Feb 12, 2016

Posted by in EDITORIAL

Cornel UNGUREANU – Istoria literaturii, între jurnale paralele

Proiectul „Istoriei secrete a literaturii…”, aşa cum îl gîndeam în anii nouăzeci, era legat de mai multe volume – cel de al doilea ar fi trebuit să descifreze dosarele CNSAS – atît cît se putea. Fiindcă aceste dosare se opreau, credeam, asupra vieţii literare, aşa cum se desfăşura ea între 1948 şi 1989. Unde mai puteam descoperi o ofertă atît de generoasă asupra literaturii şi, mai ales, a vieţii literare, aşa cum s-a desfăşurat ea pe aproape jumătate de veac? Convorbiri înregistrate, scrisori citite, informatori „povestind” intenţiile scriitorului. Viaţa sa şi literatura sa, nemărturisite. Da, perioada cu pricina a inventat, a stimulat autori care să creadă într-un fel în adevărurile timpului şi să scrie altceva. Să sugereze, măcar altceva.

Anii care au urmat lui 1989 au adus în librării, în biblioteci foarte multe jurnale, unele scrise cu vreme în urmă, de mare succes în Occident, cărţi care participau la distrugerea comunismului. Cărţi de succes ale unor autori care se aflau în apropierea unor personaje de seamă ale exilului românesc. După 1989 au devenit vizibile jurnalele celor interzişi, au fost comentate „cu asupra de măsură” biografiile lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Nicolae Steinhardt sau Paul Goma, cărţi studiate şi recitite de tinerele generaţii.. Mai puţin s-a vorbit despre Urme pierdute, jurnalul lui Silviu Crăciunaş.

 

  1. a) Cărţile lui Silviu Crăciunaş. „Urme pierdute, urme regăsite. Cazul Silviu Crăciunaş”. Ediţie îngrijită de Dinu Zamfirescu, Dumitru Dobre şi Iulia Moldovan (Editura Militară, 2008) adună documentele CNSAS care ar ilustra neobişnuita viaţă a lui Silviu Crăciunaş, autorul unei cărţi care… ar fi putut lua premiul Nobel. Cel puţin aşa sugerează autorul ei. The Lost Foolsteps, apărută în 1961 (Urme pierdute, versiune românească apărută în anul 2000 la Editura enciclopedică) ar fi putut lua premiul Nobel? Autorul ei compară felul lansării celebrului roman al lui Boris Pasternak cu lansarea cărţii sale. De fapt, precizează Silviu Crăciunaş, cartea sa nu a fost lansată cum se cuvine. A fost lansată de aceeaşi editură care a „prelucrat” romanul lui Pasternak, Doctor Jivago. A fost retuşată ca şi romanul lui Pasternak, s-au tăiat paginile care nu ar fi atras cititorul cum se cuvine asupra crimelor comunismului. I-au fost tăiate paginile de filozofie, de meditaţie asupra vremii sale. Cartea i-a fost prelucrată chiar şi de Somerset Maugham, marele romancier, autorul atîtor romane celebre. I-a fost prefaţată de Salvador de Madariaga, susţinută cu elogii mari de ilustrul filozof. Dar, constată autorul, nu s-a bucurat de succesul aşteptat.

Cine este Silviu Crăciunaş?

Numeroasele documente pe care le propune volumul Urme pierdute, urme regăsite vorbesc despre existenţa unui personaj spectaculos înşurubat în istoria secolului XX. Să simplificăm: în istoria românească a secolului XX. Se naşte în 1906 în judeţul Cluj, abandonează facultatea de medicină şi urmează dreptul la Cluj. În 1934 intră în mişcarea legionară. Şi de aici viaţa lui Silviu Crăciunaş cunoaşte suişuri rapide şi coborîşuri spectaculoase şi imprevizibile. E un legionar de frunte, face şi închisoare ca, după răpirea Ardealului, să devină lider al regiunii Iaşi. După căderea legionarilor vrea, alături de un prieten important al său, să devină ţărănist. Devine, şi devine un apropiat al liderilor ţărănişti. Candidează ca deputat la alegerile din 1946. După acest dezastru al istoriei secolului XX, devine o călăuză de seamă a celor care vor să scape din ţara ocupată. Trece „dincolo” personaje de seamă ale politicii româneşti, pare un ghid de nădejde, dar e prins şi suportă cumplitele închisori ale anilor 1948-49. I se propune să lucreze pentru Securitate – pentru Serviciile de informaţii şi, bine instruit, trece graniţa: căpătase misiune să afle ce fac cei din exil. Ce vor să facă prietenii săi de odinioară. Află, e fidel stăpînilor de la Bucureşti, dar serviciile americane… dar şi Intelligence Service îi solicită şi ele informaţii. Se întoarce în ţară şi e arestat din nou, torturat, dă explicaţii după explicaţii (volumul Urme pierdute, urme regăsite le prezintă) ca şefii săi să ajungă la concluzia că Silviu Crăciunaş nu trădase şi se poate întoarce înapoi să-şi continue misiunea.

Şi-o continuă cu succes. Urmează un şir de succese, serviciile secrete americane îl invită să fie profesor la o şcoală de spioni pentru România. E prieten sau măcar apropiat al unor vedete ale serviciilor secrete americane, engleze. E adjunctul lui Ion Raţiu în înalta societate a exilului românesc. I se cerere să-şi scrie amintirile, să scrie despre anii săi de închisoare din România. E nevoie de o carte anticomunistă. Silviu Crăciunaş cere voie serviciilor din România, acestea acceptă. I se permite să-şi scrie memoriile Şi le scrie, dar editura, care e în slujba celorlalte servicii ştie despre ce e nevoie şi face îndreptările. Are angajaţii ei, adevăraţi profesionişti ai literaturii. Scriitori care au făcut şi alte cărţi celebre. Autorul se plînge şefilor din Bucureşti care îi dăduseră aprobarea: ei, duşmanii comunismului, au transformat totul. Înaltul oficial care îi dăduse aprobarea se supără şi scrie în Glasul patriei, publicaţia pentru exilaţi a serviciilor, un text cu anatema: nu e bine ce face Crăciunaş. „De la bun început se afundă în domeniile fantasticului şi absurdului şi nu se opreşte pînă la ultima filă. Aşa cum observă dl. Madariaga, „fluctuaţia dintre pericol şi scăpare e atît de rapidă, încît abia ai trecut printr-una şi te cuprinde valul celeilalte” – lucru care n-are de-a face cu „experienţa” lui Crăciunaş, cum ar dori editorul să se creadă, ci ţine exclusiv de formula romanului poliţist, care nu-ţi dă răgazul de a medita şi de a analiza”. După apelul la prestigiul ilustrului Madariaga, urmează insistenţa asupra trecutului legionar al lui Silviu Crăciunaş: „Crăciunaş recunoaşte că fusese „timp de patru ani membru al Gărzii de fier… ca mulţi alţi tineri… idealişti”, dar treptat şi-a dat seama că Garda de fier avea un caracter totalitar şi rasist…”. Cititorul occidental poate să-şi amintească de precedentul scandal din jurul lui Vintilă. Horia: „Amicii lui cunosc precedentul Vintilă Cafatangioglu şi vroiau să evite o demascare, care ar da totul peste cap”. Şi Gheorghe Ardeleanu revine asupra felului în care numitul Crăciunaş fusese nu numai salvatorul legionarilor, ci al Crucilor cu săgeţi din Ungaria. ”Reabilitarea unui contrabandist de criminali şi răufăcători – el însuşi criminal de rînd – cu ajutorul unei fascicule de roman poliţist, în care ucigaşul se preface în… victimă, e pur şi simplu o naivitate”. Dacă şefii lui de la Bucureşti nu-l consideră scriitor de seamă, dacă e mustrat pentru Urmele pierdute, măcar să le atragă atenţia asupra scriitorilor din România care lucrează cu serviciile secrete: „De la V. Tilea şi Iancu Raţiu, scrie Silviu Crăciunaş, alias Victor (acesta e unul din numele lui conspirative) am aflat că Intelligence Service continuă să cultive şi să menţină firul de legătură cu grupul de scriitori şi artişti din Bucureşti în frunte cu Victor Eftimiu, Alex. Jar, dr. Ion Vitner, Cezar Petrescu”. Prin Vitner ar putea face legătura cu Miron Constantinescu. Cît despre Victor Eftimiu… se va încerca fabricarea unui succes uriaş. I s-a tradus piesa „Casa cu fantome”. El, Victor Crăciunaş, a primit volumul de la colonelul Brown „pentru a-l citi şi a-mi da cu părerea asupra valorii piesei”.

Serviciile se fac că-l abandonează, Silviu Crăciunaş nu-şi pierde cumpătul: îi scrie lui Gheorghiu Dej – îi atrage cît de important e el, Silviu Crăciunaş. Şi, pe urmă, şi lui Ceauşescu. Omul vrea bani, are cheltuieli mari. Dar vremurile se schimbă, securiştii lui au îmbătrînit, nu mai au încredere în el şi nici nu mai vor să-i dea bani. Amintirile lui, aşa cum ilustrează volumul Urme pierdute, urme regăsite. Cazul Silviu Crăciunaş ar putea fi bibliografie esenţială pentru serviciile secrete. Sau măcar pentru istoricii anilor 1940-1960.

 

  1. b) Alte cărţi. De la „Istoria secretă” la „Istoriile paralele” ale literaturii. Dacă trecem de la aiuritoarerle dosare ale lui Silviu Crăciunaş, „dosare complete”, vom constata că altele, aşa cum pot fi ele oferite de CNSAS, sînt… parţiale. Dosarul „Ovidiu Cotruş” ar putea fi comparat cu textele publicate de Ovidiu Cotruş. Cu discuţiile cu prietenii lui. Cu mărturiile despre el. Ceea ce spunea avea mereu cap şi coadă, se aduna în numele unei idei, a unui gînd, cu o expresivitate neobişnuit de vie. Putea povesti ore în şir despre cutare personaj sau moment din Tolstoi sau din Dostoievski. Ştia pe de rost capitole din Război şi pace sau din Fraţii Karamazov. În închisoare, colegii de celulă îl rugau să vorbească despre balul Nataşei, el cita şi pe urmă comenta. Dialogurile mele cu el, lungi, erau cele despre Dostoievski, proiectam o carte despre el – eu voi pune întrebările şi el va povesti. După un şir de discuţii, era de părere că trebuie să începem, totuşi, cu Tolstoi. Planificasem, pentru vara lui 1977, cartea despre Tolstoi. La începutul lui mai s-a internat la Cluj la doctorul Iencica, admirabilul său prieten, pentru un control, în septembrie totul se încheia. Cărţile despre Tolstoi, Dostoievski, baroc, închisorile anilor cincizeci păreau pentru totdeuna pierdute. În 1990, cînd am aflat că securitatea îi instalase un microfon performant care înregistra toate discuţiile din apartamentul familiei Cotruş, am tresărit: cărţile există, nu trebuia decît să le copiem! Să le extragem din dosarele securităţii!

Da, cărţile existau, dar doamna Delia Cotruş, soţia, nu voia să ceară nici înregistrările, nici hîrtiile de la CNSAS. Ce putea să existe în dosarele celor care l-au torturat ani în şir? Cărţile pierdute, am exclamat, cărţile pe care ni le-a spus nouă! Multe scrisori importante! N-am convins-o, doamna Delia a murit în 2008 şi mi-a lăsat arhiva. Şi amintirile despre prietenii lui Ovidiu Cotruş. Aşa că am cerut o autorizaţie de cercetare la CNSAS pentru Ovidiu Cotruş şi pentru un bun prieten al lui, elev şi discipol al lui Nae Ionescu, ins cu mulţi ani de închisoare. Cu oarece întîrziere, mi-a venit autorizaţia, dar în locul teancului de dosare Ovidiu Cotruş am primit un dosar subţirel. Speram să am în faţă mii de pagini, acolo nu erau decît puţine, privitoare la perioada 1949 – 1955. Se opreau în 1956. Ţineau, desigur, de istoria secretă a literaturii:

„Notă extras din dosarul de anchetă. Condamnat prin sentinţa nr. 715 din 18 aprilie 1949 la 7 ani închisoare corecţională în lipsă fiind prins în 1951. Prin sentinţa nr. 1257, 17 nov. 1953, condamnat la 1 an închisoare corecţională pentru fals în acte publice şi întrebuinţarea lor cît a fost fugar. În timpul cînd a fost fugar a purtat (Buletin de identitate) Biroul Populaţiei nr. 80118 pe numele de Ciobanu Vasile. Tribunalul îl obligă să execute şi pedeapsa din 1949 de 7 ani. Pe baza deciziei din 9 nov. 1954 mai admite recursul casînd sentinţa pentru ambele infracţiuni. (……..) Pus în libertate pe data de 15 septembrie 1955, în virtutea Decretului de graţiere din septembrie 1955”.

Între 1949, anul dispariţiei lui Ovidiu Cotruş şi 1951, cînd se predă miliţiei populare, securitatea se blindează cu hîrtii. Orice trebuie justificat: de ce Ovidiu Cotruş e un duşman al poporului, de ce trebuie prins, de ce n-a fost prins. Prima dintre hîrtiile importante ale dosarului este o „Hotărîre a M.A.I. Regiunea Oradea, Serv. II, Gr. III, pentru deschiderea dosarului de urmărire locală asupra trădătorului de patrie Cotruş Ovidiu, originar din oraşul Oradea, care în prezent se află fugit din ţară în Paris Franţa. Susnumitul în anul 1948 pe cînd se afla ca student la Facultatea de Filozofie din Cluj, a activat în conducerea unui grup de studenţi legionari, care grup a fost depistat tot în cursul aceluiaş an de organele M.A.I. cu care ocazie susnumitul a reuşit să dispară şi să scape de arestare, reuşind totodată să treacă fraudulos frontiera, iar din informaţii rezultă că s-ar afla în Paris Franţa unde deţine funcţia de preşedintele studenţilor români din Franţa./ Avînd în vedere cele de mai sus, susnumitul fiind duşman înfocat al regimului nostru de Democraţiei Populară, pentru care motive a activat în grupul studenţilor legionari, fiind în conducerea acestora, iar cînd s-a trecut la depistarea lor a reuşit să fugă de arestare, trecînd în mod fraudulos frontiera în ţara capitalistă, unde aceste elemente sînt în general recrutate de spionajul imperialist, fiind cele mai devotate slugi ale lor, astfel ar putea fi trimis ilegal în R.P.R. cu scopuri criminale împotriva Statului Democrat Popular, pentru acest motiv deschiderea dosarului de urmărire locală asupra numitului Cotruş Ovidiu, după care acesta să fie dat în urmărire în ţară, întrucît face parte din…”…

Şef al legionarilor, şef al trădătorilor aflaţi la Paris, transfug aflat în solda imperialistă, potenţial spion, potenţial agent imperialist reîntors în patrie ca să lupte împotriva regimului de democraţie populară – ce putea să fie mai rău? Ce putea să argumenteze mai energic avîntul securităţii şi rostul ei? Da, desigur, e la Paris, e acolo lider important al emigraţiei anticomuniste şi se pregăteşte să se întoarcă în ţară cu arma în mînă!

Ovidiu Cotruş nu era la Paris, trăia ascuns în Apuseni, avea un buletin de identitate pe numele de Ciobanu Vasile. E între prieteni de nădejde pe care nu vrea să-i pună în pericol, aşa că în 1951 se predă.

Între timp securitatea mai lansase comunicate din care reieşea că periculosul duşman se află la Paris unde complotează, în calitatea lui de şef al studenţilor români de acolo. Iar la predarea „infamului trădător” nu va infirma celelalte hîrtii strict secrete care atrăgeau atenţia că Ovidiu Cotruş e la Paris, unde complotează. Aşa că va ocoli cu graţie, în toate hîrtiile „strict secrete” ideea că acuzatul s-ar fi ascuns în România:

„În timpul acţiuni de urmărire locală neputîndu-se obţine materiale care să infirme informaţia comunicată de către Direcţia Regională M.A.I. Sibiu, la apariţia susnumitului la domiciliu, de către noi, s-au luat măsuri de verificare la Secţia de Miliţie respectivă care ne-a comunicat că susnumitul s-a prezentat cerînd să i se întocmească buletin de Biroul Populaţiei. Organele de Miliţie nu l-au întrebat pentru ce nu are acte şi de unde vine, luîndu-l drept repatriat. Pe baza acestei situaţii noi am luat măsuri de închidere a dosarului de urmărire locală. În prezent numitul Cotruş Ovidiu se găseşte internat de la 5 decembrie 1955 la Spitalul de Boli contagioase Oradea cu diagnosticul de hepatită infecţioasă”.

Sîntem în plin Caragiale, fiindcă există şi o caragialiadă a telegramelor chiar în acei ani. Între Sibiu (unde Ovidiu Cotruş are rude) şi Oradea (unde domiciliază părinţii) se trimit telegrame în care se revine asupra „perioadei franceze” a lui Cotruş Ovidiu:

„Direcţiunea Generală a Securităţii Regiunea Sibiu. Din informaţiile ce le-am obţinut am stabilit că numitul Cotruş Ovidiu în prezent se află în Franţa, fiind preşedintele studenţilor români din Franţa”. Telegrame vin şi de la Bucureşti:

Telegramă către M.A.I. Regiunea Oradea „Intrare nr. 7773/1959, Decembrie, Ziua 27 Referitor la Raportul Dvs. nr. 411 din 28 nov. 1955, referitor la numitul Ovidiu Cotruş fugit în Franţa în prezent repatriat stabiliţi felul în care a venit în ţară susnumitul deoarece în evidenţele noastre nu apare să fii cerut repatrierea”. Da, nici securitatea nu trebuia să recunoască – să admită – că scriitorul era aici şi fiind aici nu a reuşit să dea de el. Pentru hîrtiile ei, fusese în Franţa. Dosarul lui Ovidiu Cotruş aflat deocamdată la CNSAS se încheie cu:

Intervenit notă extras la 1.09 1966 şi trimis la Reg. Banat unde domiciliază în Timişoara

 

c)….şi istoriile paralele ale literaturii. Dosarele de la Timişoara, cele în care trebuie să fie lungile discursuri ale lui Ovidiu Cotruş despre Maiorescu, Mateiu Caragiale, Dostoievski, Tolstoi, închisorile comuniste, scrisorile lui Mircea Eliade (Christinel Eliade îi telefona Deliei Cotruş că cea mai frumoasă scrisoare pe care a scris-o Mircea Eliade era … o scrisoare care n-a ajuns niciodată la destinatar) n-au ajuns la CNSAS. Vor ajunge vreodată, mă întreb. Dar dacă n-au ajuns dosarele de la Timişoara ale lui Ovidiu Cotruş, au ajuns dosarele prietenilor de la Timişoara. Unul dintre ei are mai multe: un dosar de urmărire, încheiat în 1966 şi mai multe dosare de informator. Sub numele de Pascu Septimiu, era destul de harnic. „Dacă pe ceilalţi Cotruş îi mai bănuieşte, pe acestea nu!”, citim într-un raport al maiorului urmăritor. Dosarul e inaugurat la 8 decembrie 1970. „Pascu Septimiu”(odinioară în preajma lui Nae Ionescu) informează ce le-a spus Ovidiu Cotruş cînd s-a întors din Canada, ce spune cînd s-a întors din Statele Unite. Ce crede despre societatea capitalistă şi ce despre cea socialistă. Despre România de azi. A discutat „Pascu Septimiu” cu Ovidiu Cotruş despre aceste informări? I le-a citit? Pot să presupun că Delia Cotruş, care l-a îngrijit cu devotament rar (şi) pe prietenul soţului ei, pe numitul „Pascu Septimiu”, ştia o parte dintre ele? În dosar descopăr două transcrieri a înregistrărilor din casa lui Ovidiu Cotruş. Sînt acolo patru prieteni – prieteni dintre cei mai buni ai scriitorului. Oare toţi au mers să raporteze discuţia? Iar înregistrările au fost comparate cu informaţiile lor? La un moment dat, Ovidiu Cotruş face scurte portrete ale scriitorilor timişoreni. Să fie exacte transcrierile înregistrărilor, sau să fi adăugat cîte ceva de la el cel care a executat, întocmai şi la timp, transcrierea? Dar Stefan Aug. Doinaş va fi zis, în informările lui, aceleaşi lucruri ca în admirabilele sale studii? Tudorel Urian, cel care a încheiat o carte despre Alexandru Paleologu, după ce a citit miile de pagini ale dosarelor de la C.N.S.A.S., scrie despre zeci de surprize: despre cealaltă istorie a literaturii pe care a descoperit-o în dosare cercetînd urmele lăsate acolo de ilustrul Alexandru Paleologu şi de prietenii lui. Şi tot un eminent cărturar îmi relatează extraordinarele sale surprize: pagini întregi transcriu evenimentele amoroase dintre doi autori celebri: el şi ea, teribili adulterini, comentau cu mare erudiţie evenimente literare. Funcţionarul transcrie cu fidelitate chiar şi desfăşurarea nemaipomenitelor întîmplări dintre momentele consacrate comentariilor culturale. Sau imaginarul său va fi adăugat cîte ceva menit să stîrnească invidia superiorilor? Sau să arate ce viguroşi sînt adversarii societăţi socialiste multilateral dezvoltate, pe care ei îi urmăresc cu atîta devotament?

 

  1. d) Alte cărţi. Alte istorii paralele (II) Cine au fost cu adevărat informatorii, cine turnătorii, cei aflaţi în dialog cu Securitatea? Sprijinul ei de nădejde? Avîntul jurnalisticii, ale modalităţilor media a avut nevoie de subiecte tari care să ispitească, să subjuge, să confişte cititorul. Să finanţeze consistent reclama. Una este să descoperi că informator de nădejde a Securităţii a fost banalul conţopist Ionică Popescu din Făurei, şi alta e să anunţi pe prima pagină că marele poet şi eseist, eminentul cărturar al ultimelor decenii a fost un informator odios? Că Nicolae Breban, Ion Negoiţescu, că Nicolae Balotă, că Adrian Marino, cărturari de seamă ai scrisului românesc, pot fi „citiţi” şi prin hîrtiile de la securitate? Explozia publicistică a fost alimentată de invidii, de războaie mai vechi, de stări conflictuale atît de vii în lumea literar-artistică! Cum mă îndoiesc că azi cititorul de ziar (pagina întîi) va putea să citească volumele numiţilor, sper că se va putea opri şi asupra unor cărturari care au rămas luni, poate ani în şir între dosare pentru a afla adevărurile – adevăruri care fac dreptate nu numai unor autori ca Noica, Marino, Breban, Balotă, Doinaş, Dan Hăulică, Paler, Virgil Cîndea, Alexandru Paleologu, Sorin Antohi ş.a., ci şi a culturii române din ultimele cinci-şase decenii.” Cercetarea a inclus verificarea a cîteva sute de dosare, pe numele unor oameni de cultură care fac subiectul acestei cărţi…” scrie Gabriel Andreescu în prefaţa volumului Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii (Polirom, 2013). Ce-i cultura, ce-i omul de cultură. Ideea de „manipulare” primeşte, în contextele acuzaţiilor succesive din ultimii ani, apartenenţa la un fenomen tot mai vizibil: devalorizarea tradiţiilor culturale. Nu mai sîntem în interiorul unei istorii a culturii, ci la suprafaţa unui „imediat” construit după opţiunile unor puteri discreţionare.

Istoria literaturii va deveni, sub acest semn, o „istorie secretă” a literaturii.

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO