Feb 12, 2016

Posted by in MOZAIC

Livia IACOB – Monica Lovinescu: portret în sepia

La recent desfăşurata ediţie a Zilelor „Monica Lovinescu” de la Iaşi, distinsa poetă Angela Furtună îşi începea discursul omagial cît se poate de simplu şi convingător, înfăţişîndu-ne o fotografie în sepia unde Monica Lovinescu, încă un copil, putea fi văzută alături de tatăl ei în apropierea teiului eminescian. Ne aflăm într-un moment în care teroarea istoriei încă nu invadase viaţa familiei Lovinescu, într-un moment binecuvîntat, în care ultimele cuvinte scrise cu mîna de doar doisprezece ani de către Anne Frank în jurnalul ei nu păreau a fi posibile: „Cînd sînt calmă şi serioasă, toţi cred că joc din nou teatru, şi-atunci trebuie să mă salvez printr-o glumă, ca să nu vorbim de propria mea familie, care crede fără îndoială că sînt bolnavă (…). Nu pot să sufăr cînd sînt supravegheată aşa, atunci devin mai întîi arţăgoasă, apoi tristă şi în cele din urmă îmi răsucesc iarăşi inima, întorc ce-i rău spre afară, ce-i bun spre înăuntru, neîncetînd să caut o metodă pentru a deveni aşa cum mi-aş dori tare mult să fiu şi cum aş putea să fiu dacă… n-ar trăi alţi oameni pe lume”. Le-am invocat, totuşi, şi noi aici, gîndindu-ne că un sentiment asemănător trebuie să o fi încercat şi pe Monica Lovinescu. Ea face astfel parte dintr-o pleiadă de scriitori şi artişti de geniu care s-au văzut nevoiţi să-şi părăsească patria, înscriindu-se, după cum notează Eva Behring în studiul său Scriitori români din exil (1945-1989). O perspectivă istorico-literară, tradus şi la noi în 2001, în probabil cel mai greu încercat val de exilaţi, cel dintîi, care nu rămîne interesant doar prin pionieratul său, cît prin multitudinea şi varietatea „zonelor” de creaţie în care românii, ajunşi de data aceasta în Occident, excelează pentru totdeauna.

Frumoasa şi grăitoarea fotografie ieşeană în care Monica şi Eugen Lovinescu sînt încă la vîrsta celor mai profunde descoperiri ale sinelui – cu diferenţa, se-nţelege, de vîrstă şi reacţie pe care condiţia fiecăruia o conferă în relaţia cu celălalt – constituie şi subiectul unui episod relatat mai tîrziu de doamna ce avea să devină, furat fiindu-i destinul pe care poate şi l-ar fi dorit, acela de prozatoare, „vocea” Europei Libere. Căci, în rarele momente în care-şi va permite, în jurnalul său, evocarea acelei Românii trăite, adică a României care e sinonimă cu vîrsta de aur a copilăriei, Monica Lovinescu îşi aduce aminte – supremă, deci sublimă formă de expresie a dorului şi de adulare a memoriei – în primul rînd de părinţii ei.

  1. Lovinescu şi Ecaterina Bălăcioiu sînt fotografiile sepia de suflet, cele care prind viaţă prin rescriere dureroasă. Ei sînt modelele, cu o expresie demodat de didactică, dar cît se poate de ilustrativă, de curaj şi conştiinţă care îl învăţau pe omul în formare fundamentala lecţie a vieţii: aceea de a se lua în serios. Figura paternă, pe cît de dură în procesul educaţional, pe atît de dispusă la concesii şi ghiduşii în momentele de vacanţă, este completată în chip fericit, ba chiar, am îndrăzni să spunem, umbrită de oglinda maternă, în care adolescenta, apoi tînăra şi adultul combatant se privesc ori de cîte ori au nevoie de o confirmare, de o reîmprospătare a forţelor sau pur şi simplu spre a evada din împovărătoarele clipe de gestionare a singurătăţii.

Oricum, în ciuda faptului că tatăl pare să rămînă mereu sever, aproape niciodată dispus la complicităţi afective, portretul lui, dintre toate cele ce reţin atenţia, e cel mai uşor de prins în rama amintirii sufleteşti. Deşi îi place să fie adulat de copilul care, pentru a-i cîştiga simpatia, se vîra în coşul pentru hîrtii de la Fălticeni sau se cocoţa pe fotoliul masiv al acestuia din casa de la Bucureşti, fapt ce o îndreptăţea pe Angela Furtună, în Est-etica. Geneze, volum apărut în 2013, să vorbească despre o „anumită cruzime blîndă şi involuntară a tatălui faţă de fiică, izvorîtă mai mult din placiditatea sa, din dorinţa de perfecţiune şi din vocaţia didacticistă decît din inerţie”, E. Lovinescu este un model copleşitor prin importanţa cu care îl investeşte „restul lumii” (un rest deloc de neglijat în percepţia unui copil cum era, pe atunci, Monica Lovinescu). El dovedeşte, prin drasticele cerinţe părinteşti, acea exagerată autoritate care avea să-i submineze fiicei încrederea în propriile forţe scriitoriceşti. Firul anecdotic, o prezenţă de altfel constantă în diaristica Monicăi Lovinescu, îl prezintă însă şi drept un „om în carne şi oase”, supus plăcerilor estetice şi gastronomice. Aşa stau lucrurile în relatarea unei luni de vară pe care Monica Lovinescu o petrece la Fălticeni în compania tatălui, o lună întreagă ce-i oferă şi răgazul necesar ludicului, clipele petrecute în compania lui Horia (Lovinescu) sau a lui Lala (Vasile Lovinescu) funcţionînd în perfectă armonie cu peripateticele discuţii despre literatură. Din rîndul acestora se desprinde, credem, amintirea poate cea mai densă în frumuseţe a Monicăi despre tatăl său, pe care aceeaşi Angela Furtună o invocă în studiul mai sus-amintit pentru a lega oarecum etapa copilăriei fericite de cea a anilor întunecaţi, cînd divorţul austerului cuplu avea să interfereze cu preocupările copilului în formare şi să-i zădărnicească multe din planuri.

E, practic, momentul pe care fotografia în sepia ni-l înfăţişa sub lupa timpului pierdut şi regăsit, clipa de graţie pe care, vizualizînd-o astăzi, înţelegem infinit mai multe despre tipul de trăire din interbelic, despre pedagogia dură, dar şi îndulcită a unui intelectual de primă scenă, despre, în fine, dragostea filială şi ecoul ei peste vremuri. „Plimbarea pedestră, notează Monica Lovinescu, fusese încununată în una din veri printr-o excursie (o maşină şi un şofer numai pentru noi doi), la mînăstirile din Bucovina şi la bojdeuca lui Creangă. La Iaşi, pe Copou, băusem chiar o jumătate de sticlă de Cotnar amîndoi şi adormisem în cinematograful unde ne dusesem după prînz. Ne trezise plasatoarea, filmul se terminase de mult şi sala era goală: să faci un chef cu tata în Iaşii lui Eminescu şi Junimii, după ce tot el ţi-a arătat «albastrul de Voroneţ», nu ştiu cîţi ani mi-am hrănit orgoliile din această amintire”.

Foamea de real, de realul lor biografic, pe care o încercăm astăzi faţă de figurile exilului românesc, poate funcţiona şi în acest caz drept o sursă de potrivită informare şi de completare a acelor piese ce lipsesc din puzzle-ul vitregit al memorialisticii scrise în interiorul şi în afara graniţelor României începînd din interbelic. Precum acelea din suita de treizeci şi nouă de Poeme de exil semnate de Virgil Ierunca, atent consemnate în ediţia din 2001 publicată de Editura Humanitas… Pe măsură ce înaintează în lectura lor, cititorul zilelor noastre trebuie şi poate să şi-i imagineze pe cei doi faţă în faţă, colocviali, la masa radio a Europei Libere sau, de ce nu, încercaţi de demonul inspiraţiei la masa de scris din modesta lor locuinţă pariziană. Ţinîndu-şi, în fond, unul altuia loc de patrie. Întregul volum pare, o dată ce ajungi la finele său, construit în căutarea proustiană, prin urmare la fel de zadarnică, a unicei căi posibile pentru a contracara uriaşul, apăsătorul vid de limbă română pe care Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu se străduiau să-l umple, de la pupitrul Europei Libere, prin rostirea versurilor sau lectura epicului unor scriitori români. De aceea ultimul poem, intitulat Identitate şi datat 1996, depăşeşte simplista conturare a chipului feminin prin datele unei vestimentaţii seducătoare, îndreptîndu-se şi îndreptîndu-ne spre ceea ce ei numeau osînda împreună, în fond un alt fel de a numi inevitabila eroziune a cuplului din care doar o miză de ordin superior, transcendent îi poate sustrage: „Te chem să fii, să mă numeşti/Eu mi-amintesc, doar tu mai eşti/Ne-a logodit lumina-n noapte/Cazi în tăcere, te înalţi în şoapte (…) Iar pui cuvînt lîngă cuvînt/Desmărginito, cine sînt?”.

Iată cum fotografiile se transformă, treptat, în cuvinte, iar cuvintele se metamorfozează în adînci înţelesuri…

Revista indexata EBSCO