Feb 12, 2016

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Odată cu sporirea experienţelor vieţii”

Evlavia pentru trecut reprezintă calea cea mai propice către viitor deoarece îi oferă un vis deja existent, statuat în pasta idealităţii.

*

Odată cu sporirea experienţelor vieţii, realul ajunge în tot mai mare măsură la o funcţie speculară. Devine oglinda în care se răsfrîng emoţiile noastre, tot mai ramificate, mai fragile. În numele realului, ele cer ajutor propriei lor imagini.

*

Există un pustiu al primei tinereţi, cînd, dacă nu ai o specială precocitate, nu ţi-ai găsit încă limbajul, şi un pustiu al senectuţii, cînd limbajul nu te mai găseşte pe tine. Între ele, o interfaţă de exerciţii riscante, zi de zi.

*

Bunătatea: o idealitate copleşitoare, care n-are nevoie de caligrafie, de nici un fel de ornament, convieţuind liniştită, dacă e nevoie, cu pasivitatea materiei. Dacă avem norocul de-a întîlni un om realmente bun, acesta poate fi oricum în rest, fără să ne contrarieze. Bunătatea e ca o lumină care acoperă eventualele neajunsuri ale celui ce-o emană.

*

„Vanitatea criticului e mai mare decît a artistului şi mai odioasă. În ea intră o nuanţă patronală. Tot punînd note la fiecare, criticul se vede mai mare decît artiştii. Şi tot deodată, scutit de a avea vreo însuşire creatoare, el se aşează în afara oricărei critici şi nu cunoaşte îndoiala. Criticul pur este un parazit care, orice s-ar zice, aşteaptă avid cartea spre «a se arunca» asupra ei” (G. Călinescu).

*

Visul care contează are sînge aristocratic.

*

Se fereşte de banalitate cum de înţepăturile de viespi, de ţînţari. Atît cît e cu putinţă.

*

14 mai 2015. O ştire bombă. Un grup de cercetători americani, englezi, canadieni ar fi invalidat teza potrivit căreia descindem din maimuţă. Probele genetice ar fi dovedit că străbunul nostru animalier ar fi fost… şoarecele, îndeaproape înrudit acesta cu hipopotamul. Dansul frenetic al biologiei!

*

Virtutea banalităţii constă în aceea că ne sileşte s-o prelucrăm. E ca o pastă moale, materie primă ideală (ce ne-am face fără o atare materie primă!) din care modelăm formele unei relaţii dintre noi şi virtualităţile sale. Pe imensul cîmp al posibilului căutăm cu răbdare chipurile faste ale unei asemenea întîlniri. Clipele în care cenuşiul flasc scînteiază, în care ceaţa nătîngă devine luminiscentă.

*

„Poţi să citezi şi versuri proaste atunci cînd sînt de un  poet mare” (Pierre Choderlos de Laclos).      

                                                             *

Murind, cum să te-nduri a te despărţi de prea puţinele bucurii de care ai avut parte? Dar mai cu seamă cum să te desparţi de durerile tale, cu tine de-o fiinţă?

*

A fi brevilocvent înseamnă a constrînge cu stricteţe energia afirmaţiei să rămînă pe loc. Să nu mai circule de colo-colo. A fi sever cu acea energie, focalizînd-o pe sine.

*

În cea mai lungă călătorie făcută de păsări, rîndunicile de mare arctice zboară peste 40.000 de kilometri în fiecare an, din ţinuturile arctice pînă-n Antarctica şi înapoi.

*

Erasmus din Rotterdam, înfăţişîndu-şi „însoţitoarele”: „Aceea care se uită de sus la voi este Iubirea de sine. Aceasta, cu trăsături delicate şi ale cărei mîini sînt pururea gata să aplaude, este Linguşirea. Dincoace o vedeţi pe zeiţa Uitării care moţăie şi pare adormită. Mai încolo, Lenevia stă cu braţele încrucişate pe genunchi. Şi cea de colo, încinsă cu ghirlande, încununată cu coroniţe de trandafiri şi mirosind a parfumuri ameţitoare, cine ar putea fi decît Plăcerea? Lîngă ea este Nebunia aceea care aruncă încoace şi încolo priviri tulburi. Ici, durdulie şi cu pielea lucioasă, o veţi recunoaşte pe zeiţa Poftă. Zăriţi însă şi doi zei printre atîtea zeiţe. Unul este Comus – Cheful – , iar celălalt Morfeu – Somnul. Cu ajutorul lor supun stăpînirii mele tot ce există pe lume şi prin ei poruncesc acelora care poruncesc lumii”.

*

Pitorescul. O lenevoasă, dulce dezordine ce-a renunţat să mai aspire la ordine. Ori, dimpotrivă, o ordine căzută în păcat, izgonită din Paradis.

*

Orice s-ar spune, prostia are un abur vag de inocenţă. Marile strategii ale Răului nu sînt chiar la îndemîna ei. Prostia culege doar resturile banchetului malefic la care nu e invitată. E drept, le savurează…  

*

„Guvernele impun justiţia, dar ar putea ele s-o impună dacă n-ar fi violat-o mai întîi pentru a-şi întemeia stăpînirea?” (Hugo Foscolo).

*

Pentru a fi convingător, un autor trebuie să scrie măcar cîteva rînduri cu pana muiată-n propriul său sînge.

*

  1. E.: „Să fie oare formula horaţiană aurea mediocritas poziţia cea mai confortabilă? Da de unde! E cea mai supusă decepţiilor. Cei mai puţin înzestraţi caută să năvălească într-însa, deşi e un loc ultraaglomerat, cei ce se socotesc înzestraţi se dau de ceasul morţii s-o abandoneze. Unde să vedem confortul?”.

*

Tîrgul, nu în ultimul rînd Amarul Tîrg: un amestec al satului cu oraşul. Aşa cum se întîmplă, de regulă, în plan moral atunci cînd se întîlnesc doi factori contrastanţi, se aleg nu calităţile, ci defectele lor. În cazul în speţă, satul figurează cu arivismul bădăran cu care l-a înzestrat cu asupra de măsură regimul comunist, iar oraşul cu mahalagismul tradiţional pe care deceniile totalitarismului nu l-au putut clinti din mîlul său.

*

„Fiecare să se străduiască să calce pe urmele celor dintîi nu atît pentru a-i urma pe ei, cît pentru a se depăşi pe sine” (Baltazar Gracian).

*

Cancanul, comerajul, zvonistica trădează o sete de aventură reprimată. Dorinţa strangulată a ceva excepţional. Aspiraţia spre libertatea supremă a imprevizibilului. Tendinţe atît de contradictorii cu realul morn în care colcăie, încît efectul lor e caricatural.

*

Pe ce lume trăim: „Grea decizie pentru tînăra japoneză Ai Uehara, care la 23 de ani vrea să încheie o carieră de succes în industria filmelor pentru adulţi. După patru ani de activitate asiduă, «regina scenelor lesby», după cum o alintă admiratorii ei, vrea să se retragă din pornografie. Ea a făcut anunţul public săptămîna trecută în «Nikkan Sports». După doar două zile, fanii ei au reacţionat dur. Iniţial au ameninţat-o că «trebuie să continue pentru că mai are multe de oferit», altminteri o vor obliga. Şi cum cu asta nu au avut succes, fanii au apelat la şantajul sentimental: o sinucidere în grup, menită să o facă să se simtă vinovată pînă-n măduva oaselor. Conform «Tokyo reporter», admiratorii i-au trimis nenumărate mesaje actriţei, spunîndu-i că-şi vor tăia venele. (…) Ea ar fi vrut să se pensioneze încă de anul trecut, dar nu a făcut pasul pentru că membrii fan clubului ei sînt extrem de pasionali” (Click, 2015).

*

Amînarea poate fi o formă de hahalerism sau o formă de pudoare. Depinde de context. În orice caz, există şi amînări gingaşe, cu irizări în absolut.

*

Prin exces, solitudinea poate deveni mortală, ca orice drog. Oricum, ar putea fi vorba în cazul său de o sinucidere fie şi în doze modeste, precum un pahar de alcool sau o ţigară. A. E.: „Nu e o observaţie cam filistină?” Tot ce se poate.

*

Unele spitale din Germania au staţii de autobuz false pentru a-i împiedica pe bolnavii de Alzheimer să plece necontrolat.

*

Veneţia (…). Odată sosit, mă culc la Regina d’Inghiterra. Cînd ies, la ora zece, prima persoană ivită în cale este Val(dramin), care-mi propune o baie în mijlocul canalului Giudecca, folosind o mică scară prinsă de barcă. E foarte plăcut şi probabil foarte sănătos. (…) Această ţară, în momentul de faţă, e poate încă cea mai veselă din Europa. Uşurinţa cu care poţi cunoaşte aici o femeie este uluitoare. Te aşezi alături de-o femeie, intri în vorbă, fără alte ceremonii, repeţi procedeul de trei, patru ori; dacă o placi şi te place, mergi la ea acasă, şi după cincisprezece zile, prima oară cînd te afli cu ea într- gondolă, o pui jos. Astea nu sînt vise de tînăr înfumurat şi fără experienţă, ci, dimpotrivă, rezultatul riguros al experienţei. Duminică, Val(dramin) i-a făcut cu ochiul celei mai nostime femei din cîte am văzut, o tînără domnişoară; într-un fel foarte indiscret, ba chiar ridicol în ochii mei, el îşi împăna conversaţia cu tot soiul de interjecţii. Ridicole erau doar scrupulele mele de nordic. La sfîrşitul acestei seri, trecînd prin faţa lui, ea îi făcea semne. În piaţa San-Marco, poţi aprecia îndeaproape cele mai celebre femei; a le fi prezentat nu comportă nici un mister cum e cazul în celelalte ţări. (…) În ciuda gustului meu pentru singurătate, într-un an aş cunoaşte toată lumea bună din Veneţia, adică vreo sută de femei dintre cele mai acceptabile, din care alegi apoi” (Stendhal).

*

  1. E.: „Fiinţează o categorie de laude şchioape ori de-a dreptul oloage. Radu Enescu îmi spunea cu haz că a primit un volum cu o dedicaţie a unui autor care ţinea să-i intre sub piele, sunînd aşa: «Domnului R. E., un redactor-şef adjunct ideal»”.

*

Din cînd în cînd aud din curte un ţipăt de copil. De fapt sînt doi iezi albi, zburdalnici, de un angelism animal înduioşător.

*

Orele transparente de dimineaţă, cînd visul pare congruent cu obiectele realului, atît de prielnice pentru scris.

*

„…o nepoată a criticului poseda un volum cu versurile mele şi, deşi îi recomandasem să nu le arate nimănui, bineînţeles că le arătase, şi cui? Tocmai lui Maiorescu. Pînă acuma, povestea n-are nimic neobişnuit. Dar lucrul extraordinar într-adevăr – şi astăzi, cînd cunosc puţin mai bine oamenii politici, lucrul îmi pare şi mai fenomenal: Titu Maiorescu citeşte versurile, le păstrează şi îmi trimite vorbă prin nepoată-sa să mă prezint la dînsul ca să le discutăm împreună. Eram mort – şi, ca orice debutant curajos, nu m-am dus. Ca să mă scuz faţă de mine însumi, mi-am spus că probabil nepoata exagerase sau că unchiul ei îi spusese aşa o vorbă în vînt. Care nu-mi fu deci ruşinea, cînd, a doua zi, mă pomenesc cu o carte de vizită a lui Titu Maiorescu, pe care o scrisese cu mîna lui că mă aşteptase şi mă va aştepta din nou la dînsul acasă, fixîndu-mi ora şi ziua. Nu mai aveam, vorba românului, pe unde să scot cămaşa. La ora fixată am sunat deci, cu inima cît un purice, la poarta casei din strada Mercur. (…) De altminteri, ca să vă arăt cu cîtă pasiune insista Maiorescu asupra poeziei, să povestesc ce s-a întîmplat atunci. El avea tocmai o întîlnire cu Petre Carp. Uşa se deschise şi intră Carp: Conu Petrache, cu monoclu şi mănuşi, cu capul său impasibil şi impresionant. Cînd îl vede pe Maiorescu (pe atunci ministru de externe, n.n.) citind versuri, îi face semn că ar vrea să-i comunice ceva şi să termine mai iute cu mine. Însă Maiorescu îi face, la rîndul lui, semn, să se aşeze şi îi spune: «Stai, acum poezia primează!» Primul ministru de atunci se vede silit să treacă în salonul din fund, lucru pe care îl face cu o neplăcere vădită, pe cînd, liniştit, Maiorescu reia caietul meu de versuri. Eu, foarte jenat, mă scol. Dar Maiorescu îmi zice: «Stai, poezia primează!» La un moment dat, Carp întredeschide uşa, îi văd capul. Îmi spun: «Nu mai merge, trebuie să plec!» În fine, m-am sculat. Maiorescu, cu politeţea lui legendară, mă conduce pînă la uşă şi, cum protestam jenat, mă linişti: «Eşti în casa mea». Era, la dînsul, un fel de urbanitate de «grand seigneur»” (Ion Pillat).

*

Mutatis mutandis, îmi aduc aminte de un episod al vieţii mele. Dat afară în chip abuziv şi dureros din redacţia revistei Familia, mi-am căutat dreptatea, după cum era normal, şi la conducerea Uniunii Scriitorilor al cărei membru eram. Drept care m-am înfăţişat la preşedintele în funcţie al acesteia, la sediul său de atunci de pe şoseaua Kiseleff, unde pe vremuri se afla Şcoala de literatură, iar azi se află sediul PSD, preşedinte fiind poetul Virgil Teodorescu. Fost avangardist, ajuns la o obezitate oficializată, preşedintele părea dispus a mă asculta, în timp ce-şi sorbea, cu nonşalantă lentoare, cafeaua. Însă doar peste cîteva clipe şi-a făcut intrarea peste noi o altă mărime a zilei, G. Ivaşcu. Departe de mine gîndul de a-l compara pe Virgiliune de la Uniune, cum i se zicea poetului, cu Titu Maiorescu sau pe G. Ivaşcu cu Petre Carp, la fel de puţin a mă asemui pe mine cu Ion Pillat. Dar pornind de la premise vag similare, deznodămînul scenei a fost tocmai invers faţă de cel descris de autorul Grădinii dintre ziduri. Fără cea mai mică explicaţie, Virgiliune mi-a întors spatele său masiv. Am înţeles că trebuie să mă retrag şi să nu mă mai întorc acolo niciodată.

*

Reveria: utopia cea mai rezonabilă.

*

A scrie poezie înseamnă a crede în poezie. Un misticism sui generis. Cînd nu mai crede în poezie, scriptorul îşi simte pana inertă.

*

Moartea: un fenomen complex. Pentru a se respecta pe sine, ea trebuie să corespundă fiecărui strat al existenţei tale, să-ţi consume metodic intimitatea. Moartea biologică, constrîngîndu-te din exterior, are de fapt o îngustime de nişă. Integralitatea morţii e comensurabilă doar prin integralitatea fiinţei care-i cedează cu toate componentele, cu toate resursele sale proiectate pe ecranul unui nou mister.

*

O parte importantă din greutatea corpului unui adult e constituită din microbi, bacterii şi alţi paraziţi care domiciliază în corp sau pe suprafaţa acestuia. Existenţa majorităţii lor este esenţială pentru funcţionarea normală a corpului.

*

Din fiziologia arivistului. Individul în cauză nu poate evita trădarea, care intră în fişa posturii sale. Trădarea sau trădările de care face uz sînt aidoma unui examen de promovare în confrerie. Dacă se întîmplă ca arivistul să rămînă prea multă vreme lîngă un singur potentat, n-ar putea fi învinuit de-o inconsecvenţă a inconsecvenţei? Ceea ce n-ar fi tocmai onorabil…

*

Conversaţie între doi elevi din ultimele clase liceale, cu ghiozdane fixate la spate, un băiat înalt, cu gîtul lung şi cu prognatism şi o fată mai scundă, uşor ezitantă. Băiatul, pe un ton de siguranţă proteguitoare: „Ce subiect ai avut?” Fata: „Păi, Baltagul. A trebuit să scriu despre Baltagul şi nu prea am avut ce să spun”. Băiatul: „Fii serioasă! La Baltagul puteai să faci o vrăjeală mai ceva ca la Eminescu”.

*

„Don Juan nu e bărbatul care face curte femeilor, ci bărbatul căruia femeile îi fac curte. Acesta e, iată, faptul omenesc indubitabil asupra căruia trebuiau să fi meditat ceva mai mult scriitorii ce şi-au propus în ultimul timp tema serioasă a donjuanismului. E o realitate că există bărbaţi de care femeile se îndrăgostesc cu intensitate şi frecvenţă superlative. Iată materie mai mult decît suficientă pentru reflecţie. În ce constă oare darul acesta neobişnuit? Ce mister vital se ascunde oare îndărătul acestui privilegiu? Cealaltă variantă, moralizarea pe marginea oricărei figuri ridicole de Don Juan pe care ai dori s-o simulezi, mi se pare prea naivă ca să poată fi rodnică. Este eternul viciu al predicatorilor: să inventeze un manihean stupid în scopul de a se bucura că-l combat pe manihean. Stendhal îşi consacră patruzeci de ani din viaţă atacului contra zidurilor feminităţii. (…) Rezultatul e nul, Stendhal nu a izbutit să fie cu adevărat iubit de nici o femeie. (…) Chateaubriand, dimpotrivă, îşi găseşte mereu iubirea gata «făcută». Nu trebuie să se ostenească. Femeia trece pe lîngă el şi, brusc, se simte încărcată de o electricitate magică. Se dăruieşte numaidecît şi total. De ce? A! Acesta e secretul pe care autorii de tratate despre donjuanism ar fi trebuit să ni-l dezvăluie” (Ortega y Gasset).

*

Relaţia între animus şi anima e o continuă basculare precum a talgerelor unui cîntar extrem de fin, care nu poate ajunge la un echilibru. Viaţa ar fi inconceptibilă fără o asemenea perpetuă mişcare. Şi nici creaţia. De unde rezultă statutul existenţial al proceselor celei din urmă. Distinct faţă de existenţial, esteticul poartă sarcina genetică a existenţei.

*

„Tineretul de azi e pur şi simplu monstruos: nu mai are nici un pic de respect pentru părul vopsit!” (Oscar Wilde).

*

Atît de temperatul Jules Renard, în chip de pamfletar: „Hidosul Verlaine: un Socrate ursuz şi un Diogene jegos; ceva de cîine şi ceva de hienă. (…) Seamănă cu un zeu beţivan. (…) pe o ruină de redingotă – cravată galbenă, pardesiu care în multe locuri se lipeşte fără îndoială de-a dreptul pe piele – un cap de piatră la demolări. La gît îi e atîrnată o zdreanţă de dantelă. O voce cleioasă şi mîini mici pe care trebuie să le aduni într-o strîngere de mînă”. Şi concluziv: „cataclismul în osînză şi jeg”.

*

Şi Verlaine, drept justificare, ar fi declarat: „Eu nu mă-mbăt, domnule, decît pentru a-mi întreţine reputaţia căreia îi sînt robit. Nu mă-mbăt decît atunci cînd ies în lume”.

*

În zona arivismului, putem distinge două tactici. Una este cea a prezumţiei proclamative, a supremaţiei imperiale care iese în scenă din primul moment cu conştiinţa unei legitimităţi similidivine. Brutala megalomanie ţinteşte superlativul. Nici o concesie (cel puţin la vedere) nu merită făcută, din această perspectivă, contemporanilor global inferiori, a căror îndatorire nativă e supunerea necondiţionată la autoîncoronata grandoare. Altă tactică aparţine unui arivism s-ar zice în haine de lucru. Nelipsit, fireşte, de trufie, dar elastic, conjunctural, dispus a-şi îndoi şira spinării cînd „se cere”, pregătit a-şi schimba patronii ca şi aliaţii (noţiunea de fidelitate îi e străină, în afara unor situaţii de mimetism util). Gata a-şi sufleca mînecile pentru a lucra, chipurile, în echipă. Gata a combina, atunci cînd cariera s-a conturat deja, adularea cu o satisfacţie de sine în registru public. Id est a vorbi despre propria persoană cît mai îmbelşugat, dacă se poate monologînd, a-şi descrie alene succesele, dar şi micile capricii împlinite, a-şi afişa certitudinea de sine aidoma unei virtuţi cu religios ingredient. E o apropiere  pe cît de discretă pe atît de tenace de postura imperială, marea tentaţie care poate fi abordată – de ce nu? – şi într-o variantă soft, „democratizată”.

*

Dacă le vorbeşti semenilor tăi despre lucruri degradante pe care ei ar prefera să le treacă sub tăcere, vei fi calificat fie drept naiv, fie drept pervers. O judecată care, iată, nu se dă înapoi a oscila între contrarii.

*

„Lui Ioanide i se întîmpla din pricina acestui spirit reflexiv de a se supăra în imaginaţie. De pildă, presupunea a spune cutare cuvinte cuiva şi bănuia răspunsul deducîndu-l din firea omului. Urma un întreg dialog ipotetic, la sfîrşitul căruia ieşea scandalizat, fiindcă ştia că totul e foarte posibil, că omul era aşa realmente. Cînd întîlnea pe amic, abia îşi putea reprima nemulţumirea pentru purtarea «din vis» a aceluia” (G. Călinescu).

*

A trage spuza pe turta proprie. Camus, romancier, susţinea că marii moralişti nu se pot găsi în rîndul autorilor de aforisme, ci în cel al romancierilor. Mergînd pînă la a declara, exemplificativ, că l-ar ceda integral pe La Rochefoucauld pe-o singură frază din Prinţesa de Clčves sau din Roşu şi negru. Cutare actual romancier al nostru refuză, pe ton înalt, jurnalul pur şi simplu în calitate de specie literară admisibilă…

*

„Cînd dobîndeşti gloria, ţi-ai pierdut memoria” (proverb spaniol).

*

Peisaj nocturn, prin fereastra casei de la Cărbuneşti. A dispărut acea sinistră sumbreţe a ultimei faze crepusculare, cu un cer strivitor cum o stîncă. În schimb mai stăruie deasupra dealurilor depărtate o geană de lumină de-o mirabilă delicateţe picturală. După un episod agonic, lumea s-a înfrăgezit intempestiv. Senzualităţi fără trup zvîcnesc în Neantul aţîţat. Fiori demenţi de dragoste şi visare ca-n pictura galantă a veacului al *VIII-lea, dar nu ca un trecut, ci ca un viitor frenetic care te adastă undeva.

*

Un fanatism al luminii pe care l-a sacrificat culoarea trandafirului, adorîndu-şi sacrificiul.

*

„A. E.: „Ştiai că te-ai născut sub o zodie blagiană? Spaţiul mioritic a apărut în 1936, în luna aprilie”.

*

Atitudini asortate aidoma unei elegante ţinute vestimentare, graţie coloritului lor umoral.

*

„Fii altruist, respectă egoismul altora” (Stanislaw Jerzy Lec).

*

Expresia dură, colţuroasă, contondentă, dacă e caracteristică pentru un scriptor, îmi sugerează o virtualitate a sinuciderii. Nu e oare sinuciderea violenţa maximă, cea pe care astfel subiectul şi-o aplică public? Marii polemişti, pamfletarii pururi inflamaţi îmi dau impresia unor sinucigaşi plauzibili. Sînt atît de porniţi împotriva obiectului lor, încît se arată capabili de orice. Defel întîmplător, de atîtea ori furibundul Cioran a răsucit mereu între degete ideea sinuciderii.

*

Memoria, un instrument al salvării lumii, care însă nu te salvează pe tine. Amintirea salvează fiinţa ta, lăsînd lumea în derivă.

*

Mîhnirea casantă de-a te simţi părăsit în primul rînd nu de către o fiinţă apropiată, ci de către cel care ai fost tu odinioară. Dar cum ai fost, de fapt, odinioară?

 

Gheorghe Grigurcu

 

Revista indexata EBSCO