Feb 12, 2016

Posted by in MOZAIC

Gabriela ŞANDRU – Cuvîntul din cuvinte şi „etica” lecturii

Pentru că despre Monica Lovinescu, în încercarea de a spune totul, rişti să nu spui nimic, mi-am oprit atenţia asupra literaturii sale de ficţiune, respectiv romanul Cuvîntul din cuvinte, apărut la Editura Humanitas Bucureşti, 2007, în traducerea lui Emanoil Marcu. Volumul cu un destin refuzat din faşă, fiindu-i respinsă publicarea în Franţa anului 1955 datorită caracterului său „prea modernist”, reprezintă în acelaşi timp şi refuzarea destinului de scriitoare de ficţiune a Monicăi Lovinescu, aceasta dedicîndu-se celui de critic literar, de eseist şi intelectual militant într-un timp în care urgenţa primă era să faci cunoscută îngrădirea dreptului de a gîndi.

Ceea ce vreau să aduc spre analiză este o problemă de receptare a acestui roman. După cum se ştie, istoria acestui roman este una ingrată, atît pentru spaţiul francez, cît şi pentru cel românesc. Reacţiile după apariţia sa în 2007, prea tîrziu pentru a mai putea avea asupra literaturii franceze şi române impactul pe care l-ar fi putut avea în 1955, demonstrează că orizontul de aşteptare a fost unul depăşit de către istorie. Cuvîntul din cuvinte este o carte nedreptăţită, folosind sintagma lui Astrid Camboze dintr-un articol cu nume eponim apărut în „România literară” după doi ani de la apariţia volumului, încercînd să demonstreze că „textul Monicăi Lovinescu este şi literatură, şi document autobiografic, şi radiografiere a totalitarismului.”

Ioana Pîrvulescu, în Cuvîntul înainte al volumului, îl numeşte „primul roman politic esopic scris în literatura română modernă”, recomandîndu-i cititorului să descopere realitatea printre rînduri, cele 21 de feţe ale răului corespunzătoare celor 21 de micronaraţiuni. Structura romanului, care impune să fie citit nu ca un roman propriu-zis, ci ca o colecţie de texte care se întîlnesc sub umbrela unităţii de viziune, oferă cititorului perspective multiple asupra unei singure realităţi, cea în care adevărul şi libertatea sînt ucise de regimul totalitar. Tocmai aici intervine şi întrebarea pe care cititorul o are în privinţa înţelegerii, identificării cu o lume care se depărtează tot mai mult, se înstrăinează. Romanele-parabolă care descriu codificat un univers totalitar care nu mai este familiar cititorului, cu care cititorul nu mai poate empatiza aşa cum poate a făcut-o generaţiile precedente, mai găsesc receptori printre actualii cititorii? Propun această problemă pentru că, cei care ar putea fi interesaţi de acest subiect, apelează mai degrabă la jurnalul Monicăi Lovinescu, la literatura-document. Cum poate fi receptat şi evaluat un roman de această factură, astfel încît valoarea sa să-i fie cunoscută nu doar pentru substratul acesta ideologic pe care îl posedă?

O frază pe care o întîlnim în prima proză este emblematică pentru întreg volumul, dacă nu pentru întreaga operă a Monicăi Lovinescu: „Eu scribul, născut în arhivă, mă întorc în arhivă. Devin arhivă, devin memorie”. Pledoaria pentru memorie este aerul pe care îl respiră întreaga operă a scriitoarei, e carnaţia  în care se vor înţesa toate dramele privaţiunii de libertate şi de gîndire. Cu toate acestea, romanul rezistă doar prin apelul la această memorie? O listă scurtă a receptării lui este necesară pentru a vedea modul în care acesta a fost primit în cultura română.

Încă de la apariţie, Cuvîntul din cuvinte a fost primit cu scepticism de către critica de întîmpinare, diverşi cronicari printre care amintim pe Alexandru Matei, care, în „Cotidianul” din 6 august 2007, cere viitorilor interpreţi să fie echidistanţi, să evite o eventuală confuzie, suprapunere între valoarea omului şi a dizidentului Monica Lovinescu şi valoarea intrinsecă a romanului. Serenela Gheţeanu în „22” (Bucureşti) în numărul 36 din  2007 consideră romanul o distopie, prima din seria românească de acest gen, alăturîndu-se mai tîrziu Biserica neagră a lui A. E. Baconski (scris în 1970, publicat în ianuarie 1990) şi Al doilea mesager al lui Bujor Nedelcovici, apărută în Franţa în 1985. Se înţelege că romanul ar fi fost primul într-o ordine cronologică, soarta acestuia însă, nu se deosebeşte întru totul de impactul celorlalte două în contextul literaturii noastre. De-abia articolul lui Astrid Camboze, apărut în 2009 în numărul 23 al „României literare” reaşează romanul la locul care i se cuvine, recunoscîndu-i-se calităţile genului şi efervescenţa acestuia. Autoarea articolului găseşte în La apa Vavilonului referinţe la momentul conceperii sale, autoarea nu l-a gîndit ca pe un roman, prin urmare, rezervele faţă de judecarea acestuia cu criteriile romanului. Astrid Camboze vede în recontextualizarea lor ca proze scurte un cîştig pentru autonomia unora faţă de celelalte, diversitatea naratorilor nefiind una „aşadar strategică, şi nu se cere interpretată «cabalistic»”, ci doar unitatea de viziune a textelor este evidentă”. Structura, jocul dintre „realismul ideii şi absurdul expresiei”, filosofia corporalistă preluată de la Maurice Merleau-Ponty care abordează experienţa corpului ca fenomen şi nu ca fapt fizic, toate acestea fac din volumul Monicăi Lovinescu o lucrare care transgresează limitele unei distopii despre un regim totalitar recognoscibil, ci este el însuşi o experienţă de cunoaştere a limitelor.

Revenind la problematica articolului nostru, cum poate genul acesta de scriitură să-şi impună valoarea în contextul actual, cred că o lectură a sa merită făcută pe criterii estetice. Valoarea estetică poate fi cea care ar revitaliza noi lecturi, fiind necesar să facem amendamentul că acest tip de analiză nu doreşte şi nu poate elimina întru totul contextul, abordarea dintr-o perspectivă sociologică. Reîntoarcerea la text poate dezvălui cititorului calităţi intrinseci ale scrisului. Ceea ce impresionează la o primă lectură este caracterul dramatic al discursului, al prozelor, recunoscut frecvent de către critici. Cele 21 de texte conţin un discurs specific dramaturgiei, explicabil poate prin activitatea scurtă a autoarei ca asistentă a lui Camil Petrescu la Universitatea din Bucureşti şi prin colaborarea cu Eugen Ionescu. Dramatizarea lor, punerea lor în scenă poate fi  realizată. Există un joc impus de pendularea între realism şi absurd care face din lectură o experienţă cu mai multe faţete. Există un realism al ideii dar care datorită circumstanţelor absurde se transformă el însuşi în absurd. Se recunoaşte în existenţa decretelor nenumărate, delictul de nap porcesc, delictul de abajur, delictul de ziar, delictul de utilizare a literelor interzise o validare a unei stări de lucruri care elimină orice contact cu nivele mai profunde ale existenţei. Accentele avangardiste sînt peste tot, „Sfîrşitul lumii” este cel mai solicitat medicament, bărbaţii îşi cară femeile în cărucioare, unii sînt nevoiţi să-şi schimbe culoarea irisului, albastrul şi verdele sînt prea lirice, o femeie doreşte să-şi schimbe capul cu unul „care să inspire încredere”.  Există un ton melancolico-sarcastic care dă scriiturii o identitate proaspătă şi pe alocuri impresia unei lumi mai umane. În capitolul al şaselea, apare un cuplu care se hrăneşte doar cu „trăncăneli” şi îşi construieşte un album de fotografii imaginare creat din poveştile/iluziile cu care sînt nevoiţi să trăiască ca să supravieţuiască. Există totuşi între aceştia o înţelegere tacită, o legătură mai profundă care îi scoate din ordinea sterilităţii ce îi înconjoară. Un alt cuplu izolat de ceea ce se întîmplă în jur sînt cei doi care fac un joc al privirii ca formă de supravieţuire, pînă cînd bărbatul este arestat iar femeia obligată să suporte lipsa celui mai drag avut, privirea celuilalt: „Avem nevoie de ochii altuia, întotdeauna. Şi nu de ai oricui, şi nu oricum. Am făcut o lungă ucenicie în doi. (…) Am învăţat să fim singuri în mijlocul mulţimii”.

În singurătate memoria dispare iar cuvîntul scribului are o valoare creatoare. Scrisul înseamnă utilizarea cuvintelor cu scopul de a se întîmpla ceva iar scriitorul este responsabil pentru scrisul său. Memoria autentică a faptelor este cea care trebuie conservată pentru ca doar ea poate fi supravieţuitoare. Lectura este un act etic, o spune J. Hillis Miller în Etica lecturii, este o „parte din conduita noastă în viaţă, cu propriile ei efecte măsurabile şi cu răspunderile aferente”, iar primul lector al romanului Cuvîntul din cuvinte este însuşi autorul ei, Monica Lovinescu. Nu putem separa autorul de opera sa, cu atît mai mult cu cît la Monica Lovinescu definim literatura şi ca un fapt est-etic. Teza de aici îndreaptă însă atenţia spre valorile estetice ale scriiturii acesteia care fac din acest roman să nu rămînă doar un roman-parabolă care îşi poate pierde miza în contemporaneitate, ci un roman foarte bine scris, plin de subtilităţi literar-artistice cu o filozofie care transgresează limitele reprezentării unui sistem totalitar trecut, ci a oricărui sistem de acest tip, lipsit de umanitate.

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO