Feb 12, 2016

Posted by in Poezii

Şerban CHELARIU

este altfel

                                   

„…Cel care sînd în lumină, este altul decît lumina, pe care lumina nu-l ştie…”

Brhadäranyaka-Upanisad, Cartea a treia, 7, 14

 

cel care

stînd trup

este altfel decît trupul

pe care trupul nu îl ştie

căruia trupul îi este parte din trup

care stînd trup

rînduieşte şi din afara

şi dinăuntrul trupului

 

acesta este trupul

trupsufletuluiviaţă

 

cel care

stînd suflet

este altfel decît sufletul

pe care sufletul nu-l ştie

căruia sufletul îi este parte din suflet

care stînd suflet

rînduieşte şi din afara

şi dinăuntrul sufletului

 

acesta este sufletul

trupsufletuluiviaţă

 

cea care

stînd viaţă

este altfel decît viaţa

pe care viaţa nu o ştie

căreia viaţa îi este parte din viaţă

care stînd viaţă

rînduieşte şi din afara

şi dinăuntrul vieţii

 

aceasta este viaţa

trupsufletuluiviaţă

 

 

nevăzutul

 

ceea ce este

este

de nevăzut

 

ceea ce există

este nevăzutul

îmbrăcatul cu haine

 

doar aşa

să se bucure

de viaţă

şi cîteva taine

 

uite o bluză

uite

pierdut

un ciorap

 

fel de fel de veşminte

pe este-l încap

 

are

ca cepele

foi după foi

fuste

cămăşi

pantaloni

sau jerseie

 

dar dacă ai vrea

dezbrăcat

să îl vezi

nu vei putea

haina să-i tai

rupi

sau deschei

cu nici un cuţit

cleşte

sau cheie

 

doar cîteodată

vei reuşi să socoţi

cîte-o mireasmă

imponderabil adusă

de cîte un fir

prea subţire

de aţă

rupt

dintr-o cămaşă

sau vreun ciorap

 

lăsîndu-ne în încurcătură

pe toţi

 

vom putea

pe deplin

înţelege oare

vreodată

bucuria eternităţii

de a duhni prin toţi porii

numai a viaţă

 

ce discret miroase

 

ce discret miroase

noul născut

a veşnicie

 

la intersecţia oriunde

cu orişicînd

 

 

şi carnea

 

ce pătrunzător mai miroase

carnea

a spaţiu

 

la intersecţia palmelor

cu emisferele frunţii

 

 

şi pretutindeni

 

ce mai duhneşte trupul

a suflet

la intersecţia gîndului

cu a inimii

 

dansînd

printr-un timp

trecător

într-un spaţiu duhnind

a drag

dragoste împuţit

cumplit dor

 

amintindu-mi de pedro

şi francesca da rimini

 

 

sămînţa se dăruie

 

 

sămînţa se dăruie

întrutotul

dumnezeirii

 

în voalurile ei

cu uşurinţă

firesc

se îmbracă

 

nu-ncearcă să afle

de unde

de cînd

sau de ce

 

şi nici

cum să le taie

şi coase la loc

întregime

 

petec cu petec

din petece

 

şi astfel

partea

fără gîlceavă

cu demnitate devine

şi parte

şi-ntreg

 

şi astfel

întregul

fără gîlceavă

devine

cu demnitate

întreg

şi în parte

 

şi astfel

înţelesul i se aşterne

în întregime

firesc

precum ar fi citit

clipă de clipă

din scoarţă în scoarţă

filă cu filă

a vieţii

de nedechisă

carte

 

 

vine ridicîndu-şi scutul

 

vine ridicîndu-şi scutul pavăză chiar printre noi

cetatea avînd puterea la pătrat din doi în doi

 

dezmorţind din întuneric tăceri aşternute praf

despre mii de universuri prin eternităţi stînd vraf

 

ce-au dinamitat zăgazul voinţei de-a fi prin lume

din gîtlejul fără coarda verbelor tunînd anume

 

să dezlege lanţ şi astăzi energii necunoscute

care fel dintr-alte feluri printre vrutele nevrute

 

pot să spargă-ntregul parte partea-n părţi ce-ajung întreg

fel de-a fi ce înţelepţii strîmb de-ar sta nu-l înţeleg

 

feluri care nici poeţii-n versuri nu-şi permit să-nchege

singuri fiind doar nebunii proclamînd cum să dezlege

 

feluricare nici savanţii nu le pot încă eterne

nici cu papi sau popi spre lume din dumnezeiri discerne

 

lăsînd peste tot o stare de-ntuneric fără stele

prin care nici raţiunea nu mai are nord sau vele

 

să pătrundă mai departe în adînc printr-un abis

peste care poarta vieţii au trîntit-o n-au deschis

 

dezlegînd de-ntreg fărîmedin fărîme doar nimicuri

puse-n foc prăjit să fiarbă cu miracole-n ibricuri

 

scuipînd omenirea-n faţă gîndu-i bun şi dăruirea

căutînd cu legea moartă omul viu şi dăinuirea

 

renunţînd să integreze dragostea cu veşnicia

decretînd că rege-i banul iar regina-i e prostia

 

distilînd din eprubete scursura uscată clipă

care-n nemişcări preface zborul şlefuit aripă

 

desfiinţînd brusc universuri pulsînd veşnicii în palme

demontînd eternitatea cu opinii şi sudalme

 

care rup şi-ncet destramă locuri sfinte în haznale

tăind beregata vieţii azvîrlind-o prin canale

 

sufocîndu-ne-n ştiinţa de-a ne ţese totul clar

dezghiocînd cu iscusinţa minţilor de măcelar

 

sufletul de simetrie gîndurile de uimiri

explicînd fiziologic spirituale oglindiri

 

şir de întîmplări de-aiurea spre aiurea aiurînd

fiinţă diversităţii unui joc ne existînd

 

vis cam crud al întîmplării nevisat alt nicăieri

fără nici un rost de seamă vlagă drepturi sau puteri

 

prin care sătula gură sau stomacul plin contează

dintre dreptele credinţe rosturi fine sau de vază

 

uitînd iar că mecanismul desfăcut din întîmplare

l-au clasificat doar după lungime volum valoare

 

pierzînd între timp cu pumnii piese vrînd să îl refacă

fără ca să îşi dea seama cîte pierd sau cîte scapă

 

fără ca să vrea s-admită că vestitu-i vrăjitor

este doar o întîmplare născută întîmplător

 

că vestitele stindarde nu-s decît chibrite arse

ale unor vicleşuguri ce se-ntorc muşcîndu-l farse

 

schingiuindu-i rînduire amutilîndu-i veşnicia

reclasificînd prin rangul animal chiar omenia

 

blestemînd în lanţ milenii eonilor care vin

ce-or schimba chinu-n plăcere şi plăcerile în chin

 

cînd vor revedea tectonic gloata poftelor antume

muşcînd hălci din viitorul celor ce-or veni pe lume

 

savurînd greţos puroiul bubei care ne-a cuprins

de cînd prea deştepţii vremii păcăliţi brusc s-au convins

 

să ajungă frunte lumii părinţi lumii şi eroi

dintre noi singuri în stare să ne scape de nevoi

 

şi turbaţi rînjindu-şi colţii furişaţi revin puhoi

să ne sugă tot din suflet punînd carnea la uscat

 

fără să mai ţină seamă de cînd n-au mai numărat

de atîta bunătate oameni cîţi au împuşcat

 

înfăşcînd cu indolenţa egoiştilor prin clipă

se-mbulzesc tăcut ca viermii de nimic făcînd risipă

 

turbat deschizîndu-şi clonţul buzunarul cît mai larg

ridicînd neruşinarea stindard sfînt pe-al lor catarg

 

***

 

unde-i omul omeniei ce-am făcut cu el întreb

îmi spun prost şi-mi rîd în faţă că nimic nu-nţeleg

 

şi făcînd prea mult pe proştii cînd ne fac chiar pe noi proşti

nu-şi dau seama că ne-ndeamnă răbdarea s-o facem oşti

 

dezmorţind din întuneric tăceri aşternute praf

printre mii de universuri de eternităţi stînd vraf

 

omenia regăsind-o cerşetoare printre fameni

să o strîngem iar în braţe să ne spunem iarăşi oameni

 

retrăind cu bucurie ispita eternei clipe

care schingiuită încă mai zvîcneşte din aripe

 

îndemnîndu-ne trup suflet să scăpăm de-atîta jeg

de la fiecare-n parte de mişel pîn’ la întreg

 

la puterea cu pătratul ridicat din doi în doi

pavăză cu adevărul plutind scut chiar peste noi

Revista indexata EBSCO