Feb 12, 2016

Posted by in Consemnari

Nicolae SCURTU – O epistolă necunoscută a lui Sandu Teleajen

Biografia şi bibliografia prozatorului, publicistului şi memorialistului Sandu Teleajen (1893–1963) conţin unele erori şi lacune, adesea impardonabile, din cauza unor cercetări parţiale şi superficiale.

Evocarea lui Sandu Teleajen de către Aurel Leon, fişele de istorie literară elaborate de Ionel Maftei şi Ofelia Ichim, precum şi notele dintr-un dicţionar biobibliografic1, au menirea de a stimula interesul pentru opera şi biografia unui narator ce se impune a fi recitit şi, evident, reevaluat printr‑o altfel de grilă.

Cărţile sale, nu puţine, în momentul apariţiei au fost comentate de Mihai Ralea, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, G. Călinescu, E. Lovinescu şi, desigur, alţii.

Unul dintre cei care au citit Casa cu muşcate albe2 este şi N. Iorga, autoritate indiscutabilă în ceea ce priveşte evoluţia epicii româneşti din primele decenii ale secolului trecut.

Însemnările şi observaţiile critice ale lui N. Iorga au generat o reacţie promptă şi edificatoare din partea lui Sandu Teleajen, care a explicat, în termeni de o aleasă urbanitate, uzitarea unor cuvinte vechi şi rare în prozele sale.

Naratorul mărturiseşte, fără ezitări, că a procedat astfel întrucît unii dintre confraţii săi mutilau limba română şi se înstrăinau de spiritul şi tradiţia naţională.

Glosele despre E. Lovinescu se cuvin a fi citite cu o anume reticenţă, deoarece ca teoretician al modernismului avea o altă perspectivă asupra literaturii române.

Opinii critice ale lui E. Lovinescu, atunci ca şi acum, au deschis noi perspective de receptare a fenomenului literar şi cultural naţional.

*

 

Slănicul Prahovei, 18 iulie 1925

 

Mult stimate domnule profesor,

 

Universul literar de duminică 12 iulie mi-a adus binevoitoarele d[umneavoa]stră aprecieri3 asupra volumaşului Casa cu muşcate albe şi, totodată, o părintească mustrare.

Mişcat de atenţiunea d[umneavoa]stră, îmi iau curajul să vă răpesc cîteva minute cu rîndurile de faţă, spre a vă da o mică lămurire cu privire la «decalchierile de grai vechi», cum le spuneţi d[umneavoa]stră acelor Însemnări ale părintelui Paise, publicate de mine, cu patru ani în urmă, în revista pe care o scot la Iaşi, Gîndul nostru4.

Consider aceasta ca o imperioasă datorie, faţă de marele dascăl al românismului, de la care, după cronicari şi după Nicolae Bălcescu, am învăţat să cunosc trecutul frămîntat de sînge şi lacrimi al oropsitului nostru neam românesc.

O mică lămurire zic, nu o scuză, căci cine se scuză se acuză, lămurire, care nădăjduiesc că va avea darul să vă convingă, întîi, de bună credinţa cu care am scris acele însemnări în limba veche şi al doilea, de nelegarea mea lîngă ţăruşul nici unui fel de «clici».

Vă amintiţi, desigur, domnule profesor, că v-am întîlnit la Iaşi, în iunie 1918. Mă reîntorceam din teritoriul ocupat şi vă aduceam de la Văleni multe veşti despre toate răutăţile săvîrşite de nemţi în timpul ocupaţiei.

Casa d[umneavoa]stră fusese comandatură, dacă nu mă înşel, biblioteca vă fusese distrusă etc. Ca să vă stăpîniţi durerea ce vă tremura în suflet, m-aţi luat cu d[umneavoa]stră spre Copou.

– „Vino să vezi cu mine, mi-aţi spus, căsuţa unui bătrîn moldovean. Îl privesc de multe ori cum îşi îngrijeşte stupii şi florile grădiniţei lui minunate, aşezată la stradă. Urcăm pe lîngă biserica Toma Cozma şi vorbim“.

Într-adevăr, v-am întovărăşit spre căsuţa aceea bătrînească şi pe drum am vorbit multe. Adică mai mult d[umneavoa]stră aţi vorbit, iar eu v‑am ascultat cu religiozitate.

Între altele, arătîndu-vă şi eu mirarea şi îndeosebi grija ce-mi strîngea sufletul în faţa limbii româneşti pe care o adăposteau mai ales publicaţiile literare şi gazetele din Muntenia, mi-aţi răspuns:

– „Lucrul va trece repede. Sînt prea mari calităţile rasei noastre spre a putea fi vreodată îngropate.“

Şi cum ajunsesem la căsuţa bătrînului d[umneavoa]stră, aţi adăugat:

– „E aci un colţ senin din sufletul neamului nostru cuminte şi întreg. Peste el a trecut toată urgia războiului de acum. Iată-l ce luminos s-a răsfăţat în soare.“

Ne-am despărţit apoi şi de atunci împrejurările au făcut să nu vă mai pot întîlni. Tînăr, nu mi-am putut apropia nici optimismul d[umneavoa]stră.

Anii treceau: 1918, 1919, 1920… şi între toate plăgile care făceau să sîngereze sufletul nostru naţional, limba pseudoscriitorilor şi gazetarilor improvizaţi, pe care n-o putem numi păsărească ci croncănească, mă exaspera.

În urma tuturor războaielor, ciorile şi croncanii, după ce se hrănesc cu sîngele şi stîrvurile celor căzuţi pe cîmpurile de bătaie, năvălesc prin tîrguri şi oraşe.

Atunci m-am hotărît să scriu Însemnările părintelui Paise Psaltul. Zicîndu-mi singur: Înapoi la cornici!, am căutat să provoc cu modestele mele puteri o reacţie împotriva tuturor acelora care metodic încercau şi încearcă să ne îngroape cea mai de preţ a noastră moştenire străbună: limba.

Şi, e adevărat, am exagerat vechiul nostru grai, luîndu-mi modele cele mai vechi urme de limbă românească ce se cunosc, dar o repet, am făcut acest lucru întru înfăptuirea unui scop curat: de a atrage atenţia, mai ales, scriitorilor asupra vechilor noastre comori de limbă. Nicidecum asupra mea. Poate că mijlocul ales a fost greşit. M-a durut chiar că el v-a putut supăra. Roadele însă au ieşit curate. Lăsînd la o parte interesul cu care publicul cititor a urmărit publicarea incriminatelor „decalchieri“, scopul meu a fost atins.

Vă rog să credeţi că o întreagă pleiadă de scriitori tineri, s-au apucat de cercetat cronicile. Cîteva piese de teatru se migălesc în umbră, iar cîţiva tineri poeţi au încercat versuri în graiul fericitului mitropolit Dositei.

Atît dacă am izbîndit şi mijlocul meu, vedeţi că nu apare ca o goană după lucruri noi, izvorît din acel «priviţi-mă, eu sînt».

O simplă întîmplare a făcut ca d[omnu]l Al. O. Teodoreanu să răstălmăcească în Viaţa Românească anecdota unor pasagii din Cronicarii moldoveni. Deşi ne cunoşteam personal, nu ştiam ce scrie unul şi ce scrie celălalt.

În volum Însemnările mele vor apărea curăţate de toată «maniera» în care au fost publicate întîi. Pentru că avea «manieră» a avut numai scopul arătat mai sus.

Voi căuta să le public cît mai curînd, pentru că numărul celor care strîmbă din nas, cînd e vorba de sufletul şi limba cronicilor şi tipăriturilor vechi bisericeşti, sporeşte. Ba şi-au găsit şi un exponent, teoretician, care nu ştiu prin ce fel de orbire, visează să ne desfacă de tot ce moştenisem mai bun de la bătrîni: limba şi biserica. Bănuiţi că e vorba de d[omnu]l Eug[en] Lovinescu.

Sub flamura domniei sale, o întreagă pleiadă de scriitori visează să deschidă ferestre largi spre literatura şi sufletul universal, fără ca mai întîi să fi pus geamuri curate căsuţei noastre bătrîneşti, bătută de urgia atîtor vremuri şi naţii.

Şi, doamne, tare mi-a frică, nu cumva după moartea bătrînului moldovean de pe uliţa Iaşului, niscareva moştenitori răi, să nu-i vîndă cuibul lui Dumnezeu, cine ştie cărui venetic sau pămîntean, îmbogăţit din jertfa sîngelui sutelor de mii de mucenici, căzuţi, fără murmur şi lacrimi, în marele război!

Sînt convins că înapoi nu putem  merge, că sufletul nostru va urma, firesc, alte tipare de limbă decît acelea în care a bătut sufletul marilor cronicari.

Dar numai pornind de la ei, de la vechile noastre tipărituri bisericeşti, de la sufletul şi limba uricelor, hrisoavelor şi pisaniilor străvechi, de la aceea ce într-un cuvînt alcătuieşte marea noastră tradiţie culturală, cea dispreţuită de d[omnu]l Lovinescu, numai astfel ne vom făuri sufletul şi limba de mîine a neamului românesc.

Pentru că, dacă la începutul organizării noastre politice, în secolul trecut, am şters cu buretele vechile aşezăminte şi vechea organizare, doborînd Logofeţie dreptăţii şi zicîndu-i Ministerul de Justiţie etc., măcar în dezvoltarea sufletului nostru naţional să nu repetăm crima aceluiaş[i] salt mortal.

În lumina acestor sentimente şi acestei credinţi, dacă-mi veţi cîntări maniera Însemnările mele din 1921, părăsită azi, sînt convins că veţi uita mîhnirea ce v-am pricinuit cîndva.

Iarăşi dator mă simt să vă arăt că nu fac parte din nici un fel de «clică».

Născut liber, dintr-un neam de mici boieri de ţară, munteni, boieri căzuţi mai mult de jumătate în stare de «moşneni», îmi păstrez această libertate şi pe tărîmul literar, căruia de cîţiva ani îi închin truda ceasurilor mele libere.

De aceea şi azi, cu mari sacrificii continuu să tipăresc la Iaşi, unde trăiesc, revista Gîndul nostru în jurul căreia am grupat un mănunchi de tineri scriitori, cu suflete şi credinţi curate.

Nădăjduind că sinceritatea acestor rînduri nu v-a putut supăra, vă rog să primiţi, mult stimate domnule profesor, asigurarea deosebitelor mele sentimente de respect şi admiraţie.

Sandu Teleajen

 

Note

  • Originalul acestei epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Corespondenţă primită de Nicolae Iorga. Volumul 321, f. 66r – 71r.
  1. Marian Chirculescu, Paul D. Popescu, Gabriel Stoian în colaborare cu Mihai Apostol şi Maria Necula – Personalităţi prahovene. Dicţionar biobibliografic. Ediţia a 2-a revăzută, actualizată şi adăugită. Ploieşti, Editura Premier, [2002], p. 371, col. 2.
  2. Sandu Teleajen – Casa cu muşcate albe. [Nuvele şi schiţe]. Iaşi, 1925, 73 pagini.
  3. N. Iorga – Numai un povestitor în Universul literar, 41, nr. 28, duminică, 12 iulie, 1925, p. 2, col. 1-3.
  4. Gîndul nostru. Artă, literatură. Revistă modernistă. Apare la Iaşi, bilunar (1 decembrie 1921 – 20 februarie 1923), apoi lunar (iunie 1923 – martie–aprilie–mai 1928), sub îngrijirea lui Ştefan Braborescu, Sandu Teleajen şi Emil Serghie. De un real folos e şi cartea lui Martin Bodinger – Gîndul nostru. Revistă de literatură şi artă, Iaşi, 1921–1928. Indice bibliografic, 1974. Multigrafiat. (Biblioteca Centrală Universitară, Iaşi)
Revista indexata EBSCO