Feb 12, 2016

Posted by in EDITORIAL

Vasile ANDRU – Eminescu – de la Nistru pîn’ la Pacificul de Sud

Evocare făcută în cadrul comunităţii de români din Sydney, Australia.                                                         

În casele de emigranţi români prin care am intrat, am văzut că este nelipsit un volum de poezii de Eminescu. Am văzut şi volume noi, dar şi ediţii interbelice, de pildă ediţia apărută în Editura Fundaţiei Regale, carte rară astăzi.

În casa unui nou prieten australian, domnul George Petre, am văzut un volum de Eminescu ediţia 1950, apărut la Salamanca. George Petre, sosit în Australia în anii cincizeci, avea în traista de emigrant, două cărţi: Biblia şi Eminescu. Petre este un om cu o biografie zbuciumată, ca şi istoria acestei jumătăţi de veac. Prigonit politic, alege exilul. Ca să-şi plătească biletul de vapor din Europa în Australia a fost obligat, printr-un contract prealabil, să lucreze doi ani într-o mină de uraniu, unde s-a îmbolnăvit, iradiat. A fost operat, a supravieţuit, s-a însurat, fiul său astăzi este o autoritate ştiinţifică australiană… Astfel că, de la o ediţie Eminescu, sînt tentat să vorbesc despre posesorul ei, el însuşi un personaj de poem.

Ediţia Salamanca este bine făcută, conţine poezii care, la acea vreme, nu se publicau în ţară (Eminescu a fost cenzurat în România comunistă); conţine poemele Învierea, Rugăciune, pe care generaţia mea le-a cunoscut tîrziu.

 

Emigranţii români îl iubesc pe Eminescu

De ce această opţiune Eminescu, la emigranţi? Pentru noi, el este un document psiho-etnic (memoria originii). El este fapt de identitate: rezumă acel acasă, acel arhetip al patriei lăuntrice. Omul fără identitate, fără memoria rădăcinilor, este sărac şi singur.

Poemul Sara pe deal – ne aminteşte oricînd de dealurile de acasă, care ne-au modelat ceva din sufletul „mioritic” care are un „relief” cu dealurile natale, dealuri ardelene sau bucovinene, sau ancestrale.

Conectarea la origini este un fapt de putere. În legătură cu aceasta, vom aminti de importanţa genealogiilor pentru omul de azi. Românii s-ar părea că nu au avut o preocupare predilectă pentru heraldică, pentru genealogii. Pentru răzeşul român, nobleţea a fost o stare naturală şi nu i s-a părut necesar s-o demonstreze.

Românii au datina, au pomelnicul, au praznicele şi parastasele – prin care întreţin o evlavioasă relaţie cu strămoşii şi tot neamul. Cînd faci un pomelnic, cînd dai un acatist, nu scrii rangul unei persoane. Pomeneşti fiinţa, nu funcţia. Şi, de aceea, românii n-au cultivat obsesiv disciplina heraldicii.

Dar emigrantul, aruncat în lume, este smuls din datină, el reuşeşte cu mare dificultate să împlinească rînduielile reparatorii psihic. Un mod de întărire este să-şi rememoreze genealogia, înaintaşii, mitul natal.

Orice reconectare la origini, te încarcă de puterea originii.

Aici, în Australia, vedem că englezii pun mare preţ pe cunoaşterea provenienţei. Fie din vanitate, fie din securizare psihică, fie să-şi justifice ascendentul asupra altora.

În replică, aborigenii îşi etalează şi ei genealogiile.

 

Există o descendenţă biologică şi una spirituală, culturală. Cînd îl evocăm pe Eminescu, noi simţim că vorbim despre propria noastră biografie spirituală, de sufletul românesc. Eminescu conţine o sinteză de specific românesc. Îl simţim emblematic. Sublinierea identităţii, prin cultură, ne întăreşte.

Dar efectul este bipolar. Adică el ne ajută să ne particularizăm etnic, dar şi să ne articulăm la planetă, la condiţia de convieţuire multietnică, aici, în dominionul englez.

 

Temele universal-umane din poezia sa activează în noi şi un sentiment tonic al apartenenţei universale. Asta ne ajută la integrare în noul spaţiu în care ne-am strămutat. Arta genială este şi o tămăduire de trauma dezrădăcinării. Revelînd un destin universal.

Aşa Eminescu, alături de alte piscuri culturale româneşti, ne mîntuie de străinie şi ne dau putere de a trăi în această lume aspră. Şi totuşi emigrantul, la prima generaţie, nu este niciodată vindecat sau mîntuit de străinie, fie că a plecat de bună voie din patrie, fie că a plecat alungat de vrajba politică, economică sau de nădejdea realizării personale.

 

G.B. Show îl admira pe Eminescu

Ziceam că Eminescu a ajuns în Pacificul de Sud prin români pribegi şi prin limba engleză.

Cele mai multe traduceri din poezia lui Eminescu sînt făcute de românii din emigraţie.

Dar Eminescu a ajuns pretutindeni prin propria lui putere de pătrundere. Adică el călătoreşte şi prin noi, compatrioţii, dar şi fără noi: prin propria lui valoare. El este tălmăcit în limbi străine şi de către români nativi, dar şi de traducători care au învăţat româneşte, cum voi arăta. Astfel că el există azi în toate limbile importante ale planetei.

În engleză, una din primele versiuni de care avem cunoştinţă este cea apărută la Londra, în 1930: Poems of Mihai Eminescu, traduse de Sylvia Pankhurst şi I.O. Ştefanovici. Ediţia are 120 de pagini şi trei prefeţe: una de G.B. Show, cu aprecieri elogioase la adresa poeziei lui Eminescu; o introducere de N. Iorga; şi o introducere a traducătoarei. Această versiune a Sylviei Pankhurst a circulat şi în dominioanele engleze.

 

130 de sponsori pentru un Eminescu american

Trec peste numeroasele traduceri englezeşti apărute în deceniile din urmă. Semnalez însă versiunea lui Săhlean-junior din Boston (Adrian George Săhlean, n. 1951), fiul cunoscutului antropolog  bucovinean Victor Săhleanu.

Volumul are 50 de pagini, format mare, conţine doar Luceafărul, în ediţie bilingvă (The Legend of the Evening Star). Este ilustrat cu gravuri de pictorul şi sculptorul Traian Alexandru Filip (1955-1993),  emigrat în SUA, care s-a sinucis la 38 de ani. (Era fiul prozatorului Traian Filip)

Epopeea tipăririi acestui volumaş, într-un tiraj de 2000 de exemplare este interesantă. Pentru a acoperi costul tipăririi, traducătorul, Adrian George Săhlean, a trimis 3500 de scrisori căutînd sponsori individuali. I-au răspuns 130 de susţinători, dînd cîte 50 de dolari.

 

Poeme ca nişte versete biblice

În Israel a apărut un volum de traduceri din Eminescu, realizate de Auva bat Hanna. Un cunoscător, Nicu Horodniceanu, ne spune:

„În ebraică, versurile lui Eminescu sună ca nişte versete biblice. Cînd parcurgi Scrisoarea I, ai impresia că citeşti din Evanghelie”.

 

Ce suflet trist…

În latineşte, poezia lui Eminescu sună frumos. Cîţiva traducători au transpus pe Eminescu în latină, chiar dacă nu mai există cititori în latină. Au tradus pentru ei înşişi. Artă pentru artă. Nu-i amintim pe cei foarte cunoscuţi. Îl amintim doar pe Prof. Emil Ursu, din Suceava (om de mare puritate şi rectitudine exemplară, mutat la Domnul de tînăr, în 1996). Emil Ursu a tradus din Eminescu pentru sine şi pentru fiicele sale Deianira şi Hyacintha. Iar acum, iată, şi pentru cititorii revistei „Convorbiri literare”.

Dăm mai jos traducerea poeziei Ce suflet trist (Se citeşte scandînd aşa cum ai citi o elegie din Ovidiu):

Quem spiritum tristem

Donaverunt patribus patres,

Ut caperetur solum in illo

Quanti dolores?

Triste, quid cor et sine sensu

Immobili luto,

Ut iterum sperat post

Tantas illusiones?

Non sentit nefastum ducere

Pondera semper?

Apportate me sancto vobiscum

Aequora maris!

 

În mediul german „matern”

În spaţiul de limbă germană, Eminescu ar trebui să circule „ca acasă”, căci poetul s-a simţit în limba germană ca în a doua limbă maternă. Dar o bună receptare, acolo, încă lipseşte. Există traduceri disparate. Mite Kremnitz a tradus din Eminescu încă pe cînd poetul era în viaţă. Poetul Ioan Alexandru a făcut mult pentru răspîndirea lui Eminescu în germană. Printre traducerile mai recente, amintim pe cele ale lui Klauss Hetmann. Cea mai bună versiune germană a Glossei este cea realizată de Zoltan Franyo. Poemul Memento mori este expresiv tradus de Dieter Paul Fahram.

 

Din Québec la Christchurch

În Franţa, Eminescu este puţin cunoscut, deşi diaspora română l-a tradus consecvent, iar Alain Guillermou l-a relansat prin exegeze. Dar mai bună este soarta lui Eminescu în Canada, în Québec, răspîndit prin diaspora română. La Montréal şi la Sheebrooke am asistat la dezbateri speciale consacrate poeziei române. Participarea era multietnică.

În Italia există şi traduceri bune din Eminescu şi, fapt interesant, există eminescologi. Printre aceştia, la începuturi stau Ramiro Ortiz şi Carlo Tagliavini (contemporanul nostru care cunoştea 127 de limbi străine, între care şi româna); şi, mai aproape de noi, Rosa del Conte.

Frumos sună Eminescu în limba greacă, mai ales în traducerea lui Dimos Rendis Ravanis. Notabil este că versiunea greacă din Eminescu se întîlneşte şi în comunităţi greceşti din Australia şi Noua Zeelandă, cum am aflat aici.

 

Eminescu în Noua Zeelandă

Cînd mijea Noul Mileniu, s-a întîmplat că am sărbătorit Anul Eminescu (150 de ani de la naştere)  în capitala Noii Zeelande, la Wellington. Cu 11 ore înainte de sărbătorirea de la Bucureşti, din cauza fusului orar. Am organizat evocarea Poetului la Biserica ortodoxa română din Wellington. Conferinţă, audiţii muzicale pe versuri de Eminescu, lecturi din poemele sale în română, în engleză, dar şi în limba maori.

Pentru prima dată, atunci, Eminescu a fost tradus într-o limbă polineziană. Iniţiativa ne aparţine. Traducerea a fost făcută de polinezianul Phanui Puri. I-am sugerat să traducă în primul rînd poezia La steaua, pentru că numele traducătorului, Whanui, în maori înseamnă chiar steaua. Steaua figurează şi pe stema maorilor.

 

Există o descendenţă biologică şi una spirituală, culturală. Cînd îl evocăm pe Eminescu, noi simţim că vorbim despre propria noastră biografie spirituală, de sufletul românesc. Eminescu conţine o sinteză de specific românesc. Îl simţim emblematic. Sublinierea identităţii, prin cultură, ne întăreşte.

Dar efectul este bipolar. Adică el ne ajută să ne particularizăm etnic, dar şi să ne articulăm la planetă, la condiţia de convieţuire multietnică, aici, în dominionul englez

 

De la zidul Kremlinului la zidul chinezesc

Traducerile în limba rusă sînt foarte numeroase, unele pornite din Basarabia, altele de la Moscova. În comunitatea română din Wellington, Noua Zeelandă, am aflat volume de Eminescu în ruseşte la emigranţi din fosta Uniunea Sovietică.

Pornind de la faptul că pe poet îl chema la naştere Eminovici, unele principate slave vor să-l anexeze, cum au făcut, la răstimpuri, cu toată istoria noastră. În Japonia, este gustat un Eminescu al limbajului aforistic şi paradoxal. În China, scriitorul Xu Wen De ne spune pur şi simplu că: „Eminescu aparţine Chinei!”

 

Amita Bhose devine româncă pentru Eminescu

În India, există versiuni din Eminescu datorate mai multor traducători, iar revista Biblioteca Indica nr. 6, 2000 din Bucureşti consacră un număr întreg acestei probleme. Noi vom aborda numai un aspect. Şi anume: traducerile realizate de Amita Bhose, în limba bengali.

Amita Bhose a învăţat limba română tocmai pentru a-l traduce pe Eminescu! Aflase de poet de la prietena ei mai mare, Maitreyi Devi. În 1959, Amita s-a înscris la un curs intensiv de limba română, la Universitatea din Bucureşti. „Şocul” Eminescu l-a avut cînd a citit, într-un manual, poezia Ce te legeni.

Spirit imaginativ, cercetătoarea a vizualizat intens legătura codrului „fără ploaie fără vînt”: Imaginea i-a apărut de-o puritate vedică, sugerîndu-i dansul cosmic al lui Şiva Nataraja. Amita Bhose a găsit în multe poezii eminesciene un spirit analog cu cel hindic, vedantin. Multe din aceste viziuni „vedantine” Eminescu le-a preluat din propria sa percepţie arhetipală, pe altele le-a luat din contact direct cu surse indiene.

În deceniile care au urmat, Amita Bhose a tradus consecvent din Eminescu şi a scris trei volume de exegeze despre poet. Ea a publicat atît în limba bengali, cît şi în limba engleză materiale privind toată cultura română. În 1972, ea a publicat studiul „Eminescu, un poet indian”, provocînd protestele „cordiale” ale unor literaţi români, care asistau la o nouă „răpire” a poetului nostru (după „răpirile” poloneze, ucrainene).

Amita Bhose, după un doctorat în Filologie, cu o teză despre Eminescu, se stabileşte la Bucureşti. Lucrează în învăţămînt, se românizează (chiar dacă a purtat mereu sari-ul ei tradiţional, şi chiar dacă afişa un aer de castă înaltă, orgolios şi plăcut). A obţinut cetăţenie română. Scrie cărţi în româneşte. Recompune direct în româneşte epopeea Radha şi Krishna, îmbogăţind literatura noastră cu această operă, pe care literatura bengali, ca s-o recupereze în această formă, va trebui s-o traducă din română. Aceste lucruri minunate au avut ca premisă pasiunea pentru Eminescu.

Amita Bhose a publicat exegeze eminesciene pînă la moartea ei survenită prematur în 1992. Devoţiunea ei, fluiditatea traducerilor ei, făceau să creadă că există o „legătură de sînge” şi de cultură proto-istorică între poporul indian şi cel român.

Tot Amita Bhose l-a tradus pe Eminescu în sanscrită.

Pentru termenul „poet”, traducătoarea foloseşte cuvintele kavi şi darsanik. „Kavi” înseamnă „înţelept”; în concepţia indiană, poetul este un înţelept care cunoaşte adevărul şi îl aduce omenirii. Termenul „darsanik” pune accent pe factorul intuitiv şi vizionar, se traduce prin „cel care vede departe”.

Interesante sînt paralelismele pe care le face Amita Bhose între Eminescu şi Tagore. Tagore a trăit 80 de ani, dar are ceva juvenil în versurile sale. Eminescu a trăit doar 39 de ani, dar a fost totdeauna „mult prea matur pentru vîrsta sa”. Lui Eminescu, 80 de ani i se pare o vîrstă matusalemică; poetul nostru, la ceas de excedare, scrie: „Optzeci de ani pe lume îmi pare c-am trăit, / Că sînt bătrîn ca iarna, că tu vei fi murit…”. Mai consemnăm faptul că la New Delhi există, din anii 80, o Academie Eminescu înfiinţată şi animată de poetul şi indianistul Dr. George Anca.

 

O statuie Eminescu la Pacific

Ce va fi cu generaţiile de după noi? Cum va fi citit Eminescu mîine, de la Nistru pîn’la Pacificul de Sud? Soarta poeziei lui ţine şi de soarta culturii în genere, tot mai periclitată în epoca „triplu W” (wide world web). Dar miturile şi piscurile gîndirii au viaţa lor antumă şi postumă: cînd totuşi sînt sortite să dispară, ele nu mor, ci se îngroapă în straturile fiinţei noastre. Noi conţinem multe mituri refulate din care, la limită, se nasc reacţii şi comportamente de salvare.

Într-o zi de Martie, eram cu australienii Tiberiu Iancu şi George Popp pe mal de Pacific, pe acel ţărm numit Malabar… un nume venit din Asia. Vedeam ţărmul specific australian, cu faleze înalte, abrupte, cu broderii de stînci lucrate de ape şi vînturi, cu straturi roşii-portocalii de roci în care oceanul se izbeşte, de milenii.

Şi profesorul Popp zice: „Am descoperit un loc potrivit pentru statuia lui Eminescu aici, la Pacific. În faţa oceanului… Un loc unde să ne adunăm, cunoscuţi şi necunoscuţi.

 

 

Scriitorul Vasile Andru şi prof. George Popp din Sydney

 Caută  locul amplasării unei statui Eminescu pe mal de Pacific

 

 

Va fi o statuie cioplită după asemănarea poetului, sau va fi doar un stîlp de piatră, netezit de om sau de ocean, în felul brîncuşian sau în felul geologic cum sînt „apostolii” de rocă din statul Victoria… ?i acest stîlp de rocă roşcată va fi botezat Eminescu. Astfel aceste pămînturi îndepărtate, această planetă de migranţi unde ne este dat să trăim, vor deveni mai intime, mai familiare, mai îmblînzite, mai ale noastre.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO