Feb 12, 2016

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Ioan Hudiţă, istoric şi om politic în restituţie fundamentală

Este, probabil, o meteahnă a timpului nostru preferinţa pentru dimensiunea memorială a istoriei recente şi, pe cale de consecinţă, a aspectului ei biografic. Am sesizat aceasta şi pe cont propriu, în ultimii ani, însă constatarea e susceptibilă de extensie la vîrste şi domenii diferite. Istoria e tot mai mult şi o ego-istorie, formulă acreditată de cîteva decenii în istoriografie. Se poate spune acelaşi lucru şi pe seama ultimei cărţi publicate de profesorul Ion I. Solcanu, Ioan Hudiţă istoric, om politic şi autor de jurnal (Ed. Enciclopedică, 2015), studiu socio-biografic de aleasă ţinută, la care autorul a ostenit îndelung şi cu folos indiscutabil. Nu stă în intenţia noastră o analiză detaliată a textului, ci numai tentativa de a-l integra, pe cît posibil, în economia domeniului. Cîteva repere biobibliografice, pe această linie, ar putea fi de un anume folos.

Născut la 19 octombrie 1943, în Bogdăneşti, judeţul Suceava, a absolvit istoria la Universitatea din Iaşi (1967), specializîndu-se apoi, cu stagii adecvate la Bucureşti, Cluj, Atena, Freiburg i.Br., în istoria artelor, domeniu în care şi-a obţinut doctoratul (1984), sub îndrumarea profesorului Virgil Vătăşianu, cu tema Elemente laice locale în pictura religioasă din Moldova, secolele XV-XVI. A funcţionat mai întîi, timp de un deceniu, pînă în 1976, ca cercetător la Institutul de Istorie şi Arheologie din Iaşi, apoi în calitate de cadru didactic la Universitatea locală, unde a predat istoria artelor şi etnografie pînă la data pensionării sale.

A publicat, de-a lungul anilor, o serie de studii de specialitate, valorificînd secvenţe din patrimoniul cultural din zona Moldovei (Putna, 1974; Solca, 1977; Voroneţ, 1986), colaborînd totodată la volume tematice despre Ştefan cel Mare, Petru Rareş etc., sau evocîndu-şi predecesorul în domeniu, Profesorul Ilie Grămadă la 70 de ani (1984).

Lista de lucrări disponibilă indică numeroase titluri ce definesc un traseu profesional aparte, unul în care formaţia de istoric a autorului şi-a spus mereu cuvîntul. Artele incluse în cultură, cultura în istorie, istoria într-o meditaţie asupra destinului uman, ca în monumentala biografie Ioan Hudiţă istoric, om politic şi autor de jurnal, în care perspectiva istoriografică şi cea de analiză sociopolitică se îmbină destul de armonios. Demersul în cauză nu e fără precedent, date fiind preocupările autorului cu privire la istoria învăţămîntului, una din ele, privind anume Şcoala românească din judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail (2013), fiind distinsă cu premiul „N. Bălcescu” al Academiei Române, semn că înaltul for ştiinţific a ştiut să aprecieze cum se cuvine un asemenea efort restitutiv. Premiul acordat, purtînd numele unuia dintre părinţii istoriografiei noastre moderne, are şi o anume valoare simbolică.

Nu s-ar putea înţelege cum trebuie noul demers istoriografic fără a aminti faptul că autorul şi-a extins mereu sfera tematică, antamînd chestiuni de istorie culturală şi îndeosebi de istoria învăţămîntului românesc, unele adunate şi sub copertă, cu multă grijă, ca în volumele Artă şi societate românească, secolele XIV-XVIII  (Ed. Enciclopedică, 2002), sau Artă şi civilizaţie în timpul lui Ştefan cel Mare (Ed. Coresi, 2004), pentru a cita numai cîteva studii de referinţă în domeniu. S-ar putea aminti desigur şi altele, pe baza listei de lucrări disponibile.

În ce priveşte studiul monografic dedicat lui Ioan Hudiţă, în ipostază de istoric, om politic, memorialist, ne rezumăm aici la cîteva elemente de cadru, socotindu-le mai semnificative. Unele au fost deja enunţate de acad. Dan Berindei, în succintul Cuvînt înainte, unde noua carte e definită ca „o biografie detaliată, în care, în temeiul unei largi informaţii, în mare parte inedită, de arhivă, inclusiv arhiva Securităţii, profesorul Solcanu a reconstituit viaţa unui om, în contextul epocii respective”. Distinsul prefaţator era cel mai îndrituit să estimeze un asemenea demers ştiinţific, ca membru al familiei respective, ca editor al jurnalului moştenit (nu mai puţin de optsprezece volume, încă unul urmînd să apară) şi mai cu seamă ca istoric preocupat de ansamblul trecutului românesc în context mondial. Ar fi de adăugat, eventual, faptul că autorul preţioasei monografii, consătean cu personajul studiat şi activînd la rîndu-i ca istoric şi om politic, era în măsură să înţeleagă mai bine un asemenea destin.

Alcătuită din patru părţi, fiecare cu mai multe capitole şi paragrafe tematice, după caz, preţioasa biografie a fost structurată după metoda „clasică”, îmbinînd criteriul cronologic cu cel tematic, în lipsa unui „suport istoriografic consistent”, cum ne previne autorul din capul locului. Experienţa în zona biograficului se dobîndeşte mai totdeauna pe cont propriu şi comportă o nuanţă subiectivă aparte. În cazul de faţă, pare să fi contat mai întîi „consătenia” din Bogdăneşti, „baştina” comună, iar apoi apartenenţa la acelaşi domeniu cognitiv, istoriografia, în strînsă conexiune cu zona politicului, chiar dacă în perioade şi contexte diferite. Apariţia primului volum din Jurnalul politic, în 1997, a contat în geneza proiectului biografic, după cum recunoaşte chiar autorul, menţionînd şi alte surse din epocă: Toader Buculei, Ioana Hudiţă, C.C. Giurescu etc. Investigaţiile făcute în arhiva Securităţii (CNSAS) au sporit substanţial cazuistica respectivă, inepuizabilă în fond. Figuri de prim plan ale epocii, unele cu destin nespus de tragic, se înfiripă din paginile cărţii, de n-ar fi să amintim, exempli gratia, decît pe I. Antonescu, G. Brătianu, I. Maniu, I. Mihalache, victime ilustre ale sistemului totalitar bolşevic.

Merită să amintim, în treacăt, concluzia la care a ajuns un alt istoric, Mihai Sorin Rădulescu, pe care autorul monografiei o citează la finele cărţii: „Dacă alţi istorici trecuţi prin «şcolile de reeducare» comuniste s-au mulat după comandamentele noului regim, profesorul Hudiţă a rămas credincios idealurilor sale de o viaţă”, idealuri evocate şi de un alt mare comiliton, Corneliu Coposu, simplu dar emoţionant, în cuvinte ce se regăsesc, la loc de cinste, chiar pe coperta volumului.

Ştiinţa, devotamentul civic şi caracterul, forjate prin educaţie şi efort meliorist, şi-au dat mîna în personalitatea profesorului Ioan Hudiţă, una din marile figuri produse de satul românesc în secolul XX. El aparţine desigur patrimoniului nostru peren, invitînd posteritatea la adecvaţie şi gratitudine.

Revista indexata EBSCO