Feb 12, 2016

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Centenarul naşterii lui Vintilă Horia – exerciţiu de admiraţie

L-am cunoscut pe Vintilă Horia la 20 ianuarie 1979, la Domus Medica din Paris, cu ocazia congresului „Renaşterea gîndirii simbolice în Occident”, la care au participat nume prestigioase, precum Michel Random, Annick de Souzenelle, Philippe Lavastine, Marie-Madeleine Davy, Jean Chevalier, Paul Sérant, Jean Varenne, Jean Charon, Claude-Henri Rocquet şi Antoine Faivre. Vintilă Horia a jucat un rol important în desfăşurarea congresului: a susţinut, la secţiunea „Pionierii”, comunicarea „Călătorie spre centrele pămîntului”, a participat la două mese rotunde şi a prezidat una dintre şedinţe.

Ne-am simpatizat imediat. Prima impresie de care îmi amintesc este cea a unui om de o extremă eleganţă aristocratică în comportament, neobişnuită în zilele noastre. Extrema lui erudiţie era evidentă, dar ea apărea ca o stare naturală a fiinţei sale, fără nici o emfază. Mi-a oferit cartea sa La septičme lettre (Plon, Paris, 1964) cu dedicaţia: „Domnului Basarab Nicolescu, această veche şi nouă întîlnire cu adîncul, în semn de prietenie, Vintilă Horia, 20 ianuarie 1979”. I-am oferit, la rîndul meu, cartea Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund”[1].

Ne-am întîlnim apoi des la Paris, la cenaclul de la Neuilly condus de L. M. Arcade, la Cercul de Studii Tradiţionale organizat de Theodor Cazaban şi care avea loc în somptuosul apartament din Le Marais al lui Rosy şi Paul Barbăneagră, precum şi la alte manifestări ale exilului, contactul nostru devenind din ce în ce mai profund. Ne-am întîlnit şi la Madrid.

Am primit 19 scrisori de la Vintilă Horia şi multe articole, cărţi şi documente între anii 1980 şi 1988, pe care le-am donat Arhivelor Naţionale ale Judeţului Prahova. Scrisorile şi cîteva documente au fost publicate de curînd în volumul Scrisori din exil[2].

În scrisoarea sa din 1 ianuarie 1980, Vintilă Horia îmi mulţumeşte pentru cartea mea despre Ion Barbu: „Cred că e singurul fel valabil de a scrie despre un mare poet. Relaţia pe care o stabileşti între matematică şi poezie – relaţie platonică – eu o stabilesc, în linie generală, între literatură şi fizică, tinzînd să realizez o epistemologie literară, al cărui prim volum a apărut în 1976 (în spaniolă)[3]. Cred că am avea multe să ne spunem dacă ne-am revedea. În orice caz, am rămas cu impresia, după scurtele noastre întîlniri de la Paris, că urmărim acelaşi vînat, fiecare cu armele lui”.

În aceeaşi scrisoare mă invită să colaborez la Institutul pentru Cultura Occidentală: „La Roma a luat fiinţă, în decembrie trecut, un Institut pentru Cultura Occidentală, vag ca titlu, însă montat pe o veche idee a mea, de care parcă am vorbit anul trecut: aceea a traducerii în concepte şi norme politice ştiinţa secolului nostru. Din fizică, biologie, psihologie, etc., am putea extrage o ideologie anti-deterministă şi structura cu timpul un corp de doctrină pe care un om sau un grup le-ar putea pune în practică, spărgînd astfel lada utopică în care am fost închişi de la era revoluţiilor încoace, de fapt încă de la începuturile umanismului. Mi-ar plăcea să colaborezi cu noi în cadrul acestui Institut […]”

Ideile erau interesante, dar proiectul nu s-a realizat. Păstrez în arhivele mele un apel al Institutului, trimis de Vintilă Horia în iulie 1980, semnat de el, în care menţionează numele vicepreşedintei, Prinţesa Pallavicini, pe care am avut ocazia să o cunosc mai tîrziu. Apelul a fost publicat în volumul Scrisori din exil.

Pe 1 iunie 1982, Vintilă Horia îmi scrie: „Mi-a făcut mare plăcere să te revăd, după atîta timp, la Paris, şi să stăm, într-un fel, de vorbă, în multilogosul de la Barbăneagră. Sper să am odată plăcerea de a vorbi numai cu dumneata despre atîtea lucruri care mă pasionează şi despre care discut uneori, prea arare, cu Lupaşcu. Sînt sigur că din aceste întîlniri pariziene, la care aş vrea să iau parte cît mai des, să iasă lucruri interesante pentru viitorul României. Dumneata ai multe de spus pe această latitudine.”

În această, scrisoare, „multilogosul” în chestiune este reuniunea din 9 aprilie 1982 în apartamentul parizian al lui Rosy şi Paul Barbăneagră. Reuniunile erau interesante şi frecventate de oameni remarcabili ca marele pictor portughez Lima de Freitas (care avea să devină unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei) şi Antoine Faivre, specialist recunoscut al gîndirii ezoterice tradiţionale.

În aceeaşi scrisoare, Vintilă Horia menţionează un articol pe care l-a scris despre revista 3e Millénaire în revista madrilenă El Alcazar, unde el avea o rubrică permanentă „Notas críticas para un fin de siglo”[4]: „Numărul 2 l-am citit cu pasiune în avion. Eseul dumitale este extrem de interesant şi de bine venit într-un moment ca acesta în care, de altfel, multe sînt posibile, ca de pildă apariţia însăşi a revistei.”

Revista 3e Millénaire a fost o mare aventură editorială la care am participat ca membru al Consiliului de Redacţie, din care făceau parte şi Stéphane Lupasco şi Michel Random. Primul număr a apărut în mai 1982, salutat şi el într-un elogios articol al lui Vintilă Horia[5]. Revista, fondată de cunoscutul jurnalist francez Bruno Totvanian (fost redactor-şef la „Journal du Dimanche”), a avut un succes neaşteptat, ajungînd în scurt timp, la 15000 de exemplare vîndute prin abonament sau în chioşcuri. Revista sosea la momentul potrivit, direcţia sa principală fiind dialogul între ştiinţă şi spiritualitate. M-am bucurat că un intelectual de exigenţa lui Vintilă Horia o aprecia şi, bine înţeles, i-am solicitat colaborarea la Paris şi apoi în cursul unei întrevederi avute la Madrid  la 4 septembrie 1982, după congresul de fizică la care participasem la Santiago de Compostela. Ioan Petru Culianu a colaborat, de asemenea, la 3e Millénaire.

Am avut bucuria să primesc un text al lui Vintilă Horia într-o scrisoare expediată pe 10 octombrie 1982: „Îţi trimit alăturat un articol pentru „3e Millénaire”, făcînd parte din colaborarea pe care mi-ai cerut-o la Paris[6]. Aş avea multe spus pe tărîmul literar, atît de învecinat celorlalte, pe linia unei cercetări pe care am întreprins-o de mai bine de zece ani. Literatura e o tehnică a cunoaşterii, ca şi celelalte, inclusiv fizica.”

Textul apare în numărul 6 din 3e Millénaire[7] şi este acompaniat de o călduroasă prezentare semnată de Bruno Totvanian: „Român prin naştere, francez prin cultură (el a obţinut Premiul Goncourt în 1960 pentru cartea sa Dumnezeu s-a născut în exil), madrilen prin inima sa şi italian prin spiritul său, Vintilă Horia, om universal, este aici binevenit.”

De fapt, articolul lui Vintilă Horia era o intrare în dialog cu două texte publicate de mine („Langage et réalité”) şi de Jacques Oudot („Le concept de pluridisciplinarité”) în numărul 4 din 3e Millénaire (Septembrie-Octombrie 1982), asupra cărora el se exprimase deja în El Alcazar[8]. Tot în El Alcazar, Vintilă Horia, comentează un articol de Kenneth White, „Tradition, modernité et au-delà…”, publicat în numărul 5 din 3e Millénaire (Noiembrie-Decembrie 1982)[9].

Într-o scrisoare din 22 noiembrie 1982, Vintilă Horia vorbeşte despre Gerolamo Cardano, menţionat în articolul meu „Vision de la réalité et réalité de la vision” publicat în numărul 5 din 3e Millénaire: „Acum cîteva minute am terminat de citit articolul dumitale din 3e Millénaire şi aluzia la Cardano, personagiu fascinant, despre care s-a scris prea puţin pînă acum. Eu am dat de urma lui întîmplător, în vara lui 1962, cînd am stat cîteva zile într-un loc din Italia (veneam spre Paris, din vacanţă) situat nu departe de lacul Como, loc încîntător, de unde se vedeau cele două lacuri, cel italian şi cel elveţian. Rătăcind într-o zi prin împrejurimi am ajuns într-un sat foarte ciudat, dominat de o biserică construită în mod evident de maestri comaschi[10], cu case păzite de stranii statui, cu un mic palat părăsit a cărei grădină era invadată de pomi şi buruieni sălbăticite, şi cu următoarea inscripţie pe o placă de marmură:

„O passeggier che vieni da lontano

Riposati un momento al bell Cardano.”

Era ceva în aer şi mult timp n-am ştiut să-i scriu un nume deasupra. Abia mai tîrziu am aflat de matematician, care se trăgea din acel loc, sau cineva din strămoşii lui.”

O colaborare constantă a lui Vintilă Horia cu 3e Millénaire se desemna astfel. Într-o scrisoare din 29 decembrie 1982,  Vintilă Horia îmi scrie: „E din ce în ce mai posibil să scoatem aici o revistă oarecum asemănătoare şi să contactăm pe Totvanian, ca să ne cedeze articole. Cred că în ianuarie voi putea să-ţi dau detalii decisive în această privinţă. Am multe proiecte, aşa cum îţi scriam, însă acesta este unul din cele mai importante.”

Dar prostia omenească veghea. Un abonat, probabil un vechi comunist francez, trimite lui Totvanian o scrisoare de o extremă violentă în care acuză revista de a oferi paginile ei unui antisemit şi nazist, cu referire la celebrul scandal al Premiului Goncourt din 1960. Bruno Totvanian se sperie şi, în ciuda protestelor şi explicaţiilor mele, decide să oprească orice colaborare cu Vintilă Horia. Numele său dispare din pancartele publicitare.

Bine înţeles, îl anunţ imediat pe Vintilă, care îmi răspunde la 1 octombrie 1983 cu demnitate şi forţă: „Nu m-au surprins rîndurile dumitale. Occidentul e cum e pentru că e populat de oameni ca Bruno Totvanian, lipsiţi de curaj şi, în fond, de o perspectivă salvatoare a lucrurilor. Trebuia să întoarcă imediat abonamentul acelui imbecil indignat şi să-mi ceară imediat o nouă colaborare. A făcut ce-a făcut pentru că este cine este. Cred că treaba nu mai are salvare şi că, fără să ştim, trăim în plin Apocalips, de la 1939 încoace (sau de la Yalta). Nu am de gînd să-i mai scriu. El nici nu s-a scuzat nici nu s-a justificat. Lucrul cel mai trist, dînd socoteală de pînă unde merge laşitatea colectivă în care s-a înfăşurat Occidentul ca într-un giulgiu ultim, este faptul de a fi suprimat numele meu de pe lista de colaboratori. E un semn, între altele. Această persecuţie bazată pe laşitate, sau pe orbire fanatică, nu e prima care se manifestă. Şi nici ultima, sper. În contra ei lupt cum pot, de la scandalul cu Premiul Goncourt încoace. Cred că mi-a prins bine, din multe puncte de vedere. M-a trezit, printre altele, la realitate.”

Cu eleganţa lui extraordinară, Vintilă Horia revine la 4 august 1984 asupra acestei sinistre afaceri cu un ton mai conciliant faţă de comportarea lui Bruno Totvanian: „ […] Totvanian nu mi-a mai răspuns, deşi în ultima scrisoare îl rugam să mă aboneze la revistă. […] Există poate o diferenţă foarte subtilă între el şi mine. Vom discuta cîndva despre ea. Poate că e cauza acestei tăceri şi acestei omisiuni.” În aceeaşi scrisoare el evocă „lumea de virgule în care trăim”: „Prin poşta obişnuită, îţi voi expedia zilele astea revista Metapolitica, al cărei codirector sînt de la ultimul număr. Dacă citeşti italieneşte, vei găsi în paginile ei lucruri surprinzătoare. Cred că reprezintă punctul cel mai de sus al cercetărilor actuale, însă pe un plan mai spiritual decît 3e Millénaire. S-ar putea să vin la Paris între 5 şi 8 septembrie şi astfel să putem sta de vorbă mai pe îndelete. Cred că sînt multe lucruri de pus la punct în lumea de virgule în care trăim.”

În 29 aprilie 1985, Vintilă Horia îmi vorbeşte despre primul său roman pe care îl scrie în limba spaniolă: „Eu lucrez intens la un roman centrat asupra figurii lui El Greco şi problemelor teribile, profunde şi puţin cunoscute sau prost interpretate ale vremii lui, şi nu ştiu unde am să-l trimit. Îl scriu în limba spaniolă, primul roman scris în această limbă şi care, redactîndu-l, îmi dă enorme satisfacţii. E ca şi cum aş dori să nu-l termin niciodată, să scriu mii de pagini dedicate acestui subiect cu care mă identific pe multiple planuri de esenţă şi existenţă. Ca şi mine, pictorul de la Toledo a găsit calea către sine însuşi aici, şi venise de departe, era un exilat.”

În 31 mai 1985, după primirea cărţii mele Noi, particula şi lumea, Vintilă îmi scrie: „Iată alăturat, cronica mea[11] despre splendida dumitale carte. Sper că ai primit-o între timp pe cealaltă[12]. Am vorbit de amîndouă la Roma săptămîna trecută. Sper să le dedic mai mult spaţiu într-un eseu despre homo religiosus pe care am de gînd să-l scriu în iunie.”

Cronica sa din el Alcazar se încheie cu cuvintele:  „În prezenţa a tot ceea ce ne striveşte şi ne alienează, o asemenea carte ne ajută să continuăm să trăim.”

Scrie şi o cronică în româneşte[13], în care conclude: „E posibil ca tezele lui Basarab Nicolescu să creeze o nouă mentalitate în lumea occidentală, preparată pentru această schimbare încă de pe vremea cînd marii fizicieni germani de la începutul secolului deschideau, prin descoperirea atomului, o poartă nepreţuită către adevărata ştiinţă şi către o cuprindere a omului în limitele lui autentice.”

Neobosit şi generos, scrie şi despre cartea lui Solange de Mailly-Nesle, L’Ętre cosmique[14], unde Lupaşcu şi cu mine sîntem prezenţi prin interviuri[15]. Iar în 1986, Vintilă consacră două cronici[16] cărţii lui Ştefan Lupaşcu L’homme et ses trois éthiques, scrisă în colaborare cu mine şi cu Solange de Mailly-Nesle[17].

Graţie cărţii mele Noi, particula şi lumea, am fost invitat la Veneţia de UNESCO şi Fundaţia Cini ca animator al congresului Ştiinţa în confruntare cu frontierele cunoaşterii: Prolog al trecutului nostru cultural (3-7 martie 1986) şi, în această calitate, redactez o primă formă ale acum celebrei Declaraţii de la Veneţia[18], adoptată aproape fără schimbări şi pe care i-o trimit imediat după întoarcerea la Paris lui Vintilă.

Reacţia sa este promptă, în scrisoarea din 6 iunie 1986: „Îţi trimit alăturat un articol[19] în care vorbesc de textul, foarte important, pe care mi l-ai trimis şi care mă întristează profund: îmi pare rău că Fundaţia Cini şi UNESCO n-au descoperit înaintea mea necesitatea în care se află omenirea de a pune de acord politica şi ştiinţa. Eu am descoperit acest lucru de prin 1969, cînd realizam Voiajul la Centre […] Cum de abia acuma două instituţii atît de serioase îmi descoperă America e lucru mai mult decît ciudat; trebuie să recunoşti.”  Amărăciunea, dar şi umorul său sînt evidente în aceste rînduri.

În articolul său, după ce spune tot ceea ce a făcut el însuşi în domeniul dialogului între ştiinţă şi spiritualitate, face o analiză pertinentă a cîtorva aspecte ale Declaraţiei de la Veneţia. De exemplu, el se exprimă asupra transdisciplinarităţii: „Punctul 3 pune în relief necesitatea unei cercetări realmente „transdisciplinare”, care nu poate fi decît respinsă de materialiştii marxişti şi de susţinătorii societăţii de consum. În politică, transdisciplinaritatea ne poate conduce la metapolitică, un alt concept care are o relaţie intimă cu tehnica mea a cunoaşterii, aşa cum am dezvoltat-o după apariţia cărţii mele Voiaj la centre…”.

Cîteva săptămîni după aceea revine, într-o scrisoare din 19 august 1986,  asupra Colocviului de la Veneţia: „Rezistenţa la noua viziune a lumii, aşa cum bine spui, e universală şi constituie o adevărată familie nefastă şi, uneori, demoniacă.” Cuvinte premonitoare!

La 22 aprilie 1986, Mircea Eliade părăsea această lume. Iar în 1987 m-am aflat, ca preşedinte al asociaţiei Hyperion, printre organizatorii congresului internaţional Hommage ŕ Mircea Eliade (Sorbona, 24-27 iunie 1987). Cu această ocazie îl revăd pe Vintilă. Ne-am refugiat într-o cafenea pentru a scăpa de mulţimea congresiştilor. Printr-o ciudată alchimie, l-am simţit mai aproape ca niciodată. Să fi contribuit oare maxima mea deschidere afectivă datorită unor mari suferinţe pe plan personal prin care treceam în acea perioadă? Să fi fost oare umbra marelui Eliade care plana protectoare deasupra noastră? În orice caz, în acea zi am decis să ne tutuim.

Pe 27 octombrie 1987 îmi scrie foarte interesante lucruri despre Lucian Blaga: „Dragă Basarab, Îmi pare nespus de rău că nu ne-am putut vedea în Septembrie […] Eram tare curios să ştiu ce s-a întîmplat în Iunie la Geneva[20]; şi să te rog, în acelaşi timp, să colaborezi la „Philosophia Perennis”[21] cu o rubrică permanentă, care nu ştiu cum se va numi, însă la care voi colabora şi eu […] Putem face din Blaga, prin gîndirea noastră, vreau să spun prin forţa noastră de a-i scoate în relief actualitatea, un motor pentru înnoirea de mîine […] Aş fi vrut să vorbesc cu tine despre sensul anti-entropic al poeziei lui Blaga, despre care am să scriu într-un număr viitor al revistei. Cred că în volumele lui fundamentale ca Lauda somnului şi La cumpăna apelor, această posibilitate de anti-entropie, care are în fond un substrat ezoteric profund, apare în toată măreţia ei unică. Nici un alt poet român sau european nu a fost atît de aproape de adevăr ca Blaga datorită vastei lui posibilităţi de a sta pluridisciplinar în faţa lucrurilor. De la el la mistică saltul ar fi fost uşor de realizat, însă poate că nu asta îi era misiunea.” Îi împărtăşesc cu totul, şi acum, punctul său de vedere.

În scrisoarea mea din 15 noiembrie 1987 refuz cu politeţe, din lipsă de timp, propunerea sa de colaborare la „Philosophia Perennis” şi evoc întîlnirea noastră de la congresul Eliade: „Dragă Vintilă, […] Ultima noastră întîlnire la Paris mi-a rămas încrustată în sufletul meu. Nu aş putea explica de ce, dar a fost un moment privilegiat, care mă urmăreşte şi acum. Un „gust” deosebit al impresiilor, dincolo de ceea ce pot transmite cuvintele. În acelaşi timp, un moment înscris pentru totdeauna în istoria mea personală, printr-o clarificare neaşteptată a unor întrebări asupra destinului ce mă obsedau de multă vreme.”

Prietenia noastră începe să se înscrie în alte dimensiuni decît cele lumeşti. Pe 15 ianuarie 1988 îmi scrie: „Prima dată cînd ne-am cunoscut şi am stat de vorbă, la o cafenea pe La Tour Maubourg, am avut siguranţa că vom fi prieteni într-o zi […] Cărţile şi articolele tale m-au ajutat şi ele, ca şi cele ale lui Lupaşcu, să mă regăsesc.”

Marele nostru prieten Ştefan Lupaşcu părăseşte această lume pe 7 octombrie 1988 şi îl anunţ imediat pe Vintilă, care îmi scrie la 21 octombrie 1988: „Dragă Basarab, Vestea pe care mi-o dai mă umple de tristeţe. Nu ştiam că Lupaşcu e internat. […] A fost una din persoanele care au influenţat mult asupra schimbării produse în mine acum aproape douăzeci de ani. După aceea, contactul prelungit în timp, atît cu cărţile cît şi cu persoana lui, atît de autentice şi de fermecătoare, au completat procesul acelei schimbări.” Vintilă Horia publică un admirabil articol despre Lupaşcu în Cuvîntul Românesc[22] şi revine, într-o scrisoare din 12 decembrie 1988, asupra morţii lui Lupaşcu: „Moartea lui Lupaşcu m-a cutremurat. […] O bucată din bunătatea lumii a murit cu el.”[23]

Desigur, faptul că eu eram fizician cuantic a fost foarte important în relaţia noastră de prietenie. Vintilă Horia el însuşi spunea: „Întîlnirea cu Heisenberg mi-a deschis o nouă perspectivă asupra lumii. Mi-a modificat profund concepţia despre viaţă şi despre literatură […] Mi-am dat seama că literatura este o tehnică a cunoaşterii, contemporană cu atîtea alte tehnici ale cunoaşterii, care, utilizînd limbaje diferite, spuneau aceleaşi lucruri […] Am descoperit cît de asemănători sînt poeţii cu fizicienii.”[24] Heisenberg a marcat propria mea viaţă, nu numi pe plan filosofic dar, de asemenea, pe plan ştiinţific, anumite cercetări ale mele din fizica particulelor elementare, întîlnindu-se în mod providenţial cu rezultate ale lui Heisenberg din anii ’50[25].

Pompiliu Crăciunescu scrie în stimulanta sa carte Vintilă Horia – Translittérature et Réalité[26]: „[…] Vintilă Horia pune în evidenţă o veritabilă viziune transgresivă a lumii; o viziune în care literatura, ştiinţa, filosofia, teologia, etc. converg spre una şi aceeaşi finalitate: înţelegerea lumii noastre. […] Prigoniţi-l pe Boeţiu!, roman care revelează o ireductibilă dimensiune transliterară, depune mărturie că, în timpul prezent, cunoaşterea şi completitudinea deschisă fac un singur corp. Este dimensiunea cea mai pregnantă a capodoperei lui Vintilă Horia Prigoniţi-l pe Boeţiu![27] Pompiliu Crăciunescu foloseşte expresia „cosmos transliterar” pentru a caracteriza lumea lui Vintilă Horia[28].

Cine era oare Toma Singuran, personajul principal din Prigoniţi-l pe Boeţiu![29]? Heisenberg? Lupaşcu? Eu însumi? Sau poate un personaj care ne reunea cu Vintilă Horia?

Cum pot conclude acest „exerciţiu de admiraţie”? Vintilă Horia rămîne înscris pentru totdeauna în mine ca un Cavaler al Cunoaşterii Ce Va Veni.

 

Basarab Nicolescu

[1] Basarab Nicolescu, Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.

[2] Traian D. Lazăr şi Raluca Andreescu, Scrisori din exil – Arhiva literară Basarab Nicolescu, Curtea Veche, Bucureşti, 2015, capitolul „Drumul spre transdisciplinaritate – Vintilă Horia-Basarab Nicolescu”, p. 215-271.

[3] Vintilă Horia, Introducción a la literatura del siglo XX, Gredos, Madrid, 1976.

[4] Vintilă Horia, Electrónica y religión cristiana, El Alcazar, Madrid, 9 iunie 1982. Eseul meu poartă titlul Physique contemporaine et Tradition occidentale. În acelaşi număr erau prezenţi Stéphane Lupasco, cu textul „Une nouvelle logique de l’entendement” şi Michel Random cu un interviu luat Premiului Nobel pentru fizică Abdus Salam.

[5] Vintilă Horia, Sobre la muerte de tantas cosas, El Alcazar, Madrid, 28 aprilie 1982. Vintilă Horia este entuziasmat să descopere teoria bootstrapului în articolul meu Sociologie et mécanique quantique.

[6] Vintilă Horia a luat parte, în ziua de 24 septembrie 1982, la redeschiderea Centrului Român de Cercetări de la Paris. (C. Poghirc, în Cuvântul Românesc, noiembrie 1982, p. 13). Cu acest prilej, l-am solicitat să colaboreze la revista 3e Millénaire.

[7] Vintilă Horia, Sur la découverte d’un langage anagogique, 3e Millénaire, Paris, no 6, ianuarie-februarie 1983, p. 37-41. În acelaşi număr sunt publicaţi Stéphane Lupasco, Mon cerveau comme laboratoire şi Michel Random, L’imaginal et l’homme de lumičre.

[8] Vintilă Horia, Hacia un lenguaje universal?, El Alcazar, Madrid, 14 octobre 1982.

[9] Vintilă Horia, Mutación y síntesis, El Alcazar, Madrid, 1 decembrie 1982.

[10] Constructori, zidari, stucatori, artişti grupaţi într-o corporaţie de profesionişti specializaţi, care au activat începând cu secolele VII-VIII în zona Comasco-Ticino.

[11] Vintilă Horia, Nosotros, las partículas y el mundo, El Alcazar, Madrid, 30 mai 1985.

[12] Vintilă Horia se referă la cartea Michel Random, La tradition et le vivant, Félin, Colecţia Science et Connaissance, Paris, 1985, prefaţă de Basarab Nicolescu.

[13] Vintilă Horia, O carte surprinzătoare, Cuvântul Românesc, Canada, octombrie 1985.

[14] Solange de Mailly-Nesle, L’Etre cosmique, Flammarion, Colecţia « Ştiinţă şi Tradiţie, Paris, 1985.

[15] Vintilă Horia, Secreto y sentido de la astrología, El Alcazar, Madrid, 19 decembrie 1985.

[16] Vintilă Horia, Justificaciones para un crepúsculo (I), El Alcazar, Madrid, 20 noiembrie 1986; Justificaciones para un crepúsculo (II), El Alcazar, Madrid, 27 noiembrie 1986.

[17] Stéphane Lupasco, L’homme et ses trois éthique, Rocher, Colecţia « Spiritul şi materia », Monaco, 1986, în colaborare cu Solange de Mailly-Nesle şi Basarab Nicolescu.

[18] Accesibilă pe site-ul Internet al Centrului Internaţional de Studii şi Cercetări Transdisciplinare (CIRET),  la pagina

http://ciret-transdisciplinarity.org/declaration_de_venise.php#fr

[19] Vintilă Horia, Comentario muy personal a la „Declaración de Venecia”, El Alcazar, Madrid, 5 iunie 1986.

[20] Îi vorbisem de o experienţă de fizică la CERN care tenta să confirme conceptul de Odderon, introdus de mine în domeniul fizicii particulelor elementare (în colaborare cu fizicianul polonez Leszek Lukaszuk) în 1973.

[21] Philosophia perennis, revistă în limba franceză, editată la Paris de George Pişcoci Dănescu. Din comitetul de redacţie făceau parte, printre alţii, Vintilă Horia şi Claude Polin.

[22] Vintilă Horia, Ştefan Lupaşcu, Cuvântul Românesc, nr. 152, Decembrie 1988, p. 12.

[23] Corespondenţa lui Vintilă Horia cu Ştefan Lupaşcu s-a publicat recent în cartea Oana Soare, Stéphane Lupasco – Infinitul şi experienţa. Corespondenţă primită, articole, interviuri, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2015, p. 241-258.

[24] Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Ideea, Bucureşti, 2002, p. 79-80. Vezi şi capitolul „Autobiografie spirituală”, p. 337-352.

[25] Conceptul de Odderon este strâns corelat de limita celebră obţinută de Heisenberg în 1952 asupra comportamentului secţiunilor eficace totale hadronice la energii înalte.

[26] Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia – Translittérature et Réalité, Editura L’Homme Indivis, Veauche, Franţa, 2008. A  se vedea, de asemenea, versiunea în limba română a acestei cărţi: Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia – Transliteratură şi Realitate, Curtea Veche, Bucureşti, 2011.

[27] Ibid., p. 104-105.

[28] Ibid., p. 214.

[29] Vintilă Horia, Persécutez Bočce, L’Age d’Homme, Lausanne, 1987. Traducere în româneşte: Prigoniţi-l pe Boeţiu!, Europa, Craiova, 1998, traducere de Ileana Cantuniari.

Revista indexata EBSCO