Feb 12, 2016

Posted by in Poezii

Aura CHRISTI

O, suferinţă, desăvîrşito

„Am atît de multe,

şi fără ea totul este nimic.”

J.W. Goethe

O, suferinţă, desăvîrşito, surîs

al adîncurilor, contemplat ori de cîte ori

rămîi ochi în ochi cu Dumnezeu;

apă vie, pîine sau nu mai mult decît

o ezitare a zeilor căzuţi pe gînduri;

albie a fiinţei, abur al sufletului, pecete

ori nectar al viului neînceput,

divină alergare spre geniul de a fi,

rouă a unei făpturi, a cărei patrie

nu va fi aici niciodată, dar al acestei

după-amiezi incredibil de încete,

dintr-o respirare ajunsă în zenit –

cum mă reinventezi, nesfîrşito!

Boare dinspre marele necunoscut,

fără să-ţi fi cerut, mă naşti, în sfîrşit.

 

Liman nemaivăzut al deznădejdii,

insulă neexplorată, ţară familiară,

nemaisperată patrie, unde orice încercare

de a înţelege, orice dorinţă şi respirare par a fi

nu mai mult decît un mesager al obrăzniciei

de a fi viu încă, ori o sfidare a fiinţei,

care nu-şi doreşte decît să atingă

pentru ultima dată cel din urmă hotar,

care o mai desparte de dumnezeiasca secundă,

cînd se va recunoaşte în verdele crud al frunzelor,

într-o stingheră bătaie de aripi

a cuiva nevăzut, strivit între pleoape,

în adierea vîntului, care sculptează mîinile

unui trecător invocat noapte şi zi,

în lacrima îngerului căzut din bezna de lapte

şi-n trandafirii, de nerecunoscut aproape.

 

 

Oră încinsă

 

Oră încinsă, de miez de vară, prăbuşită

în noapte şi-n murmurul nu se ştie cui,

pe un drum de ţară – mînă divină –

care taie în două livada şi te face

să te aduni dintr-o viaţă devenită străină…

 

Aşa cum trupul, oho, are timp şi răbdare

să se obişnuiască cu o haină nouă,

tu te laşi locuit de ceva neobişnuit

şi atît de viu, Doamne, adînc îngropat

înlăuntru, tresărind şi gemînd undeva

 

departe, strîns, adunat, ca fulgerele în stihii,

ca esenţa nevătămată – în nectar,

ca fiinţa care ştie totul – în sîngele sfînt,

ca aburul care aduce sfinţii dintre ramele

icoanelor printre noi, ca semnul nedefinit,

 

ce-l face pe Sfîntul Ioan Botezătorul

să-l recunoască – primul – pe Iisus,

ca porunca dată la ieşirea din Ierihon

orbului Bartimeu: „Îndrăzneşte, ridică-te,

căci te cheamă, apropie-te, fii!”

 

 

 

Frumuseţea, ancoră a sufletului

„Şi-un neam văzui, plîngînd cu-amărăciune,
şi-umbla-n tăcere prin rotunda vale,
şi-ncet cum merg cei vii în procesiune.”

Dante Alighieri

Cît sînge – atîta credinţă;

cîtă credinţă – atîta poezie,

bolborosea el, somnambulul,

apoi dispărea, lăsînd cerul în urmă,

aşa cum voinicii din basme,

plecînd să lupte în lumea de dincolo,

aveau grijă să lase semne pretutindeni,

ca să recunoască drumul la întoarcere,

cum le-au prezis, tîrziu de tot, Parcele.

 

Frumuseţea e o ancoră a sufletului,

murmura el, fiul rătăcitor. Frumuseţea

e aerul dintre lumi. Noi, adunaţi gură-cască

în jurul lui de cum ne trezeam

– vasali ai obişnuinţelor – îl contraziceam;

apărîndu-ne vechea fire, nu-i dădeam dreptate,

ne făceam discret semne şi-l tot tachinam:

– Şi lumea ce este, ce poate fi?

– Lumea? Nu mai mult decît o nălucă,

zicea el, strîngîndu-şi mantia pe trunchi;

da, lumea e un soi de tipar străvechi

care ne cuprinde, aşa cum cerul cuprinde norii,

cum pădurea conţine stejarul asimetric

al străbunicii mele, iar marea

– delfinii – semne că heruvimii

sînt mai mult decît o poveste,

iar planetele – mai mult decît o mirare,

şi casele – mai puţin decît pare.

 

– Şi noi, noi ce putem fi?

se înghesuia mulţimea, chicotind

şi-ncercînd să-l pună pe acel zănatic inutil –

fără care simţeau că nu pot trăi – la zid.

– Noi? Ce să fim? Copii ai himerelor

care au pus stăpînire

peste văzutele şi nevăzutele toate,

nu mai fac diferenţa dintre viaţă şi moarte

şi-au invadat ceea ce numiţi voi

oarecum stîngaci realitate,

învingînd-o puţin cîte puţin,

mai cu seamă, cînd totul se transformă

într-un deşert desăvîrşit.

 

– Nu mai înţelege nimeni nimic,

şoptea cineva mai isteţ din mulţimea

contrariată. Iar zănaticul era de neoprit:

– Zeii sînt tipare vii, amintiri

ale copilăriei lumii.

Fîntînile – orbite ale cuiva prea singur

ca să se nască în altă formă.

Iarba e un semn că oricînd putem

deveni tije de flori, cocori, petunii,

limbi de foc ori degete ale unor îngeri teribili,

care îşi aduc aminte din timp în timp

că cicadele cîntă numai în somn.

Sîntem un cîntec al nu se ştie cui

care nu vrea să fie trezit

şi cîntă de veacuri,

şi se roagă dormind.

 

Din volumul în lucru,

Orbita zeului

Revista indexata EBSCO