Feb 12, 2016

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poezia lui Ion Vatamanu

De la debutul cu Primii fulgi (1962), continuînd cu De ziua frunzei (1977), Viaţa cuvîntului (1980), Iubire de tine (1981), Măslinul oglindit (1983), Nimic nu-i zero (1987), pînă la Atît de mult al pământului (1990), A vedea cu inima (1991), Să mă chemaţi să vă cînt (2000), poezia lui Ion Vatamanu fixează teme şi modalităţi lirice proprii evoluţiei poeziei româneşti în ansamblul ei, asumînd, însă, cîteva teritorii bine personalizate. Ion Vatamanu scrie ceea ce se numeşte o poezie solară, în lumina cel mai adesea calmă, învăluitoare, a dimineţilor pe plai, a grîului în spice şi fulgilor de nea, a cîmpiilor albastre, stelelor albe şi porţilor ninse: „Cad fulgii,/ Cristale vii,/ Cad primele mele/ Bucurii/ Peste cîmpuri albastre,/ Peste drumuri/ Cu urme-nvechite,/ Peste-un zîmbet de fată./ Cad primele mele aşteptări,/ Stelele mele albe./ De vise/ Şi se topesc/ Undeva pe hogeacuri,/ În inima nopţilor,/ Şi bat cîte unul/ La geamurile,/ Ce-s parcă nişte pleoape adormite…/ Cad fulgii,/ Ca primele vise,/ Şi m-oi trezi dimineaţa/ Cu porţile ninse…”: lumina pare a izvorî dinlăuntrul fiinţei, pentru ca, uneori, să explodeze în flăcările unei arte a luminii; „La răsărit de soare – coroane-nflăcărate./ Luminii să mă dărui, acestei grele arte!/ Sărbătoresc şi unic, ca-n ceas de cununie,/ Să unesc lumina şi ţărna în cîmpie,/ Că-ncep mărturisirea divinelor splendori,/ Sărbătorind în mine slavă şi comori…/ Cu roua-acestei zile voi chema copii -/ Un grai îmbă­trânit de lungi copilării…” (Arta luminii).

Poezia luminii e una de notaţie, de evocare a ţării strămoşilor şi satului de altădată,  „din fantezia mea”, cum spune poetul în 1967 şi, tot atunci, în aceeaşi lumină, scrie un poem antologic despre ţărani, „stînca pămîntului”. Dar lumi­na e, înainte de toate, a ochiului ce vede dintr-un poem precum Simplu; sintagma trimite la vederea secundă, în sensul eminescian al dicotomiei privire/vedere, iar în poezia lui Eminescu, noaptea clară e timpul cunoaşterii prin vederea secundă; deopotrivă, însă, ochiul ce vede din poezia lui Ion Vatamanu este al vizionarului, asumîndu-şi paradigma mesianismului atît de apropiată poeziei române contemporane care s-a scris la Chişinău. Altădată, asemeni soldatului întors din război, Odiseul moldav – o altă figură emblematică a poeziei de aici – nu-şi mai regăseşte Penelopa, iar „Telemacul meu cuminte” e, unde­va, printre morminte, cum scrie Ion Vatamanu în Monologul lui Odiseu. Lumina îşi asociază cîntecul, Ion Vatamanu fiind, alături de Grigore Vieru, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi ori Arcadie Suceveanu, unul din­tre poeţii orfici cei mai reprezentativi;  „E ora, iubito, e ora să cînt,/ Să chem în pădure păsările toate./ Te uită: răsare pe cer un cuvînt/ Şi inima-n tremure bate…/ E ora, iubito, e ora de rugă,/ În templul senin, la făclie,/ Te uită: cuvîntul în suflet se urcă,/ În frunză – o clipă tîrzie…/ E ora, iubito, e ora să cînt /În flaut adormitele zări./ Te uită: poetul moare-n cuvînt,/ Iar cuvîntul naş­te cîntări” (Ora păsării); flautul lui Ion Vatamanu e asemeni lirei lui Amphion care, în sunetele acesteia, se spune că a clădit Troia; cu lira, aedul din vechime construia cetăţi, cu flautul, poetul de azi (re)construieşte dragostea şi, prin ea, o ţară furată: „Într-un cînt ce mi-1 închipui,/ Lăcomind pe zare steaua,/ Uşurel înclină vîntul/ Tînăr chipul ca nuiaua./ Pe un zbor de rîndunea/ Eu te chem, te văd, te caut,/ Cînd aproape, cînd departe,/ Printre sunete de flaut./ Aşa poate-nchipuirea/ Rătăci adînc în spaţii,/ Trecători şi creste verzi,/ Coborînd, ca să se-nalţe./ Ce mă miră? Care vrajă/ Azi mă poartă către tine?/ Sunătorul clopot bate/ Sus în Ţara Bucovinei” (Pe un zbor de rîndunea). Poetul şi pămîntul lui reprezintă binomul poeziei româneşti de aici pentru că, iată, baştina, căreia orficul Ion Vatamanu îi spune „cîntarea mea săracă”, constituie o temă frec­ventă în poezia basarabeană, de la Grigore Vieru, Liviu Damian, Gheorghe Vodă, Dumitru Matcovschi, pînă la Nicolae Dabija, Ion Hadîrcă, Valeriu Matei, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Nicolae Spătaru, Vlad Zbîrciog ori Maria Şleahtiţchi.

Desţărat asemeni atîtor bucovineni cărora li s-a spus că sunt „ai nimănui” (nici ruşi, nici ucraineni, nici români, nici „moldoveni”), neavînd nici măcar un „paşaport Nansen”, precum armenii vremii, Ion Vatamanu scrie despre baştina sa, mărgioara, cum îi zicea Dumitru Matcovschi, în notaţii precum „văzduhul de acasă”, încercînd să reconstituie din sentimente, mai degrabă, decît din vestigii ale copilăriei ceea ce numea, cu amărăciune neascunsă, chipul baştinii: „O, de-aş porni prin noapte să tot merg,/ Iar la sfîrşitul ei pe tine să te-aleg,/ La răsărit de zi pe rouă ne-ncepută,/ Eu atît cît sunt, iar tu aşa de multă./ O, de-aş porni prin stele, pe cale luminoasă,/ Iar la sfîrşitul loc să pot ajunge-acasă./ Copilul de cîndva, acum şi el părinte,/ Eu tot în clipa asta, tu toa­tă înainte./ O, de-aş porni prin văzduh, pasăre zburînd,/ Iar la sfîrşit de zbor pe-o creangă poposind,/ M-aş legăna încet pe adieri uşoare,/ Îndrăgostit aşa, fiinţă călătoare…” (Chipul baştinii). Ion Va­tamanu îşi apropie chipul baştinii, mai degrabă, pe calea cîntecului, a sugestiei şi a sentimentului adînc pe care i-l conferă, de pildă, nostalgia pătrunzătoare a unui cîntec de amurg pe o prispă la ţară din poemul Amurguri la sud sau unul dintre ritualurile străvechi ale satului, cel din Sfînta Duminică:  „Vine ziua de duminică,/ pentru ca el/ să-şi odihnească braţele./ Îşi adună familia toată,/ aşterne un covor în ogradă,/ sub un agud,/ pune un ulcior cu vin/ şi, pahar cu pahar,/ Îşi uşurează sufletu-n vorbă./ El îşi sărută copiii/ în ziua aceasta,/ le dă cîte-o bomboană,/ cîte-un biscuit,/ îi drăgăneşte, se-ncîntă/ de viaţa lui sfîntă./ Se uită la soţie,/ ca la o femeie,/ ca la o mamă,/ îi dăruieşte un strugure de poamă./ Îşi îmblînzeşte privirea/ ba de cer,/ ba de pămînt,/ se urcă apoi într-un cînt./ Îşi face o amintire,/ o-mbracă într-o cămaşă curată./ El îşi trăieşte veacul sub un agud./ El îşi cheamă prietenii de tinereţe,/ să le toarne din ulciorul său/ vinul lui de marţi ori de joi,/ apoi,/ el vrea să-ntinerească,/ să-nceapă viaţa de la-nceput,/ sub acelaşi agud./ Vine ziua de duminică,/ pentru ca el/ să-şi sărute copiii,/ să le dea cîte-o bomboană,/ să-şi vadă familia toată/ sub agudul din ogradă…” (Duminică la ţară). Acestui teritoriu, explorat, „cuprins” în cîntec, cum spune în Deschise sărbători, i se circumscriu sonori­tăţile speciilor liricii populare, cum se întîmplă într-o tulburătoa­re doină de pribegie pe care nu puţini poeţi din Basarabia au cultivat-o: iată doina pribeagului din Bucovina, unde se citeşte, în fond, soarta unui neam hingherit şi a unor poeţi care, încercînd să-şi înverzească pîrloagele, au murit şi au înviat pe nişte pagini albe: „…Vară scurtă, vară lungă,/ Inima mi se usucă,/ Lîngă salcia din luncă,/ Lîngă coala-aceasta lungă…/ Vară lungă, dor de ducă,/ Risipite brazde moi,/ Vară lungă fără ploi./ Tremură în ochi lumina,/ Colo sus în Bucovina,/ Şi basmaua albă-n mînă/ E de piatră şi ţărînă,/ Şi o port pe trotuare –/ Lumină-lumină-soare!/… Creanga frunzelor de tei/ Înfloreşte-n ochii mei,/ încetişor o bate vîntul,/ Tata seamănă pământul/ Cu sămînţă şi cu grai,/ Dulci-nmuguriri de nai,/ Şi viori, şi viorele,/ Tata seamănă cu ele/ Pîrloagele mele…/ Iar pe cele ce rămîn,/ Strîns le ţine lîngă sîn:/ Lumină-lumină-soare,/ Nu mă frige, că mă doare,/ Că mă doare şi mă suge,/ Izvorul care-n mine curge…/ …O, doină, doină,/ Guri senine,/ Ape reci şi ape li­ne,/ Eu cu trenul te tot duc,/ Şi cu trenul te aduc…/ O, doină, doină,/ În basma/ Port cu mine gura ta,/ Numai că buzele mi-s crude,/ Numai că pleoapele mi-s ude…/…O, sălbatice flori de cîmp!/ Au încercat să vă cosească,/ Aveau şi cute, aveau şi coasă,/ Şi se te­meau de umbra deasă…./ Cu plugu-au vrut să vă doboare,/ Şi-au pus plugul în ţărînă,/ Şi-au lovit în cai să meargă,/ Dar ţărîna-ncremenise,/ Se făcuse şi mai neagră,/ Şi-aţi rămas lumini aprinse…/ Şi-aţi crescut acuma mari,/ Şi vă duce-n lume vîntul,/ Şi vă duce, şi vă lasă,/ Şi vă strîng la piept ţăranii/ Pentru casă…/ Culoare vie, insomnie,/ Sălbatica floare de cîmp!” (Basmaua).

Structura de adîncime a liricii lui Ion Vatamanu se află în fondul său arhetipal care, ca şi la Ileana Mălăncioiu, Cezar Baltag, Valeriu Matei, Nichita Danilov, creşte din orizontul mito-poetic românesc; astfel, discursul poetic în texte din toate cărţile sale se organizează în jurul unor simboluri cu o mare forţă de sugestie, provenind din ceea ce Eminescu numea „cartea naturei”. Iată, de pildă, casa melcului, „un glif universal al temporalităţii”, cum îi spunea G. Durand;  „Este o viaţă a mea,/ O căsuţă de melc/ La mijlocul ierbii…/ Ce ştiu eu/ Despre căsuţa de melc/ De la mijlocul ierbii?/ Poate tristeţea ei/ Deloc nu e tristeţe?/ Poate zîmbetul ei/ Deloc nu e zîmbet?/ Poate nu totdeauna are căsuţa / Lumină şi pîine,/ O cană de apă,/ O bucată de dragoste…/ Poate… / Ce ştiu eu despre căsuţa de melc/ De la mijlocul ierbii?/ Poate trecu pe-acolo/ Ast-noapte o maşină,/ Poate o strivi de-acum…/ Poate trecu pe-acolo/ O cizmă ast-noapte,/ Poate o strivi de-acum!/ Poa­te…/ Poate e-ntreagă/ Căsuţa de melc/ De la mijlocul ierbii./ Să bat la geamul ei?/ Să bat la uşa ei?/ Dar are ea uşă,/ Căsuţa de melc/ De la mijlocul ierbii,/ Oare lasă ea/ Pe cineva/ Sub tavanul ei firesc/ Să intre,/ Mare şi greoi,/ Neîndemînatic,/ Cu iz de-acreală pe buze?/ Oare lasă ea pe cineva să intre?/ Căsuţa mea de melc/ De la mijlocul ierbii…” (La mijlocul ierbii). Melcul, pe care Mihai Coman îl numea,  în Mitologia populară românească, „încarnarea spiritului strămoşului”, iar cîntecul copiilor (“Melc, melc/ Codobelc…”) – un rit de întîmpinare a strămoşului mitic, reprezintă, în poezia lui Ion Vatamanu, o „figură” de identificare a casei şi pericolelor care o pîndesc; fireşte, structura şi modalitatea lirică sînt în alt teritoriu literar decît cel din După melci, unde Ion Barbu valorifica ezoterismul mito-simbolic al melcului în cultura românească, dar figurarea simbolului în poemul din 1967 al lui Ion Vatamanu este una pătrunzătoare, foarte semnificativă în ordinea evoluţiei liris­mului nostru la acea dată. Apoi, jocul cromatic este esenţial în poezia lui Ion Vatamanu, iar verdele e culoarea tutelară: verzi sînt cîmpul, iarba şi frunza, verzi (dulci sau amare) sînt şi verbele, poezia şi poetul însuşi din poeme precum Pădure, Tot gîndind la tine, Verbele verdelui, Întoarcere, Verdele poetului, Sentimentul de ţară etc.: „Verde, numai cer,/ Verde, numai şes,/ A căzut poetul –/ Stea în univers./ A iubit poetul/ Ţara lui de frunze,/ O iubire ver­de –/ Ierbile pe buze./ A strigat poetul:/ – Mamă, scump pămînt!/ Verde, numai iarbă,/ Verde, numai vînt./ A trecut poetul,/ Verde, numai şes,/ A şoptit poetul/ Frunzele în vers” (Verdele poetului). Verdele, se ştie, simbolizează viaţa, tinereţea, speranţa, norocul, bucuria, imortalitatea, dar, mai mult, la Ion Vatamanu, regăsim ceea ce exploratorii orizontului mito-poetic românesc au numit o terapeutică a verdelui, apropiindu-şi semnificaţiile pe care le are verdele în basme, însă, mai ales, în sensurile desluşite de Ovidiu Bîrlea în Poetica folclorică: acesta descoperă verdelui valenţe simbo­lice rituale în cîntecul haiducesc, descriind costumul de culoarea frunzei pe care îl îmbracă haiducii „nu atît din nevoia de a se ca­mufla, cît probabil din consideraţii rituale”: verdele este semnul personajelor (din folclor) şi al poetului care participă la ceremo­niile de renovare a anului şi la magia agrară, (re)construind, iară­şi şi iarăşi, ţara: „Ridic braţele-n sus, ca o statuie/ şi intru-n ţărîna cîmpului,/ ca-ntr-o apă…/ Pletele încep a curge spre ţăr­mul pământului,/ iar fruntea-mi apare la suprafaţă,/ ca un spic de grîu…/ Ridic braţele-n sus ca o statuie/ şi intru-n păduri/ ca-ntr-un vis…/ Ochii se urcă-n coroane de copaci,/ se fac acolo frunze,/ iar pieptul meu verde/ se umple de păsări…/ Ridic braţele-n sus ca o statuie/ şi intru-n focul amurgului,/ pe mine curg flăcări/ şi se scurg în pămînt,/ prin rădăcini,/ adînc,/ iar la suprafaţă:/ două ramuri –/ braţele,/ pe care/ din zbor obosit/ poposeşte/ sentimentul de ţară –/ şi el o statuie…” (Sentimentul de ţară). B.P. Hasdeu, ca şi Vasile Alecsandri, remarca frecvenţa cîntecelor româ­neşti care încep cu frunză verde: iată un cîntec românesc al lui Ion Vatamanu din 1977: „Şi-am zis frunză – un cuvînt,/ Da-n cuvînt – întreg pămînt,/ Tot purtînd şi legănînd/ Alte frunze de cuvînt./ Şi-am zis frunză de născare,/ Şi-am pus frunză-n scăldătoare,/ Şi-am scăldat în scăldătoare/ Cu o frunză de om mare./ Şi-am zis frunză de iubire,/ De mireasă şi de mire,/ Dar în frunză – logodire,/ În logodnă – înnemurire./ Şi-am zis frunză de-a trăi/ Visu-n noapte, munca-n zi,/ De-a-nverzi şi-a veştezi/ Pe un deal de a doua zi./ Şi-am zis frunză de-adormit,/ Frunză de pămînt iubit,/ Ce prin soare te-a rotit,/ Te-a urcat, te-a pogorît./ Şi-am zis frunză-colindare,/ Din cîntare în cîntare,/ Tot o frunză călătoare,/ Frunză verde de nu moare…” (Şi-am zis frunză).

Pămîntul e unul dintre simbolurile tutelare ale poeziei lui Ion Vatamanu: e „reazemul de ţărînă” în Sim­plu; e tatăl feciorilor Odisei din Monologul lui Odiseu; e lumea în­săşi din Glob pămîntesc, solzii de ţărînă de pe mîna ţăranilor în Ţă­ranii, floarea noastră dulce din Genealogie, calul cu foc dat la co­pită în O muncă în plus, trasînd albe punţi de trecere: „Acest negru pămînt al nostru/ Ne cîntă/ De albă linişte./ Acest negru pămînt al nostru/ Ne trimite/ Albe punţi/ Pe care vom trece./ Acest negru pămînt al nostru/ Albe nopţi/ De nesomn/ Ne-aduce la căpătîie./ Acest negru pămînt al nostru/ S-a-ntîlnit în noi/ Cu liniştea lui albă…” (Liniştea albă a pămîntului). Simbol arhetipal asociat pîntecului matern, pămîntul e matricea universală, e paradis prin bogăţie, grădini şi cîmpuri, dar şi un spaţiu infernal, tărîm al suferinţei şi al mor­ţii. Mai întîi, pămîntului i se circumscrie, în poezia lui Ion Vatamanu, grădina, imaginea aceleia din care va fi fost alungat Cain în pustie: „Mi-am topit sufletu-n flori./ Într-o grădină aleasă,/ cîntau cuvintele me­le în loc de păsări/ imnuri în şoaptă, verzi ca frunzele,/ zbuciumate la ora cîntecului…/ Departe,  într-o grădină aleasă,/ pe care-am vi­sat-o,/ tot uitîndu-mă la ea,/ nemaiştiindu-i sfîrşitul…/ Mi-am topit sufletu-n flori,/ în cîntece,/ pe ramuri de pomi, în grădină aleasă,/ pe unde cuvintele cîntă în loc de păsări…” (În grădină aleasă); tot pămîntului poetul îi atribuie moartea: „O, pămîntule,/ Pe cei mai buni feciori ai tăi/ A fost să-i cheme Odisei,/ Dar cîţi din ei nu s-au întors/ La patul Penelopei…/ O, pămîntule,/ Or nu cumva tu eşti un fel de Odiseu/ Şi între sabie şi scut/ Încărunţeşte chipul tău de lut?” (Monologul lui Odiseu). În fond, cum spune, poetul face un cult al pămîntului, depăşind vremea şi privirea omului, tre­când în sacralitate pentru că, iată, pămîntul e ţara, e patria, iar, la români, se regăseşte obiceiul ca, la întoarcerea dintr-o călătorie lungă, oamenii să sărute pămîntul patriei regăsite. Spune Gh. Ciauşianu în Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi nouă, cercetare foarte solidă de la 1914: „Tot de închinare la pămînt ţine obiceiul, ce-l aveau ţăranii de a schiţa un fel de metanie atingînd pămîntul cu mîna de cîte ori se închină în biserică sau acasă”: acesta e cultul pămîntului al lui Ion Vatamanu:  „Ne strigă pă­mîntul,/ Datori s-auzim,/ Noi care suntem,/ Noi care-o să fim./ Ne strigă cu veri,/ Cu pace şi ploi,/ Noi prin pămînt,/ Pămîntul din noi ./ Ne strigă pămîntul/ Datori să serbăm/ Limpede soarele/ În care in­trăm./ Ne strigă din ierbi,/ Din rouă şi stînci,/ La masa lui grea/ De bucate adînci./ Ne strigă pămîntul/ Al cărui nume purtăm/ Ne stri­gă şi-atunci,/ Cînd noi nu-l strigăm.” (Cultul pămîntului).

În sfîrşit, într-un poem precum Chip de creangă în argint, poetul uneşte starea şi simbolul emblema­tic al cărţii: „Vedeam pămîntul: chipul tatei,/ Vedeam lumina: piept de mamă”. În lumină şi în înţelesurile pe care le au simbolurile ma­jore ale poeziei sale, Ion Vatamanu imaginează o constelaţie simboli­că pentru că, iată, melcului, pămîntului şi verdelui li se adaugă iarba, cocorul, calul şi cerbul, stejarul şi Drăgaica. Regăsim iarba, de exemplu,  într-o mulţime de poeme, dar, mai ales, în Secunde cu mun­ţi, unde Ion Vatamanu întîlneşte ideea consubstanţialităţii omului cu iarba: „…Tu, iarbă, scumpa mea, pe unde-ai rătăcit?/ Am măturat omături şi te-am strigat mereu,/ Ca omul cu pedeapsă pentru cuvîntul său,/ Tu, iarbă, scumpa mea, pe unde-ai rătăcit?/ Nu mai pleca – nu ninge, – cu pieptul te acopăr,/ Vom creşte verzi, fragili, vom îndemna pămîntul/ Cu prunci înaripaţi, ce-o să-i dezmierde vîntul,/ Nu mai pleca, – nu ninge, – cu pieptul de acopăr,/ Tu, iarbă, scumpa mea, pe unde-ai rătăcit…”; tot astfel, cocorul din Cu-ntîia frunză de toamnă, pasărea augurală, simbol al imortalităţii, al speranţei dar şi al surpării pentru că între ţipătul plecării din toamnă şi strigătele vesele ale întoarcerii, la cuib, în primăvară, se scriu ciclurile vie­ţii omului; calul şi cerbul, făpturile solare, ale cerului, calul nunţilor şi cerbul cu soarele şi stelele în coarne: „Că i-a fost hărăzit să fie,/ Cal frumos de călărie,/ Des la coamă, tare la os,/ În galop – stele cădeau pe jos./ Ai, murgule, dragule, spinare de cerb,/ Te caut pe urme, drumul întreb,/ Ascund în buzunare mănunchiul de fîn,/ De coama ta mă mai ţin./ Într-un vechi cuptoraş de la ţară/ Văd focul ce-ţi ieşea prin nară./ La iesle? Nu este. Poate e-n şes?/ Murgul meu a ajuns în univers./ Păscînd orizontul, a înghiţit amurgul –/ Unde-i osul cel tare? Dragul meu murgul!/ Animalul mirilor, calul nunţilor/ Azi paşte zăpadă pe crestele munţilor./ Paşnic animal, vîntul mireselor,/ Dor tineresc, taina aleselor,/ Ai, murgule, căzut şi tu în război,/ Iubito, nu-ţi pare că-i lipsă cineva între noi?” (E lipsă cine­va între noi); stejarul şi gorunul, copacii sacri ai românilor, în poeme precum Ciuta şi stejarii ori Stejarul şi poetul; în sfîrşit, Drăgaica, din poemul cu acest nume, într-o acroşantă poveste lirică despre dragoste, dar şi despre transferul energetic de la fata virgi­nală la grîul aflat în pragul coacerii.

Nimic din ce va fi fost al veacului trecut nu i-a fost străin poetului Ion Vatamanu; în primul rînd poe­zia, calul stelelor noaptea, crai nou dimineaţa plecat, împlinire de suflet singur, fulger pe vreme senină, drum între mamă şi prunc, bucurie şi durere, sînge tînăr, bătrîn, mireasă şi nuntă fără mire, şes cu stînci goale, munte şi mare, surghiun luminos, beznă cu ochi de vis, mulţime de lîngă far, smoală şi cais, cum o defineşte antologic în poemul intitulat chiar Poezia, din 1990, din preajma vremii cînd inima poetului s-a mutat la orizont.

Revista indexata EBSCO