Feb 12, 2016

Posted by in MOZAIC

Maricica MUNTEANU – O arhivă a mărturisirilor

Volumul Diagonale al Monicăi Lovinescu se constituie ca un apel la memorie, care să refacă procesul comunismului prin accesul la arhive şi mărturii ale victimelor. Scris pe un ton de urgenţă, volumul Monicăi Lovinescu merită a fi adus în discuţie astăzi în contextul regenerării interesului pentru memorie nu doar ca apanaj al trecutului, dar şi ca asumare a unei identităţi culturale, transmisibile viitoarelor generaţii. Analizînd memoria Holocaustului, Aleida Assmann operează cu o extindere a sensului noţiunii de arhivă prin complementarea documentului scris cu mărturiile victimelor. Astfel, cercetătoarea germană îşi construieşte discursul în jurul conceptelor de „traumă”, „victimă”, „martor”, „recunoaştere”, pledînd pentru o istorie a sentimentelor şi a amintirilor personale, o reabilitare a afectelor şi emoţiilor, ca indici identitari ai unei societăţi şi culturi. Iată, aşadar, că nu doar scrisul, nu doar documentul pot constitui o memorie culturală, dar şi comunicarea orală, subiectivă, ce se bazează pe suferinţă, ca reper al identităţii, şi pe empatie, ca mijloc de transmitere a sensului. Este interesant faptul că şi Monica Lovinescu conferă un loc privilegiat mărturiilor victimelor şi a celor din proximitatea lor, martori direcţi şi secundari, prin care documentul scris poate fi interpretat just şi corectat acolo unde istoria l-a falsificat.

Chiar prima cronică din volum, intitulată sugestiv Istoria cu arhive sau fără, conţine subsidiar temele de care se interesează Monica Lovinescu: intentarea procesului comunismului, deschiderea arhivelor, restituirea adevărului, importanţa mărturiilor sau indiferenţa Occidentului. Pe scurt, iată care este povestea: după un mic compromis cu partidul comunist reformat al lui Elţîn, Vladimir Bukovski este lăsat să consulte arhivele Comitetului Central cu o singură condiţie: să nu fotocopieze. Înşelînd vigilenţa paznicilor, reuşeşte, totuşi, să scaneze mii de documente, pe care le prezintă unor edituri din Occidentul democrat în vederea publicării lor. Peste tot este întîmpinat cu reticenţă şi indiferenţă: So what?Who cares? (indiferenţă mascată, desigur, întrucît unele documente dezvăluiau complicitatea guvernelor occidentale cu cel sovietic). Indignat de tratamentul primit, se hotărăşte să integreze paginile respective într-un volum, intitulat Jugement ŕ Moscou, prin care urmăreşte să reveleze adevărul unei istorii ce a fost fabricată. Morala? „O datorie de memorie”: Vladimir Bukovski, oponent al regimului comunist (după cum preferă să i se spună în defavoarea denumirii de disident), printre primii care a vorbit despre închisoarea psihiatrică ca instrument de oprimare a deţinuţilor politici din Uniunea Sovietică, condamnat în repetate rînduri la închisoare, este un om care a trăit şi a văzut experienţa comunismului, deci cu atît mai în măsură să separe grîul de neghină, adevărul de contrafacerea acestuia. Pentru Monica Lovinescu simpla publicare a documentelor de arhivă, aşa cum procedează, spre exemplu, editura Vremea, este un demers zadarnic în lipsa efortului unor specialişti de a adnota şi comenta, verificînd acurateţea datelor şi umplînd golurile istoriei prin apelul la experienţa victimelor. Restituiri ale unor procese cum sînt cele întreprinse de Doina Jela sau Stelian Tănase, memorii şi jurnale precum cele scrise de Ion Ioanid, Pericle Martinescu, Bujor Nedelcovici sau Liviu Antonesei, ca să dau doar cîteva nume, filme documentare precum Treptele căderii în regia Ancăi Hirţe şi a lui Jean Lefaux sînt preţuite de Monica Lovinescu pentru că pot figura drept o arhivă vie şi fluidă a memoriei. De fiecare dată cînd creionează profilul unor cărţi, Monica Lovinescu pune în relief importanţa pe care o au, pe lîngă consultarea documentului istoric, interviurile cu supravieţuitorii, cu prietenii şi rudele acestora, memoriile şi jurnalele intime ale victimelor şi orice fragment de mărturie a celor care au suferit.

„Documentelor opace” ale istoriei Monica Lovinescu le opune consemnarea celor trăite, propunînd o istorie alternativă, susceptibilă indiscernabilităţii, care, deşi încărcată afectiv (sau tocmai de aceea!), ar putea fi transmisă generaţiilor viitoare. Aşadar relatarea „trăitului”, a acelui „narativ despre patos” despre care vorbeşte într-un eseu Geoffrey Hartman, reprezintă nu doar o certificare şi recunoaştere a trecutului, dar şi o responsabilitate socială, morală şi culturală în faţa viitorului. Istoricul care a trecut prin experienţa comunismului ar trebui să fie cel dintîi care scrie despre aceasta, într-un efort de a prezerva memoria sa şi a celorlalţi, în calitate de martor direct şi secundar. Într-o „civilizaţie a raportului”, cum denumesc Stéphane Courtois şi Nicolas Werth societatea comunistă, în care fiecare document oficial este însoţit de cîteva pagini de arhivă „strict secrete”, în care mărturiile sînt semnate sub presiunea torturii, îi revine istoricului rolul de a discerne între iluzie şi adevăr: „Liberul acces al istoricului la toate dosarele se cere asigurat. El să aleagă. El să cearnă. El să-şi aducă aminte. Într-adevăr, pentru ca «arhivele să mărturisească» precum în cartea lui Bartoşek, e bine ca primii istorici ce le deschid să fie ei înşişi martori. ?tiind să descifreze procesele-verbale de anchetă şi să vadă îndărătul cuvintelor pumnul, cizma, porunca, schingiuirea fizică şi psihică, nopţile nedormite, lanţul ce-l trage pe anchetat spre acel tărîm unde Minciuna domneşte fără tăgadă.” În paginile consacrate memoriilor lui Ion Ioanid sub titlul inspirat de Închisoarea-muzeu, Monica Lovinescu accentuează calitatea scriitorului de „purtător al memoriei colective” (în altă parte autoarea vorbeşte despre trei mari arhive ale memoriei din timpul regimului comunist: închisoarea, biblioteca şi sertarul), întrucît înregistrînd viaţa cotidiană a închisorii, relaţiile ce se stabilesc între deţinuţi, traumele prin care trec aceştia, Ion Ioanid devine o portavoce a prizonierului anonim, primul menit uitării. Există o relaţie particulară între victima ce depune mărturie şi ascultătorul martor, victimă la rîndul său, prin care suferinţa personală devine amintire împărtăşită, experienţele intime se transformă, prin empatie şi solidaritate, în experienţă colectivă. Închisoarea mai reprezintă pentru Ion Ioanid o formă de conservare a unei mentalităţi proprii societăţii româneşti interbelice, care se conducea după un canon moral. Ubuescă inversare a realităţilor, avînd în vedere că închisoarea este oaza de normalitate şi libertate, în care oamenii de caracter triumfă în faţa lichelelor care sînt marginalizate, în opoziţie cu lumea oprimantă „de afară”, în care domină „oamenii-cîrlig”, cum spune undeva Monica Lovinescu. În fond, „închisoarea-muzeu” este o emblemă a memoriei, o memorie ce garantează că vocile individuale nu vor fi date uitării în favoarea unor statistici rigide, o promisiune că fiecare suferinţă în parte va fi receptată şi înţeleasă de viitoarele generaţii. Lecţia de umanism moral a Monicăi Lovinescu ne învaţă să vedem istoria totalitarismului nu doar cu obiectivitate şi imparţialitate, dar şi cu empatie pentru victimele sale.

Într-o prezentare susţinută la Iaşi, Aleida Assmann vorbea despre diferenţele dintre the finishing line generation şi the dividing line generation, astfel încît dacă prima se naşte sub semnul uitării, căutînd să se vindece prin tăcere de pata totalitarismului, cea de-a doua stă sub semnul recunoaşterii şi asumării, depăşind trecutul prin memorie. Cred, poate cu optismul celor care nu au trăit experienţa comunismului, că ne aflăm, astăzi, în faza asumării trecutului. Proiecte precum cel iniţiat de Andrei Muraru de a deconspira crimele înfăptuite de torţionari, interesul din ce în ce mai vizibil pentru mărturii ale spaţiului concentraţionar sau cercetarea dosarelor Securităţii demonstrează că procesul comunismului e departe de a se fi încheiat. Mai mult chiar, am observat în ultima vreme trezirea interesului pentru mărturii ale cotidianului (cartea recentă a Ioanei Pîrvulescu este o dovadă în acest sens), mărturii ce ar putea reconstitui trecutul dintr-o perspectivă umanistă, reîntregind şi completînd acolo unde documentul istoric se dovedeşte a fi prea rigid.

Revista indexata EBSCO