şi periculoase chiar peste ani; în fapt scriptural, totul pare mai degrabă rodul unei strategii deliberate ce nu face altceva decît să crească doza de interes a unor cititori avînd acum posibilitatea de a alătura plăcerea pentru un anume gen de senzaţional cu descrieri aplicate, cu canonul povestirilor colaterale, încît, pînă la urmă, tema elucidării gen policier poate fi şi o capcană necesară. Totuşi, privind dinspre cealaltă parte, subtitlul adaugă sau completează, la rîndu-i, incidenţa insolitării, adăugînd însă în plan referenţial o trimitere către un simbol polimorf al Moldovei, al ţării şi a unei regiuni întinse, para-naţionale, aşa cum este masivul Ceahlău, suplinit metaforic prin vîrful său, mereu flancînd norii, Toaca. Intenţia alcătuirii unui asemenea tip de roman de care vorbeam mai sus este devoalată chiar din primele fraze ale textului: „Ceea ce urmează să aflaţi ţine de un lucru sigur. Nu rămîne nimic în viaţa omului care să nu se lege de alte lucruri. Iar enigmele, atunci cînd există, au rostul lor de a încinge sensul vieţii: unele dăinuie de secole sau chiar milenii. Altele sînt la fel de adînci ca apele învolburate şi atunci cînd ţi se pare că poţi să vezi ceva, tot atunci slaba vedere se lasă acoperită de întunericul profunzimilor, în aşteptarea altor ocazii. Cam aşa le spunea, la aproape toate întîlnirile săptămînale la care participa, şi sînt zece ani de cînd se întîmpla acest lucru, Victor Lacela, bărbatul care avusese ocazia de a trăi pe viu cele două războaie mondiale. Tocmai de aceea, continua el, lăudîndu-se oarecum, dar pe bună dreptate, iată că doisprezece ani din viaţă i-am dăruit ţării, slujind sub arme, mai întîi în calitate de copil de trupă şi apoi ca ofiţer superior; după aceea însă, am fost peste patruzeci de ani în ţara tuturor posibilităţilor, fiind unul dintre cei care, după abdicarea regelui, prin anii 1950, am reuşit să pot părăsi ţara pe ruta Cehoslovacia – Anglia, devenind cetăţean american şi trăind acolo o întreagă viaţă de om.”

 

Însă, oricum am citi acest roman cu un conţinut nu chiar cotidian, cantitatea de încărcătură enigmatică, nu doar pentru că o propune titlul, este vizibilă şi necesară, am  putea spune, peste tot. Neavînd cum să fie captiv în teoria strategiilor narative, naratorul din acest roman dezvoltă o poveste centrală captivantă, mereu completată cu arii laterale, menirea personajelor principale fiind descrisă punctual, de la început, în zona comunicării discursive pe teme alese. Dar, revenind la linia ordonatoare, încercînd să trecem dincolo de textura uneori deliberat enigmatică, trebuie spus că straniul personaj în jurul căruia se construieşte intriga romanescă este extrem de cunoscut, nu doar pe plan intern, el fiind unul de talie internaţională, în jurul căruia a curs (şi încă mai curge) multă cerneală. De aici şi întrebarea retorică, căreia mereu i se oferă variante de răspuns, într-un text tot mai incitant, de la capitol la capitol: „Cine este prinţul deşertăciunilor, denumit apoi Avatarul Roşu – împărat al trădării, care a cutremurat România, şi nu numai?”. Un complicat şir de coincidenţe cernute de o istorie tulbure şi relativ tot mai departe de anii de astăzi trimite spre acest personaj, fost celebru şef al spionajului românesc din anii comunişti, intrat apoi într-un divorţ asumat de puterea ceauşistă şi exilat în „ţara tuturor posibilităţilor”, de unde şi-a manifestat (şi încă îşi manifestă periodic puterea), personaj ocult, învăluit într-o zestre uriaşă de imagini, multe dintre ele intrînd în sfera miturilor urbane. Sînt anii complicaţi de la începutul comunismului românesc şi a scrie despre aşa ceva, despre întunericul unor minţi şi fapte şi despre drama unor oameni necunoscuţi e o uriaşă provocare.

De aici romanul lui Mihai Hanganu, roman ce nu s-a mulţumit însă doar cu răsfrîngerile mediatice ce puteau fi aduse de povestea derulată prin invocarea enigmei lui Ion Mihai Pacepa, fost şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe a României şi consilier personal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu.

Căci trebuie spus: pentru un autor să rămînă să graviteze în jurul unui subiect pre-fabricat (deja cu mare audienţă de public) ar fi reprezentat soluţia cea mai comodă, nedezvoltînd factori de risc. Era convenabil să se găsească soluţia articulării unui roman care îşi propunea să istorisească povestea unui caz cu succes garantat, o poveste în care găsim cîte ceva despre mari şefi ai unor structuri de spionaj la cel mai înalt nivel, ca şi multe alte informaţii despre spaţiul românesc. Ideea acestei cărţi porneşte însă şi de la faptul că posibilul model al eroului de roman semnat de Mihai Hanganu este, printre altele, autorul unei cărţi mult mediatizate şi celebră de mulţi ani, Orizonturi roşii, titlul găsit de autorul nemţean fiind o formă literaturizată de a trimite către acest volum mult comentat; totodată, mai trebuie spus că toate căutările emblematicului personaj centenar Victot Lacela se leagă de o dramă din anii 50, legată de un tînăr student şi de meleagurile nemţene supuse prefacerilor aduse de edificarea Barajului de la Bicaz.

Autorul de faţă, însă, matematician ca formare, a preferat dezvoltarea unui şir de soluţii, conferind astfel romanului său o rezolvare narativ-stilistică interesantă, fapt ce conduce, implicit, la crearea unor straturi diferite de istorisiri: Aici mi se pare că găsim adevărata fundamentare a unui text de roman ca acesta: nu e vorba doar de o naraţiune tratînd încercarea de a soluţiona (sau nu) o enigmă de decenii; mai mult decît atît, pentru cititorul atent, e un text despre marile teme ale literaturii de cînd lumea: viaţa şi moartea, prietenia, istoria, natura, munca. Şi toate sînt brodate pe un important simbol ce reuneşte trecutul păgîn al acestor locuri cu dăinuirea de două mii de ani a creştinismului: astfel, romanul trebuie citit ca un complex elogiu adus muntelui sfînt al românilor moldoveni (şi nu numai), precum şi împrejurimilor străjuite de legendarul Ceahlău şi vîrful său Toaca, în primul rînd Valea Bistriţei şi oraşul ei fanion, Piatra Neamţ. După cum am mai spus şi în alte ocazii, nu sînt multe texte beletristice apropiate de anii prezenţi care să trateze această temă atît de punctual.

Toată osatura romanului e fundamentată pe o linie clasică, pornind de la prezentarea unui principiu: lucrurile bune sînt cele consacrate în timp. Cititorii vor avea astfel plăcerea să se apropie de un nucleu de personaje, legate de trecerea timpului în moduri vizibil folositoare, avînd în centru o figură memorabilă – Victor Lacela, apropiat ca vîrstă de suta de ani. De la ei porneşte, de altfel, o anume parte din roman ce se bazează pe un adevărat turnir de istorisiri. Vîrsta personajelor devine acum un atu, chiar dacă unii dintre participanţi sînt relativ mai tineri, cu două-trei decenii! E o adevărată artă aceasta a trecerii de la legendă la istorie apropiată, într-o succesiune ce atestă vocaţia de povestitor de cursă lungă a unui autor ce nu uită deloc însă şi importanţa documentării riguroase. Dar totul este orchestrat ingenios, încît povestea ce trimite la titlu (Enigma crucii de sub Toaca) să se intersecteze, constant cu o largă tipologie de relatări, completări, episoade anecdotice, fişe monografice, informaţii tehnice etc…

În linia tonului enigmatic propus, se lasă la latitudinea interpretărilor posibile faptul că povestea unui personaj complex/ complicat/ misterios (devenit atotputernic Avatar Roşu) ar avea legătură cu o tragică poveste locală derulată prin anii 50, cînd un tînăr student era răpus de gloanţe sub vîrful Toaca.

Dar: dincolo de toate, plăcerea unei lecturi ce descoperă voluptatea expunerii (uneori cu valoare de documentar, alteori cu aspect de depoziţie sentimentală, alteori ca interesant demers comparatist, alăturînd epoci şi realizări ale oamenilor locului în felurite vremuri), interesul augmentat pentru acele inserturi narative specifice, pentru un număr mare de dialoguri alerte, pentru comentarii bine strunite, pentru descrierea de evenimente memorabile, asociată cu tonalităţi grave, mai ales atunci cînd este vorba de relevarea dramatismului ce a caracterizat ridicarea Complexului Hidroenergetic Bicaz, în primii ani ai comunismului, după planurile renumitului inginer Dimitrie Leonida.

Avem de a face cu un roman bine articulat, un roman ce stăpîneşte o temă dificilă, reuşind să propună soluţii narative şi stilistice adecvate, un roman care are marele merit al unei lecturi plăcute, antrenante, un roman care nu abandonează, nici la final, linia unui cogito pe termen lung, într-o imagine a lirismului bine temperat: „Timpul, ca un vis frumos, curge domol şi rătăceşte, fie vremea rea ori bună, asemănîndu-se cu mişcarea norilor şi cu sunetul duios al buciumului străvechi, avînd tendinţa de a urca mai sus, tot mai sus.”

Revista indexata EBSCO