Feb 12, 2016

Posted by in EDITORIAL

Mircea A. DIACONU – Ştim noi cine a fost Eminescu?

Ilina Gregori, autoarea unei cărţi cu acest titlu, reconstituie epoca berlineză a vieţii lui Eminescu printr-o metodă pe care o concepe şi o instituie, şi anume onirocritica. Dar nu despre cartea aceasta vreau să vorbesc. Despre onirocritică, nici atît, chit că va fi devenind prilej poate de amuzament pentru unii. Nu-şi inventează deseori criticii opera despre care scriu?! Nu visează ei că scriu, la rîndu-le, literatură? Ba bine că nu. Pur şi simplu apelez la titlul acestei cărţi pentru a invoca o discuţie cu Marian Drăghici, unul dintre valoroşii poeţi de azi, redactor-şef adjunct la „Viaţa Românească”, chiar dacă şi această discuţie n-a fost decît o conjunctură.

Aşadar, în urmă cu cîteva săptămîni, din una-n alta, am ajuns să vorbim (de fapt, mai mult Marian Drăghici) despre volumul îngrijit la Humanitas de Constantin Cioabă, Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani. El reţinuse, din ce spuseseră contemporanii poetului, că Eminescu nu trecuse nici pe departe prin momentele de jenă financiară de care vorbise Călinescu (criticul ar fi creat el mitul poetului sărac; un onirocritic, şi Călinescu!) şi că editorul a făcut o treabă de toată lauda punînd cap la cap, adunate de prin presă, mărturii despre poet, multe dintre texte fiind acum pentru prima dată adunate în volum. În ce mă priveşte, îmi aminteam mai degrabă dezamăgirea din urmă cu cîtva timp, cînd citisem volumul.

Despre sărăcia sau bunăstarea în care trăia Eminescu nu ne propunem să discutăm aici. Nici măcar despre ediţia realizată de Constantin Cioabă, deşi, în treacăt fie spus, majoritatea textelor sînt transcrie după alte volume, unele dintre ele – aici e numai mirarea mea – chiar după o edi?ie numită Mihai Eminescu în amintirile contemporanilor, realizată de Daniel Corbu. Să-mi da?i voie: chiar să fi stat Daniel Corbu, pe care-l ştiu, printre hîrţoage şi terfeloage pentru a pune cap la cap amintirile contemporanilor? El însuşi le-a preluat, bănuiesc, nu direct de la surse, ci din volume deja existente. Dar, în fine, Constantin Cioabă a preferat să le preia din volumul îngrijit de Daniel Corbu;  e treaba lui.

Şi, totuşi, nu putem să trecem cu totul peste ediţia realizată de Constantin Cioabă (o vom numi în continuare ediţia CC). Şi dacă am fi cîrcotaşi, am trage cîteva semnale de alarmă. Textele lui Caragiale, În Nirvana, Ironie, Două note, editorul declară că le-ar fi transcris din Opere alese, vol. 2, ediţia de Scarlat Stru?eanu, Editura Cugetarea, 1940. Mi se pare chiar o glumă bună. Cînd ai la îndemînă ediţii ştiinţifice realizate de specialişti veritabili (e vorba despre Opere, III, 1932, Opere, IV, 1964 şi Opere, I, 2000 – nu mai invoc aici numele editorilor), să foloseşti ediţia Struţeanu ar putea fi amuzant dacă n-ar fi un semn clar de amatorism. Măcar în cazul convorbirii cu Samoil Isopescu a lui Vasile Gherasim, relatate de acesta din urmă sub titlul Eminescu la Viena, nu se mai precizează care e sursa. Textul, în tot cazul, apare şi în volumul Ei l-au văzut pe Eminescu (numit în continuare ELVE), îngrijit de Cristina şi Victor Crăciun, publicat la Dacia în 1989, volum folosit de Constantin Cioabă şi cu alte prilejuri. Aici apare însă şi o altă problemă. În ELVE, autorul este Vasile Gherasim; dincoace, la CC, Samoil Isopescu. În fapt, textul este semnat de Vasile Gherasim, care evocă, într-adevăr, opinii, ba chiar fraze ale lui Isopescu. Dar Vasile Gherasim rezumă, sintetizează, reia în propriul discurs amintirile lui Isopescu.

Sînt şi alte lucruri de neînţeles. Aşa de exemplu, în CC apare un text, „Mi-a făcut bună impresiune”, semnat de Elie Damian Domşa, transcris, se spune, după Corpusul receptării critice a lui Eminescu, vol. I-XIII, precizîndu-se că el a apărut pentru prima dată în „Familia”, nr. 2 din ianuarie 1900. În ELVE, textul (acelaşi text) este semnat de Aurel C. Domşa, şi autorii ediţiei îl transcriu, aşa mărturisesc, din „Tribuna”, Sibiu, 1890. Pe cine să crezi? Ar fi fost un bun prilej pentru a face lumină. Dar CC nu foloseşte sursele originare, nu verifică informaţiile preluate din alte surse şi, cu ingenuitate şi nonşalanţă, pune în volumul său informaţii contradictorii din ediţii diferite. De altfel, textul imediat următor, semnat de Ioan Orga, e transcris după ELVE. Va fi avut el motive serioase să nu-l transcrie tot de acolo şi pe cel semnat de Elie Dan Domşa (sau de Aurel C. Domşa?).

La fel de ciudat e că două texte alăturate, unul semnat de Alexandru Uilăcanu, celălalt de Petru Uilăcanu, sînt transcrise unul din ELVE, altul dintr-un număr din 1902 al revistei „Familia”; în ELVE se găseau amîndouă. Poate că lipsa de consecvenţă e un tip de consecvenţă – cu care editorul vrea să ne obişnuiască. Sau: în ambele volume apare un text semnat de N.A. Bogdan. CC l-ar fi preluat din „Familia”, nr. 8, 1902. ELVE îl transcrie dintr-un volum  omagial, apărut în 1909, fără să ni se precizeze dacă fusese publicat anterior undeva. În tot cazul, CC elimină titlul („Amintiri despre Eminescu”), pe care textul din „Familia” l-a avut, dar şi mai multe secvenţe finale şi un pasaj intermediar. Dacă aşa, cu aceste lipsuri, se găseşte textul în „Familia” din 1902, de unde CC declară că l-a preluat, înseamnă că înaintea ambelor apariţii (1902, 1908) va mai fi fiind una. Aş relua aici doar secvenţa intermediară care lipseşte din CC şi se află în ELVE: „Îmi mai spunea un actor bătrîn, răposatul Evolski, cîteva anecdote din viaţa de actor, sau mai bine zis de sufleur a lui Eminescu. Ca şi genialul Conta, Eminescu a rătăcit în cîteva trupe de teatru provinciale, conduse de Pascaly, Lupescu, Caragiale etc. îndurînd mizeria caracteristică acestei vieţi artistico-vagabonde, lipsit veşnic de cele necesare, fugind pe fereastră de la un hotel, lăsîndu-şi pantalonii amanet la un birt, într-o continuă hărţuială cu lipsa şi privaţiunile”. Dacă tot a consultat ELVE, de unde a transcris alte texte, de ce nu l-o fi preluat şi pe acesta tot de aici, cu atît mai mult cu cît e mai amplu?! În ELVE, de altfel, N.A. Bogdan mai semnează un text, „Eminescu, redactor la «Curierul de Iaşi»”, pe care CC îl ignoră cu totul. Să nu-l fi identificat prin sursele originare? Să i se fi părut neinteresant? Să nu fi citit cu atenţie ELVE? Dar aici N.A. Bogdan ne spune pînă şi cu cît era plătit Eminescu la „Curierul de Iaşi”!

Vedeţi, deci, cît de încurcate sînt lucrurile. În ce mă priveşte, chiar regret c-a trebuit să fac un astfel de parcurs încîlcit şi plictisitor. Nu pentru Constantin Cioabă sau Humanitas, ci pentru d-voastră, care n-aveţi nici o vină. Acuma, dacă veţi citi povestea lui Eminescu în viziunea lui CC, nu acordaţi atenţie acestor detalii. Dumneavoastră mergeţi direct la text şi dacă mai aveţi destul umor, citiţi şi prefaţa. Paragraful al doilea al prefeţei, pe care nu-l mai reiau aici, are cîteva fraze de tot hazul. Citim apoi că „editorul nu se poate apropia cum se cuvine de poeziile lui Eminescu dacă nu va ţine cont de năzuinţa sa spre perfecţiune, de luciditatea sa artistică”. De poeziile lui, nu, dar de mărturiile contemporanilor despre el, de ce nu?

Şi dacă tot prezintă un Eminescu pentru popor, Constantin Cioabă, discipol, zice-se al lui Petru Creţia, pe care şi noi l-am citit, face efortul de a ne spune cine a fost Eminescu. Şi cine a fost Eminescu?! Trăsătura dominantă ar fi nici mai mult nici mai puţin decît blîndeţea, bunătatea. Şi bunătatea asociată zîmbetului. Iată concluzia: „Surîsul acesta era aşa de caracteristic întrucît cuprindea în el stări contrarii: era un zîmbet trist, era un zîmbet de jale, cu care, uneori, Eminescu încheia o discuţie sau, tăcînd, spunea mai mult decît ar fi spus prin cuvinte”. Editorul se-ntreabă chiar cum de nu va fi apărut acest zîmbet prin fotografiile care-l reprezintă pe poet. Tot el îşi şi răspunde: „Ştim că, în epoca în care Eminescu s-a fotografiat, lucrul se făcea cu o anume solemnitate. Acesta e motivul pentru care nici una din fotografiile sale nu ne înfăţoşează acest surîs”. Concluzia, care valorează cît o exegeză: (Surîsul, n.n.) „Ni-l redau doar cuvintele”. Dar Eminescu nu e numai bun şi blînd. „Calmul şi cumpănirea, care veneau oarecum în prelungirea bunătăţii şi blîndeţii sale, dispăreau la Eminescu cînd era vorba de lucrurile serioase, de problemele ultime”. Curată performanţă, acest portret. Şi într-o curată, expresivă frază românească. Iată: „Iar acesta este, într-adevăr, cel mai puternic contrast pe care ni-l pun sub ochi textele de faţă: contrastul dintre enormul său discernămînt – cumpănita aşezare a cugetului, care îl făcea să simtă ca nimeni altul perfecţiunea – şi, mai tîrziu, în anii bolii, pierderea acestui dat definitoriu al firii sale, care l-a părăsit atît de total”. Contrastul dintre enormul său discernămînt şi pierderea acestui dat?! Dar unde sînteţi voi, elevii mei de şcoală gimnazială de la Odorheiul Secuiesc de la sfîrşitul anilor ’80?!

La drept vorbind, ştim noi cine a fost Eminescu? Să fim măcar suspicioşi, faţă de răspunsurile simple devenite verdicte. Întrebarea rămîne – ca şi această limbă română, sărăcită, dar scumpă, de la Humanitas. Şi aici nu este vorba, vă asigur, de onirocritică.       

 

Revista indexata EBSCO