Feb 12, 2016

Posted by in Proza

Gheorghe BACALBAŞA – Republica moaşelor

Dragă Nicolae,

Am să-ţi povestesc un moment al existenţei mele de la mijlocul anilor 70 cînd mi-a fost dat să-mi petrec o lună de viaţă în Tecuci şi să cunosc la maternitatea oraşului o formă de organizare bizară şi pasageră, republica moaşelor.

Printr-un joc al sorţii şi al întîmplării, colectivul destul de numeros al maternităţii a fost brusc spulberat ca frunza în vînt.

Unul dintre doctori s-a stins ros de cancer, iar soţia acestuia, medic în aceeaşi secţie care l-a susţinut şi îngrijit, s-a prăbuşit psihic.

Altuia, care era evreu, i-au ieşit actele şi a emigrat în Israel.

Mai era un membru al colectivului doritor să muncească, dar era hipertensiv, făcea mereu edem cerebral, intra într-un fel de comă, i se administrase furosemid şi hipotensoare pe venă după care şeful de gardă îşi revenea miraculos şi se interesa de urgenţele secţiei.

Rămăsese valid şi disponibil unul singur, băiat tînăr şi priceput, dar evident depăşit de situaţie.

Autorităţile judeţului se aflau în faţa unei probleme.

Pe vremea aceea problemele le soluţiona un singur om, Tovarăşul Prim care a hotărît ca pînă la o rezolvare a situaţiei, medicii obstetricieni din Galaţi să fie detaşaţi cîte o lună la maternitatea aflată în izbelişte.

Am avut parte de detaşare pe rînd, dar nu toţi pentru că, deşi trăiam într-o societate în care, teoretic eram egali, existau unii mai egali decît ceilalţi.

Pînă la urmă nu era nimic rău în faptul de a vedea locuri noi şi a-ţi îmbogăţi experienţa de viaţă. Ia să ne fi trimis la Londra, la Paris sau chiar şi la Moscova.

Numai că ţara avea nevoie de noi la Tecuci.

Pînă în 1835 toţi tecucenii au fost mitohani, vatra aşezării fiind un mitoh al mănăstirii Sfîntului Prooroc Semoil din Focşani.

După ce şi-au răscumpărat pămîntul au contribuit şi ei la istoria patriei după posibilităţi.

Tecuciul rămîne în memoria ţării ca fiind locul de baştină al pictorului Petraşcu, prin pepenii de Barcea şi prin Hortensia Papadat Bengescu, o scriitoare de care ştiu mai toţi şi pe care a citit-o mai nimeni.

Mie mi-a venit rîndul în vară.

– Cum e, Gujule? L-am întrebat pe colegul meu, doctorul Popa, proaspăt reîntors din misiunea patriotică.

– O să vezi, mi-a răspuns, şi a avut un zîmbet parşiv, un fel de rînjet subţire care nu mi-a făcut bine,  dar de plecat am plecat liniştit, în definitiv o lună e doar o lună, ce putea să se întîmple?!…

Zambaccian, într-o lucrare dedicată pictorului Petraşcu, descrie Tecuciul ca pe un orăşel de provincie fără orizont şi fără convulsii, aşezare de viaţă patriarhală.

Nu se schimbase de pe vremea descrierii lui Zambaccian, în grădina spitalului mi-a fost dat să aud pe rînd şi cucul şi cucuveaua.

În schimb spitalul….

Cu spitalul era o altă poveste!

Mi-a căzut mai tîrziu în mînă o colecţie de documente adunate de un autor inimos între care se găseşte şi o scrisoare a intendentului subchirurg Serrea cu privire la starea spitalului adresată primarului oraşului Tecuci în martie 1890.

 

„Domnule Primar,

……Pardoseala în cea mai mare parte e putredă, necesită dar o reparaţiune radicală, uşile din lipsă de încuietori sunt într-o stare proastă, chei lipsesc la mai toate, cercevelele sunt multe putrede din care cauză geamurile nu se pot pune, crivatele bolnavilor sunt stricate şi trebuiescu reparate şi vopsite.

Latrina spitalului care fiind sub acelaşi acoperămînt şi în comunicaţie cu sălile de bolnavi exhală în toate timpul un miros infect şi nesuferit.

Este de remarcat că camera mortuară este în acelaşi perete şi sub acelaşi acoperămînt cu bucătăria ce face urîtă impresiune. ”

Fără îndoială că misiva a fost concepută într-un scop constructiv.

Dacă în acelaşi scop constructiv aş fi adresat la mijlocul anilor 1970 o sesizare către direcţia spitalului,probabil că ar fi sunat cam aşa:

 

„Tovarăşe Director,

Unicul fel de mîncare pe care îl primesc de la bucătăria spitalului, atît eu cît şi pacienţii este, fără îndoială, hrănitor dar arpacaşul prezintă unele deficienţe organoleptice ce afectează major procesul de îngurgitare, respectiv se constituie într-un guguloi gri-maroniu ce are tendinţa de a se lipi de cerul gurii şi împiedică peristaltica normală a esofagului, ba mai mult generează mişcări antiperistaltice.

Am constatat că se poate consuma dacă îi adaugi multă sare dar există numeroşi bolnavi hipertensivi în spital şi este îndeobşte cunoscut că excesul de sare dăunează grav sănătăţii.”

Bineînţeles că nu am făcut nici o sesizare, m-am ghidat după ideile de bază ale epocii care stipulau: nu gîndi, dacă ai gîndit nu vorbi, dacă ai vorbit nu pune nimic pe hîrtie şi m-am decis să mănînc în oraş.

Urma să fac cincisprezece gărzi pe lună, o zi da o zi ba.

Prima gardă a decurs într-un mod ciudat, mi-am petrecut toată ziua în rezerva care îmi servea drept locuinţă, citind romane într-o linişte absolută.

Părea să nu se întîmple nimic, fusesem uitat, nimeni nu avea nevoie de mine.

Am dormit liniştit şi de abia la crăpatul zorilor s-au auzit bătăi în uşă şi a apărut moaşa şefă:

– Dom doctor!

Peste noapte am avut opt naşteri din care două în prezentaţie pelviană şi toate au decurs bine.

Vocea moaşei era solemnă, respectuoasă şi uşor, dar foarte uşor condescendentă ca a unui subofiţer care şi-a petrecut întreaga viaţă în armată în faţa unui locotenent tînăr.

Mă pregăteam să o întreb de ce nu am fost chemat la naşterile în prezentaţie pelviană, care după lege trebuiau să fie asistate de medic, cînd moaşa, după o pauză scurtă în care şi-a tras respiraţia, m-a anunţat:

– Altă problemă. La miezul nopţii s-a internat o sarcină extrauterină.

Noi bineînţeles că i-am prins două vene şi am umplut-o cu zeamă că doar nu era să vă deranjăm. Dar acum e cazul.

Poftiţi la sală.

Am chemat şi anestezia.

Chestia aceea cu chematul anesteziei a rostit-o apăsat cu un fel de mîndrie specială.

Mai tîrziu am aflat că adevărata problemă a Spitalului din Tecuci nu era nici arpacaşul, nici faptul că asistentele făceau treaba doctorilor.

Adevărata problemă era anestezia.

Spitalul din Tecuci avea un singur anestezist care era de fapt o anestezistă.

În mod obişnuit nu avea cum să asigure toate urgenţele din cursul nopţii şi chiar dacă
le-ar fi asigurat, spitalul nu avea cum s-o plătească, dat fiind că legile ţării stipulau clar că plata pentru orele suplimentare nu poate depăşi un sfert din salariul de bază.

Dar aceleaşi legi mai prevedeau că neacordarea de asistenţă medicală se pedepseşte cu închisoarea. Aşa că doctoreasa, dacă era găsită acasă, era obligată să se prezinte la spital.

Dacă era găsită. Pe vremea aceea nu existau telefoane celulare.

Puteau să o sune pe fix sau să trimită pe cineva care să bată cu pumnii în uşă. Anestezista exasperată de nopţile pierdute fără de remuneraţie a găsit o soluţie. Dormea la prieteni. Avea mai mulţi, erau cunoscuţi dar totuşi nu puteai să bîntui în miez de noapte oraşul şi să stîrneşti lumea din pat: e la dumneavoastră, nu e la dumneavoastră?

Jocul de-a şoarecele şi pisica dintre anestezist şi spital era rezolvat de salvare. Cazurile care necesitau anestezie în cursul nopţii luau drumul Galaţiului. Dar dacă totuşi aveai parte de un bolnav în stare critică şi care nu putea să suporte transportul?

Gîndul acesta m-a încolţit şi nu mi-a mai dat pace.

Mi-am amintit de zîmbetul parşiv al lui Guju. Poate că voi avea totuşi noroc. O lună trece repede. Dar în adîncul sufletului am avut presimţirea că voi da de belea. Restul nopţilor nu le-am mai dormit liniştit. Şi acesta mi-a fost datul, ca presimţirea să se adeverească. Avea o sarcină extrauterină ruptă şi o burtă umflată plină cu sînge. Tensiunea îi era extrem de scăzută iar pulsul rapid, filiform, de abia îl mai percepeai la încheietura mîinii.

Anestezista nu era de găsit. Au sunat-o, au bătut în uşă, nimic.

Dispăruse. În starea ei nu puteam să-i fac rahianestezia şi nu suporta transportul în capitala judeţului.

M-am pierdut cu firea. Mă şi vedeam stînd la masă în faţa unei coli albe scriind: subsemnatul, fiul lui Nicolae şi Veronica, născut la

Eram palid, cu trăsăturile feţei căzute.

– Acum ce facem? am întrebat-o pe moaşa şefă care era un fel staroste al tîlharilor.

O ţin minte şi acum: corpolentă, căruntă, ţîţoasă, emanînd enervantă siguranţă de sine.

– Ce să facem, dom’ doctor? Îi dăm cu cîrpa la nas. Hai, spălaţi-vă!

Singurul lucru de care îmi mai aminteam era faptul că a fost administrată reginei Victoria la naştere. Să accept, să nu accept?

Dacă acceptam, mă întorceam în zorii tulburi ai medicinii şi era foarte posibil ca femeia să moară. Dacă nu acceptam, murea sigur.

Am acceptat.

Moaşa şefă stătea şi mă urmărea la spălător cum îmi frecam nehotărît antebraţele. Îmi simţea vulnerabilitatea şi avea o privire în acelaşi timp maternă şi dispreţuitoare.

Am simţit-o cum îi ard palmele, tare mult i-ar fi plăcut să pună mîna pe brişcă şi să rezolve ea situaţia dar ştia că din păcate acest lucru era imposibil pînă şi în maternitatea Tecuci.

După ce m-am echipat şi am întins cîmpurile, şefa a luat un pumn de comprese pe care le-a aşezat la nasul femeii şi a început să picure din sticluţă. Un miros dulceag şi greţos a cuprins încăperea.

Pacienta a început să se zbată, să dea din picioare, la început violent, apoi din ce în ce mai molcom pînă ce a adormit şi a început să sforăie.

M-am uitat la şefă, moaşa a dat solemn din cap, iar eu am incizat tegumentele. Asta a fost tot. Am scăpat amîndoi şi eu şi femeia, iar a doua zi nimeni nu a comentat nimic ce şi cum s-a întîmplat, ceea ce trebuia să se întîmple. Tovarăşul Lenin a scris pe undeva în operele sale că în comunism statul va putea fi condus şi de o bucătăreasă. Poate că a avut dreptate numitul Vladimir Ilici.

După întîmplarea aceasta, m-am predat. Am fost un prizonier de lux în republica moaşelor. Tratat cu deferenţă, după cin, dar prizonier.

Nu m-am mai amestecat în dinamica maternităţii. Cînd aveau nevoie de mine îmi sugerau respectuos ce să fac. La amiază şi seara, pe noptiera rezervei care îmi servea drept locuinţă ateriza nelipsita farfurie cu arpacaş.

La despărţire moaşa şefă m-a gratulat cu vorbe frumoase:

– Sunteţi băiat subţire, dom’ doctor. Finuţ, de familie bună, ne-am interesat noi. Că luna trecută ne-au trimis un nebun.

– Cum puteţi vorbi aşa despre doctorul Popa? am protestat eu, dar molcuţ, fără vlagă ca unul care tocmai ce a fost mîngîiat pe spinare.

– Da, nebun, a continuat moaşa cu patimă. Umbla nopţile prin curtea spitalului.

– Poate că nu avea somn.

– Avea, n-avea, dar era îmbrăcat în pijama şi vorbea singur. Partea aceasta din urmă a rostit-o apăsat şi cumva triumfal.

– Şi ce spunea?

– Ei, domnul doctor, vocea şefei a coborît cu cîteva octave devenind ruşinos întristată. Ce să spună? Repeta întruna ca prostul: futu-vă muma-n cur de tecuceni!

Asta a fost tot. M-am suit în tren şi m-am întors la Galaţi.

 

Cu drag,

Fratele tău Gheorghe

 

Revista indexata EBSCO