Feb 12, 2016

Posted by in Proza

Dan STANCA – Războiul rece

Războiul rece

În Carolina sa, nu departe de Dallas, aceleaşi focuri de armă l-au înfricoşat pe Jeremy. Cînd crezuse şi el că va fi linişte, uite că lumea se dezechilibra! Nu era deloc bine. O fi, n-o fi mîna ruşilor? Şi iarăşi s-a gîndit la generalul a cărui poză o avea pe masa de lucru şi care arogant, din coşciugul acela al nemuririi fotografice, le spunea tuturor celor care nu-l crezuseră: Trebuia să ducem războiul pînă la capăt. Hitler a fost doar o primă etapă. A doua era mai importantă. Maggie era şi ea consternată. O cunoscuse pe doamna Roosevelt care murise doar cu un an în urmă, în acelaşi an cu frumoasa aia de Marlyn, care sucise capul bărbaţilor, şi tare mult ar fi dorit s-o cunoască pe văduva Jackie, o altă frumuseţe. Dar doliul încadrase Casa Albă într-un chenar compact. Urma o perioadă de îngheţ şi tocmai de aceea pe tronul lui George Washington se urca un personaj sobru, care zîmbea rar şi care celor mai în vîrstă le aducea aminte de preşedinţii din era prohibiţiei, Lyndon B. Johnson se chema omul. America avea din nou nevoie de puritanism, de abstinenţă, de o filosofie rece a profitului. Şi mai ales de armament care să lucească precum aurul în ochii acelora care şi-ar fi permis să ridice vocea. Statele Unite ale Americii aveau misiunea să confirme prin orice mijloace că sînt cea mai mare putere a globului pămîntesc, de care vor asculta şi şcoliţii, şi analfabeţii, şi ghiftuiţii, şi nemîncaţii, şi aliaţii, dar mai ales duşmanii. Şi nu întîmplător la sfîrşitul anilor şaizeci a păşit primul om pe Lună. Gagarin, mascota sovieticilor, se făcuse cît un şoricel cînd ditamai atletul, Neil Armstrong, a coborît treptele modulului şi a călcat pentru prima dată pe un alt corp ceresc.

Michael Brian avea vreo 14 anişori şi ca toată lumea, cu mic, cu mare, a stat smirnă în faţa televizorului pentru a vedea cu ochii lui măreţul eveniment. În alt colţ al lumii, verişorul lui, Mircea Brian, trăia cu aceeaşi emoţie clipa mirifică sau magnifică a aselenizării. Thomas Brian încă trăia şi nu se gîndea la fratele lui de peste ocean. Nici acela nu se omora cu dorul de el. Se ignorau fiindcă destinele lor erau într-atît de divergente încît chiar şpagatul unui gimnast campion olimpic nu ar fi putut să le unească. Thomas ajunsese în România şi aici se îngropase. Habar nu avea că fratele său luptase în Pacific. El, ca cetăţean nordamerican, deci duşman al unei ţări aliate cu Germania nazistă, avusese parte, paradoxal, de un regim confortabil. Lucrase în continuare la compania aceea mixtă de petrol confiscată de nemţi, dar unde treaba mergea strună şi angajaţii cîştigau bine. Războiul pentru Thomas era doar o informaţie care nu-l deranja cîtuşi de puţin. După ce au venit ruşii, situaţia lui nu s-a înrăutăţit semnificativ. A rămas acelaşi inginer apreciat iar prin faptul că era american, deci originar dintr-o ţară socotită imperialistă de ideologia oficială, nu putea să ocupe o funcţie de conducere, ceea ce nici nu-l interesa. Oricum, ţara lui  luptase contra fasciştilor şi la rîndul lui avea sentimente antifasciste. Aşa că a fi prins în ofsaid de „războiul rece” nu era chiar un impediment. Dacă s-ar fi găsit vreun deştept care să-l acuze că face spionaj în favoarea americanilor, s-ar fi apărat senin şi i-ar fi spus cetăţeanului că e plecat din America încă din anii treizeci şi nu l-a mai interesat revenirea în ţara de baştină fiindcă viaţa acolo e inumană, materialistă, bazată prea mult pe factorul cîştigului şi nu ţine cont de sensibilitatea oamenilor. Dar nu s-a legat nimeni de el. Nici nu a mai trăit mult. L-a lăsat singur pe Mircea cu mama lui, Lucia, care se îngrăşase şi muncea pe brînci ca să-şi crească odrasla, odraslă care se dezvolta frumos şi se bucura ca are un tată care nu s-a născut nici în Moldova, nici în Ţara Românească, ci undeva departe, în Statele Unite ale Americii, acolo de unde venea cea mai bună muzică pe care tinerii de vîrsta lui o savurau. Nici el nu s-a gîndit la verişorul lui, Mike Brian. Erau cam de un leat, dar ca şi în cazul părinţilor lor destinele au fost divergente. Michael a urmat colegii superioare unde a studiat drept internaţional şi a învăţat ce înseamnă veritabila democraţie. Mircea a făcut şi el o prăpădită de filologie unde a alergat fără folos după fete frumoase. Înjura comunismul, dar habar nu avea ce exigenţe dure sînt cerute tocmai de lumea liberă. Citea, scria, îşi imagina ca va rupe inima tîrgului. Ceea ce nu s-a întîmplat. A fost tot timpul o persoană bine intenţionată, dar fără să sară prea mult peste ştacheta mediocrităţii generale. După ce a terminat facultatea a ajuns profesor prin provincie, de unde a plecat după cîţiva ani şi s-a angajat corector la un ziar din Bucureşti. La o depărtare de mii de kilometri, verişorul lui, Mike, intra în diplomaţie. Căpătase şi el „repartiţie”, dar nu într-o ţară europeană sau sudamericană, ci în complicatul Orient Mijlociu, acolo unde buba tot coace un puroi ucigător. Iran se chema ţara unde Michael Brian  ca diplomat american îşi lua în primire însărcinarea. Şi Teheran, oraşul. Nu au ştiut nici o clipă unul de celălalt. Sîngele fiecăruia oglindea alte stele. Ţăndările din destinele lor fuseseră luate de vînt, dar nu s-au întîlnit niciodată.

Cînd a ajuns în Teheran, Mike nu a bănuit nici o fărîmă din ceea ce urma să i se întîmple. Îl atrăsese capitala legendară a Persiei unde guverna un împărat simpatizat de administraţia ţării sale. Venise cu gînd să contribuie şi el la modernizarea acelor meleaguri, dar pe de altă parte era fascinat de lumea Orientului, de religia islamică, şi mai ales de ramura ei şiită ai cărei partizani dovedeau un zel care-l depăşea pe al musulmanilor obişnuiţi. El era un spirit pragmatic, crezînd în Dumnezeu, aşa cum scria pe dolari, „In God we trust”, dar ştia că una e credinţa asta, şi alta aceea islamică ferventă, tăioasă, purtînd în vîrful spadei numele Profetului. Oamenii ăştia pot să moară oricînd fiindcă au în faţa ochilor transfigurarea. Îi ia Profetul ca pe nişte muşte şi-i înalţă în împărăţia sa. Nici un musulman autentic nu ratează un asemenea privilegiu. Aripile sufletului său vibrează necontenit şi ridică trupul la cer. Aşa gîndea Mike în momentele în care a fost trimis la Teheran. Acolo s-a adaptat destul de bine. Interdicţia privind consumul de alcool nu i se părea un abuz şi măcar aşa avea prilejul să-şi reamintească de ce-i povestise tatăl său despre epoca prohibiţiei. Ştia că are acces în anumite cafenele deschise numai pentru corpul diplomatic, dar nu voia să arate că în acest fel dispune de un privilegiu faţă de cei din jur. Ţările arabe îl fascinau şi nu ar fi dorit să vină el încălţat peste odoarele unei lumi misterioase. Şahul îşi lăsa supuşii să bolborosească în matca lor cu condiţia să nu dea în clocot. Dar a izbit talazul revoluţiei islamice şi tot ceea ce pînă atunci fusese moderat, după aceea a rupt orice zăgaz şi s-a revărsat peste plajele fragede ale ţării. Ca diplomat american, condiţia lui era delicată, dar se ştia la adăpost în spatele zidurilor care apărau ambasada. A trecut ceva vreme şi, în ciuda eforturilor sale, ca şi ale altor colegi, de-a se întîlni cu vreo oficialitate din noua conducere a Iranului, nici una nu a catadicsit să le răspundă. Situaţia era intolerabilă, dar Michael, unul din cei mai tineri membri ai personalului, era şi cel mai revoltat. De altfel, presimţea că toată povestea se va sfîrşi rău. Discursurile acelui popă antipatic care se cocoţase pe spinările încovoiate ale supuşilor săi îndoctrinaţi erau din ce în ce mai agresive şi arătau cu degetul spre duşmanul numărul unu al omenirii, nimeni altul decît ţara sa. Pînă la urmă nu se putea ca acele cuvinte  inflamate care, de la o săptămînă la alta, erau tot mai încărcate de o patimă răzbunătoare, să nu se transforme în… faptă. Mike ştia foarte bine că întîi e gîndul, apoi cuvîntul şi, ca o încununare a acestora, pumnul. Forţa fizică a unui popor care nu mai gîndea cu mintea sa avea să se abată în primul rînd asupra lor, ei erau gazelele pe care le-ar fi devorat leul deşertului. Tot ceea ce reprezentase mister şi graţie în lumea orientală spre care venise cu o mare dorinţă de cunoaştere s-a dat peste cap, căpătînd contururile unei nebuloase cenuşii, din ce în ce mai fierbinţi. Sistemele de aer condiţionat ale ambasadei americane nu aveau cum să-i facă faţă. Din ţară primeau mesaje încurajatoare. Staţi liniştiţi, nu vă temeţi, nu vă vor face nimic, avem noi grijă, nu vor rupe relaţiile diplomatice, există un echilibru… Michael era obişnuit cu limbajul colegilor săi din Secretariatul de Stat dirijat pe vremea aceea de Cyrus Vance, pe care îl folosea şi el cu aceeaşi abilitate. De data aceasta însă, în ciuda educaţiei sale ireproşabile, i s-a urcat sîngele în cap. Ce palavre erau acestea care pluteau ca nişte frunze veştede pe deasupra realităţii crîncene? De asta aveau ei nevoie? Pe de altă parte li se spunea să rămînă pe poziţii şi să nu părăsească ambasada. Prezenţa lor acolo este absolut necesară, iar preşedintele Carter doreşte să menţină relaţii bune de colaborare cu noua conducere de la Teheran. Într-o atmosferă de neîncredere şi de aşteptare prelungită a curs tot anul acela, 1979, ieşind rar din clădirea ambasadei şi plimbîndu-se pe nişte străzi din ce în ce mai ostile deoarece la fiecare pas vedea musulmani încruntaţi care îi priveau pe ei cu maximă duşmănie. Femeile de altădată fermecătoare, chiar şi drapate sub vestmîntul lor specific, păreau acum zidite în spatele unor haine întunecate din spatele cărora luceau ochii exprimînd o amarnică xenofobie. Magazinele la care doar străinii aveau acces mai funcţionau încă, dar dacă ar fi făcut imprudenţa să deschidă o sticlă de bere pe stradă şi ar fi băut la vedere ca să combată astfel arşiţa, cu siguranţă că ar fi fost lapidat. Pînă la urmă inevitabilul s-a produs. În toamna acelui an un grup mare de studenţi numai foc şi pară, au luat cu asalt ambasada şi au ocupat-o. Conform normelor de drept internaţional, actul intra în categoria agresiunilor împotriva unui stat străin, suveran, independent, ceea ce cerea o ripostă pe măsură. Toamna atunci în Iran a fost exagerat de fierbinte şi făcea să clocotească minţile tuturor. Cînd divizia de puşcaşi marini care se ocupa de protecţia personalului a fost dezarmată iar băieţii împinşi cu bîtele înăuntrul ambasadei ca să împărtăşească soarta diplomaţilor, în mintea lui Mike Brian s-a produs un clivaj dureros şi a privit pînă în adînc unde a văzut scrisuri ameninţătoare. Aici o să mor, şi-a zis. Erau toţi închişi în localul ambasadei iar pe fereastră zăreau siluetele altădată atît de atrăgătoare ale minaretelor şi moscheilor, acum fioroase, zgîrîind mătasea cerului. Palmierii nu mai foşneau drăgăstos, ci scoteau nişte sunete ascuţite atunci cînd un vînt metalic le răscolea frunzişul. Rozele Persiei de odinioară se scorojiseră toate, seceta pîrjolea ţara de la un capăt la altul şi burnuzurile înmiresmate puţeau a sudoare acră. Nespălaţii luaseră puterea. Broderia Coranului se încîlcise ca aţele unui preş de iută iar suratele, pierzîndu-şi vechea sonoritate, bufneau îndîrjit. Şi tot atunci, în toamna aceea dogoritoare, a venit anunţul potrivit căruia Uniunea Sovietică atacase Afganistanul, îl înlăturase de la putere pe şeful statului şi instalase un guvern marionetă în frunte cu un oarecare Babrak Karmal. Împreună cu ceilalţi diplomaţi, Michael a dezbătut situaţia. De ce nu ar veni şi aici? Poate o avea Carter intuiţia genială să se alieze cu ei şi în felul acesta am scăpa. Altfel… Brejnev avea alte planuri. Avîndu-i alături pe Kosîghin şi Gromîko, bănuia că americanii sînt nevolnici, nu vor face nimic şi se vor lăsa umiliţi pînă la capăt. Rîdeau, se distrau, mai beau o vodculiţă, în timp ce trupele lor se luptau în munţi cu mujahedinii care le dădeau mult de furcă. Americanii nu ziceau nici pîs. James Earl Carter era depăşit de evenimente şi privea spre Răsărit ca un  adolescent care nu înţelege nimic din ce se petrece sub nasul lui. Evident, au urmat negocieri, capitol la care ei stăteau bine, dar vorbă multă, sărăcia omului. Pe măsură ce trecea timpul, Iranul se simţea tot mai confortabil, convins că are ditamai puterea de peste ocean la degetul cel mic. Ca nişte peştişori într-un acvariu se zbăteau diplomaţii între zidurile ambasadei şi nu venea nimeni ca să spargă sticla ordinară. A venit totuşi acţiunea de salvare care s-a soldat cu un eşec răsunător. Carter a repetat proasta inspiraţie a lui JFK din urmă cu aproape trei decenii. Gheara de vultur s-a dovedit a fi de… găină. Mai de rîs decît s-a făcut nu se putea. Nici un picior de ostatic nu scăpase şi probabil că lor nu le rămînea altceva de făcut decît să treacă la Islam. Dar nu s-a gîndit nimeni să le propună aşa ceva. Poate dacă unuia dintre aghiotanţii lui Khomeiny i-ar fi venit această idee, nu puţini dintre baptiştii sau luteranii claustraţi acolo ar fi făcut pasul şi s-ar fi lăsat turciţi, desculţi prin moschei, prosternîndu-se şi pupînd pardoseala sfîntă.

Aflînd de eşecul operaţiunii, Mike Brian a încetat să-şi mai facă vreo iluzie. Nu avea decît o soluţie, să-şi reconstruiască viaţa folosind datele pe care le avea la îndemînă. I-a scris tatălui său şi i-a explicat cum stau lucrurile. Tonul lui resemnat nu i-a plăcut lui Jeremy. E drept că şi misiva a ajuns în America cu destulă întîrziere. Cu chiu, cu vai, autoritatea de la Washington a obţinut din partea Teheranului acordul de-a le da ostaticilor dreptul la corespondenţă. Şi să nu fie cenzurată sau să funcţioneze o cenzură flexibilă. În epistola sa Mike nu a făcut nici o referire la situaţia politică. El vorbea doar despre sufletul său chinuit, al tînărului care a crezut în nişte valori iar credinţa i-a fost dezamăgită. Cunoştinţele lui de drept internaţional erau apă de ploaie în faţa realităţii dure. De ce,  tată, nu mi-ai deschis capul la timp? Jeremy nu avea nici o putere. El fusese un militar impecabil, luptase pentru ţara sa, dar pe faţă… Nu recursese la subterfugii, nu şantajase, nu escrocase… Ceea ce făceau tovarăşii iranieni era profund necinstit şi, dacă s-ar fi ridicat din morţi generalul Mc Arthur, cu siguranţă că nu ar fi stat cu mîinile în sîn. Ar fi pornit o cruciadă împotriva acelor popi fals smeriţi, cu inima neagră ca pîntecele iadului. I-ar fi zdrobit. Dar în America nu mai erau eroi! Şi nici oameni cu ţinere de minte…Dacă ai fi întrebat pe cineva de ce i-au luat fundamentaliştii ostatici pe diplomaţi probabil că nimeni nu mai ştia cauza. În ambasada transformată în puşcărie ostaticii au petrecut anul nou. Plecase 1979, venise 1980, ce le va aduce? Era ultimul an din mandatul lui Carter care bănuia că nu are şanse să şi-l reînnoiască. Nu vor fi şi ei eliberaţi? Situaţia stagna şi orice stagnare începe să miroase urît. Duhoarea încă nu le muta nasurile din loc, dar orişicît… În acest fel, treptat, le-au venit la ureche informaţii care de care mai surprinzătoare. Lovitură de teatru, mareşalul Balcanilor, Iosip Broz Tito, a încetat din viaţă. Mike ştia destule despre această personalitate care-i ţinuse piept lui Hitler şi ţinuse apoi în frîu şi excesele naţionaliste ale federaţiei iugoslave. S-a stins la peste 80 de ani, lăsînd în urmă o moştenire grea. Pe urmă, la cîteva săptămîni, chenarul îndoliat al lumii a fost subliniat de un nou deces. Jean Paul Sartre, filosoful iconoclast, duşman al establishment-ului burghez, idolul tineretului insurgent, dăduse ortul popii sub acoperămîntul tuturor negaţiilor pe care le proferase o viaţă. Mike era informat şi în legătură cu persoana francezului aşa că le-a făcut colegilor  din captivitate o succintă prezentare. Dar morţile astea nu încălzeau pe nimeni. Aşteptau, continuau să aştepte. Eşecul operaţiunii de salvare lăsase o pecete dureroasă pe sufletul fiecăruia dintre ostatici. Şi din nou foşnetul metalic al palmierilor, şi iarăşi minaretele tăind în carne vie odată ce muezinul îi chema pe supuşi la rugăciune, dar mai degrabă la război îi chema… Cît va mai dura? Unde era America? În vara acelui an sistemul comunist a fost zdruncinat din temelii de grevele de la Gdansk iar la orizont s-a înălţat atunci un tînăr care semăna puţin cu generalul Mc Arthur, Lech Walesa îl chema, şi-i mîna pe muncitori la luptă împotriva regimului exploatator, a nomenklaturii opresive, a activiştilor de partid îmbuibaţi, avîndu-l în frunte pe Edward Gierek. A urmat un tăvălug excepţional. Mike îi invidia pe polonezi pentru privilegiul istoric şi dorea să fie şi el acolo pe şantierul naval, să fie unul dintre fondatorii sindicatului „Solidaritatea”, să scandeze lozinci pentru libertate. Ce mai contau studiile sale de la Yale care aveau în vedere o societate stabilă şi civilizată în faţa tumultului ce înflăcărase cealaltă ţară? Tumultuoşi erau însă şi studenţii care-i arestaseră…

Lîncezind, s-a întrebat care fusese pînă la urmă miza reţinerii lor şi s-a dumirit că tot de Şah e vorba. Îi cereau ăştia capul, dar cancerul lucrase în locul lor şi omul era pe ducă. Memoria lui odată dezobturată putea să coboare prin canalele copilăriei. Cînd era puşti, tatăl lui  nu i-a spus că ar putea să aibă un verişor sau o verişoară undeva prin Europa de răsărit. El a avut un frate care a părăsit America prin anii treizeci. Nu-l suferea fiindcă, cu siguranţă, nu făcuse nici o zi de război spre deosebire de el, care se bătuse cu preţul vieţii. Mare lucru nu ştia de om. Acolo, în partea aia de lume, se instaurase comunismul, dar ştiindu-l pe Thomas prudent şi apolitic spera să se fi descurcat. Dar în ce ţară exact a ajuns? l-a întrebat Mike. S-ar putea ca prin România, dar nu sînt sigur, a răspuns Jeremy, iar după aceea nu au mai vorbit. Timpul trecea din ce în ce mai greu iar cei mai mulţi dintre ostatici erau convinşi că nu o să mai iasă niciodată din captivitate. Erau şi oameni în vîrstă  care, ţinuţi pe loc, rupţi de viaţa pe care o duseseră pînă atunci, în ciuda firii lor antifataliste, afirmau că aşa le-a fost dat şi că nu au ce face împotriva unei autorităţi invizibile, mai presus de puterile de înţelegere ale omului. Nu-i mai invidiau pe cei şapte sau nouă colegi de-ai lor care la momentul potrivit reuşiseră să se refugieze în ambasada Canadei şi scăpaseră. Ei se mişcaseră greu şi cînd se hotărîseră să evadeze era deja prea tîrziu. Pentru nimeni însă nu a fost o surpriză că preşedintele Carter şi-a pierdut scaunul. Se dovedise un om bine intenţionat, dar speriat la rîndul lui de cavalcada evenimentelor. Putea să se retragă ca să-şi scrie memoriile. Ce era de făcut? Ca oricărui american, le-a trecut şi lor prin minte ideea răscumpărării. Iranienii erau şi ei oameni, nu numai duh, şi nu le strica un cont în bancă. Cîte mii de dolari ar fi costat capul fiecărui ostatic? Trecea vremea. Mike Brian se obişnuise cu noua viaţă şi, în mod semnificativ, începuse să-i privească diferenţiat pe studenţii agresori, convins că nu erau toţi la fel, traşi la xerox de Profet. Avea fiecare particularităţile lui, defecte, calităţi, slăbiciuni. Comunicarea cu oamenii ăştia era posibilă. S-a uitat din nou pe fereastră iar conturul minaretelor nu-i mai rănea privirea. Undeva sus mijea un Dumnezeu al lor care nu putea fi neapărat rău. O şti de Hristos? Educaţia religioasă a lui Michael Brian era sumară, dar se baza pe nişte stîlpi rezistenţi. Coranul e doar o biblie, nu-i aşa?, cu toate cele specifice, suavităţi şi picanterii, scîncete, lacrimi, dar şi cuvinte grele care mută munţii din loc, îngerii nu joacă şi ei vreun rol? Uite aşa a reuşit să se apropie de oamenii aceia, mai ales de unul dintre ei, care i s-a părut cel mai uman sau în orice caz pe faţa lui nu a citit aceeaşi scriere a durităţii. Erau şi nişte lumini ciudate care lăsau impresia că deschid ferestre într-o materie compactă. Tam nesam, i-a cerut să-i facă rost de un exemplar din Coran fiindcă ar dori să se familiarizeze cu anumite idei. S-a exprimat deficitar la început şi poate din această cauză individul nu i-a acordat încrederea pe care o aştepta. Omul era înalt şi puţin aplecat de spate. Oricum, depăşea cu mult media de înălţime a conaţionalilor săi. Avea vreo patruzeci de ani şi prin chica neagră ca păcura se furişau cîteva fire albe. Nu avea ochi negri, ci căprui mătăsoşi  ca ai unei fecioare persane pe care o dezmiardă doar rugăciunile. Putea fi şi un beduin, un prinţ al deşertului, dar Mike îl vedea grădinar, îngrijind perimetrul binecuvîntat al oazelor care împodobesc imperiul de nisip al lui Allah. Au început să-şi dezlege limba. Michael era tot înalt, înzestrat cu toate atributele fizionomice şi somatice ale saxonilor. Avea alura puşcaşului marin care se consideră stăpînul planetei. Pentru el credinţa era o chestiune bărbătească, fără ascunzişuri, unghere, umbre, doar consecinţă a alianţei dintre om şi Creator, om a cărui plămadă a fost sfinţită de mîinile modelatorului. În schimb, iranianul, deşi înarmat cu sabia ascuţită a discriminării, ştia ce înseamnă tatonările, întrepătrunderile, cînd noaptea îmbibă lumina, iar lumina, la rîndul ei, dezgroapă din beznă luciri fantastice. Ce aveau ei de vorbit? I-a aflat numele. Îl chema Djallal Rumi ca pe poetul persan contemporan cu Dante, care scrisese despre roze şi despre scrum, despre o creaţie incendiată de privirea lui Allah şi despre cenuşa care se întoarce în lume sub forma celor mai frumoase fecioare. Timpul a început să curgă şi mai încet. Cîteva zile petrecute în compania studentului fundamentalist au fost hotărîtoare pentru Michael. Îi plăcea şi răutatea pe care adeseori o zărea în ochii căprui ai iranianului şi atunci îi venea să îngenuncheze. Tatăl său îi mai trimitea epistole şi-l întreba cum se simte, dacă e sănătos, dacă nu-i lipseşte nimic în afara libertăţii. Aflaţi odată în curtea ambasadei, Djallal l-a asigurat că pînă la urmă vor scăpa, dar apoi ce vor face? Întrebarea prin care-i strecura în suflet gustul zădărniciei şi-a atins ţinta. Michael Brian a făcut un pas înapoi, dezechilibrat de ce auzise. Ştia şi el de cazurile acelor deţinuţi care, după o viaţă petrecută în spatele gratiilor, odată puşi în libertate, declară că nu mai vor să plece şi doresc să rămînă pînă la moarte în detenţie. Pervertirea lucrase asupra lor pînă la capăt. Uitaseră ce trăiseră odată, ce identitate avuseseră, dobîndiseră altceva. Ce? Înţelepciune sau imbecilitate? Cine să le răspundă? Cine să-i prezinte lui procesele subtile ale modificării care lucrau temeinic în subteranele făpturii sale?

Pînă la urmă a bătut ceasul. În ianuarie 1981, Ronald Reagan a depus jurămîntul şi a promis că pentru America şi pentru toată lumea va începe o nouă eră. Era de prevăzut ca mandatul altcuiva la Casa Albă să determine o schimbare şi în cazul ostaticilor. Celor cincizeci de nefericiţi nu le-a venit să creadă că s-au deschis porţile şi au primit bilete de avion sau ce era acea bucată de carton pe care citeau cuvinte uitate. Înainte de plecare, Michael s-a întîlnit cu Djallal şi au avut o discuţie importantă. Ca o răsuflare a Septentrionului, peste pămînturile Iranului se aşternuse o răcoare reconfortantă. Uneori era şi frig şi dinspre nord coborau nori aducători de ploaie şi chiar şi de lapoviţă. Iarna nu ocolea ţara lui Allah şi-i făcea pe bieţii supuşi să se zgribulească.

Despre ce au discutat cei doi? A fost o conversaţie de adio, dar care a păstrat germeni nepreţuiţi, prietenia lor abia înfiripată, dar cu respiraţie amplă. Ştiau că nu se vor mai întîlni, dar nu regretau fiindcă între ei doi nu era strop de sentimentalitate. Djallal exhiba încrîncenarea duioasă a  aceluia care nu se mai poate abate din drum. Pe de altă parte ştia ce se va petrece cu Brian, ceea ce acesta habar n-avea. Faţă în faţă erau ca îngerul şi vicarul său pe pămînt care, oricît de schimonosit, nu-şi uită originea. Iar îngerul, la rîndul lui, ar fi bătut dureros din aripi şi ar fi întunecat zarea. Soarele urma să răsară, acesta şi nu altul era rostul lui, dar pe sfera sa incandescentă ar fi fost crestate lovituri scurte de pumnal, semne ale penelor îngereşti care nu cruţă cosmosul suficient sieşi. Djallal  i-a vorbit despre viaţa lui de pînă atunci desenată ca o cicatrice. Michael a citit în ochii lui şi o ironie nemiloasă. Pleci împreună cu ai tăi, dar aici ţi-a fost cel mai bine. Unde vă veţi duce vă veţi plictisi şi veţi vedea ce searbădă e viaţa care vă aşteaptă. V-am ţinut ostatici ca să aveţi timp să coborîţi în voi înşivă şi să deosebiţi ce are durată de ce e trecător. Orientul e patria tuturor acelora care doresc limpezirea. Avionul începuse să tureze pe pista de decolare, dar mintea lui Michael Brian era în continuare ocupată de fragmente din discuţia pe care o avusese cu musulmanul. De fapt ţinea minte toată discuţia. A aflat despre ura pe care Djallal încă de mic i-o purtase Şahului. A fost un dictator şi un criminal, a stăpînit ţara aproape patruzeci de ani şi pînă la urmă şi-a pus poporul în cap. Nu a înţeles că oamenii nu vor ce vrea el şi că propaganda în favoarea modernizării nu are nici un ecou în sufletele celor cu adevărat îndrăgostiţi de islam. De fapt, el nu ştia ce e islamul fiindcă era profund necredincios.

Povestea lui Djallal Rumi a izvorît din cele mai ascunse unghere ale fiinţei sale. Şi măcar dacă ar fi fost numai el. Dar aşa vorbeau milioane de iranieni. Şahul nu era sîngele lor, sîngele lor era subţire, pe cînd al dictatorului, gros. Groasă era şi nomenklatura care-l înconjura cu servilism. Ţara acuza o foamete cumplită, iar în palate ai lui se îmbuibau. Nu voiau musulmanii mîncare, doreau însă  să fie mîncaţi de Dumnezeul lor şi nu de un impostor. Şahul ne-a ţinut în robie şi nu erau lanţurile duhului, ci ale tiraniei. Într-o lume ca aceasta am trăit şi în boabele de năut din blidul trist pe care mi-l întindeau părinţii nu vedeam doar sărăcie, ci şi neputinţa de-a ne schimba viaţa…

După ce avionul a spart plafonul de nori şi Michael a văzut cerul albastru, cuvintele lui Djallal au sunat în mintea sa tot mai stins, dar urmele lăsate erau de neşters. Omul acesta nu fusese un instrument al furiei populare. El intrase în flux, dar aparţinea altei curgeri. Era acel tip de credincios care visează mistuirea totală. Adevărul e că nici nu s-a bucurat foarte tare cînd Pahlavi a fost dat jos de pe tron. Tronul acela era de fier roşu şi catifelele care-l îmbrăcau arseseră. Pahlavi avea maţele mîncate de cancer şi lăsa în urma lui tumori pestilenţiale. Profetul şi Allah vegheau o ţară îmbolnăvită. În oraşul Qom, ayatollahul Khomeiny practica o austeritate dură, dar nici aceasta nu-l  convingea pe Djallal. Şahul circulase în limuzine de lux, urmaşul lui alesese să locuiască într-o casă modestă, cu rogojină pe jos, dar ambii, în opinia lui, erau farisei. Dar cînd şi-a dat seama că-l respinge şi pe liderul religios pe care mulţimile îl aclamau, s-a înfricoşat. Cine era el de-şi îngăduia o asemenea trufie? Islamul foşnea alene în inima sa timorată. Şi atunci i-a vorbit americanului cu o  sete neobişnuită a mărturisirii: Mike, eu am văzut ceva, am avut o intuiţie de care mă sperii. Tu eşti american şi la voi lucrurile stau numai la suprafaţă, dar eu am avut clipa de har cînd toate s-au făcut transparente şi boturile şacalilor au expirat un aer înmiresmat. Deşertul a înverzit, grădinile raiului s-au înălţat în jurul meu, fecioarele s-au despuiat şi mi-au oferit o roză cu un miliard de petale. Profetul era un copil care se juca la picioarele mele iar Allah mi-a pus mîna pe cap. Pe urmă totul s-a întunecat, înţelegi?

Michael nu înţelegea nimic, dar cerul era din ce în ce mai albastru pe măsură ce avionul se apropia de ocean. Rămînea în urmă tot, Orientul, Europa, o lume incomprehensibilă pe care americanii o salvaseră de la dezastru şi care, din păcate, continua să se complice, folosind cifruri de nedezlegat. Se întorcea acasă, dar avea în urechi mesajul lui Djallal. O să te plictiseşti, o să-ţi fie dor de noi… Şi ultimele cuvinte care cădeau ca un avertisment de fier: o să-ţi baţi joc  de tine… Ce avusese în minte arabul cînd spusese aşa ceva?

Înţelegi, Mike? Nu înţelegi. Mi-e greu să-ţi spun mai mult. Dar intuiţia mea are în vedere una din cele mai misterioase doctrine ale Islamului: ridicarea voalului. Bruta de Pahlavi, dar şi Khomeiny la fel de primitiv, habar nu au ce înseamnă asta. Dar despre aşa ceva nu pot să-ţi vorbesc. Înainte de-a pleca, mai vreau să-ţi spun că în poliţia secretă a lui Pahlavi, SAVAK, era un individ odios pe care aş fi vrut  să-l omor cu mîna mea. Hosni Farid îl chema şi nu ştiu ce s-a întîmplat cu el. A fugit la începutul lui 1979 cu Şahul, ducă-se pe pustii! Era şi ăsta un ticălos fără margini, dar avea un copilaş drăguţ. În „vinerea neagră”,  din 8 septembrie 1978, cînd mercenarii lui Pahlavi au deschis focul şi au omorît zeci şi sute de oameni care cereau pîine şi duh, trupele criminale au fost dirijate de Farid acesta. Şi el a pus mîna pe armă şi a tras. A ucis oameni nevinovaţi şi, cînd a văzut că răul se îngroaşă, a şters-o după stăpîn, ca un cîine, dar cîinii mai au sentimente, pe cînd ăsta a fost o bestie. Păcat de familia lui şi atunci să ştii, Mike, am vrut să fac ceva, să nu-l las să plece, am vrut să-i răpesc fiul, să-l constrîng în vreun fel, dar erau toţi sceleraţii blindaţi şi cînd s-au urcat în avion toate căile de acces spre aeroport închise. Acum, dacă a murit Şahul şi nu mai poate fi adus în ţară pentru a fi judecat cum se cuvine, aţi plecat şi voi, dar eu aş vrea să ştiu unde e individul ăsta, în ce gaură de şarpe s-a ascuns ca să mă duc să-l iau de acolo şi să-l strîng de gît cu mîinile mele.

 

(fragment din romanul Ars de viu)

 

 

Revista indexata EBSCO