Feb 12, 2016

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Mircea Eliade în lumina comunicării epistolare (I)

Deşi s-a arătat a fi foarte agasat, pînă la renegare, de obligaţia de a citi şi răspunde la noianul de scrisori primite, corespondenţa lui Mircea Eliade este un adevărat spectacol în mii de acte. Însemnările zilnice despre „dezmoştenirea” acestei părţi a scrisului său nu i-a descurajat pe cei care, considerînd-o document, au publicat-o postum, drept mărturie a ceea ce devenise Eliade, foarte devreme, o personalitate cultural specializată în varii domenii. Se poate înţelege că suprasolicitarea l-a făcut să noteze: „Ăsta e blestemul meu. De cînd sunt aici la Chicago, corespondenţa s-a triplat. O dată de două ori pe săptămînă lucrez cu un student la expedierea scrisorilor curente; cam optzeci pe săptămînă. Aş vrea să fac odată socoteala: cîte ceasuri pe zi îmi sunt luate de citirea scrisorilor… Aş vrea să atrag atenţia executorului meu testamentar să distrugă orice scrisoare pe care ar găsi-o, căci prea le-am scris repede şi dezgustat. Blestemul meu a fost această considerabilă corespondenţă care îmi macină zile şi nopţi întregi”. Au fost, desigur, momente de indispoziţie. Altfel cum le-ar fi păstrat şi clasificat, la cererea lui, de o secretară? Scrisorile trimise de Eliade, ca şi cele primite, sunt documente personale şi de epocă, însă, înainte de toate, îi conservă imaginea la diferite vîrste şi devenirea, ca importanţă în vederile celorlalţi. Deşi aparent un fapt particular şi neliterar, acest imens fond epistolar comunică mult, participă substanţial la luminarea personalităţii, văzută dinăuntru şi dinafară.

Istoria corespondenţei, de el provocată, începe le o vîrstă precoce şi nu e mai puţin valoroasă documentar. Avea 19 ani cînd, în cuvinte emoţionante i se adresa lui Pettazzoni, recunoscut istoric al religiilor, cu apelativul „ilustre maestre”. Au corespondat intens între 1926-1953. În 1936 savantul italian lăuda Yoga, cartea lui Eliade, „tratată în mod genial”. La 18 ani Eliade scria cu admiraţie înflăcărată despre disponibilităţile spirituale multiple ale lui Giovanni Papini. Iar în anul următor, în 1926, îi scria, recomandîndu-se „un sălbatec admirator”. Corespondenţa lor, plină de afecţiune intelectuală, s-a întins pe trei decenii, pînă în pragul dispariţiei celui care a semnat Un om sfîrşit. Acuzat de „papinism”, Eliade şi-a declarat voinţa de a deveni el însuşi, altfel decît modelul, fără să-l renege. Tot atunci lega o impresionantă apropiere ştiinţifică şi umană cu marele medic clujean Valeriu Bologa. Sunt scrisori lungi, pe probleme substanţiale de istoria medicinei în general şi de medicină indiană în special. Au corespondat mai bine de un deceniu. Bătrînul medic îi servea informaţii despre cercetările lui Moses Gaster, pe care Eliade l-a preţuit, scriind despre el. La moartea învăţatului evreu, prieten şi cu Eminescu, Eliade a publicat un amplu şi elogios necrolog. În anii ’50 întreţine o intensă corespondenţă cu personalităţi de talie europeană şi mondială. Zece ani a comunicat astfel cu „maestrul” Carl Gustav Jung, nu atît ca discipol cît ca apropiat în idei, încîntat că e citit, avînd uneori accente de bine mascat orgoliu sub formule de politeţe. Cînd Jung îşi exprimă o rezervă la o idee, Eliade se explică reverenţios, dar nu renunţă la ea. I se alătură gînditorului elveţian în distanţarea faţă de psihanaliza freudiană. După ce s-au întreţinut la un congres la Ascona, în 1950, Eliade îi scria că această întîlnire „este evenimentul spiritual între cele mai decisive din viaţa mea. Nu pot găsi cuvintele pentru a vă mulţumi într-un fel adecvat pentru amabilitatea D-voastră şi pentru interesul pe care îl manifestaţi faţă de lucrările mele”. Alimentează interesul „maestrului” trimiţîndu-i cele mai recente cărţi. În acelaşi timp primea scrisori de la specialişti europeni în probleme de comună preocupare pentru domeniul istoriei religiilor, mitologie, literatură fantastică, metafizică. Scrie şi primeşte scrisori şi de la Alf Lombard, Georges Dumézil, H. Corbin, G. Bachelard, R. Caillois, M. Brion şi alţii. De aici concluzia că, opera epistolară a lui Eliade pare uneori a fi o glosare pe marginea unor opere, ale lui şi ale corespondenţilor. Citită cronologic, în ea se relevă mult din istoria formării sale, de la studentul cu inteligenţă peste medie, precoce maturizat ştiinţific, pînă la savantul cunoscut din Portugalia pînă în Japonia, sărbătorit şi onorat cu titluri academice. Sunt cauze obscure pentru care Eliade n-a luat Nobel-ul meritat. Nu numai cu opera ştiinţifică şi literară, dar şi cu cea epistolară, Mircea Eliade iese din timpul său şi intră într-o lungă posteritate. Mai nou, cu cele două volume publicate la Cluj de Liviu Bordaş şi Mihaela Gligor, Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul*, se deschide perspectiva polemicii implicite cu cei care au început şi încă stăruie să-l acuze pe Eliade de antisemitism. Ambele volume sunt o replică, inteligent gîndită, la ceva ce s-a spus înainte despre o felix culpa, ca o subtilă anulare prin sute de dovezi scrise. Mai ales că aceste volume publică, în covîrşitoare parte, scrisori primite de la distinşi intelectuali evrei. Numai citite, fără comentarii, scrisorile contrazic tăcut orice astfel de incriminare. Fiecare text e un argument, mai ales dacă ţinem seama că cei care îl caută pe savant, se consultă ştiinţific cu el, îi cer recomandări şi uneori sprijin material, direct sau aluziv, sunt intelectuali evrei. Răspunsurile lui, subînţelese după mulţumirile lui adresate, sunt întotdeauna generoase în conţinut şi profund umane în atitudine. Volumul întîi al amintitei ediţii, de mare interes documentar în ce priveşte corespondenţa cu discipoli evrei, la rîndul lor oameni cu serioasă pregătire ştiinţifică, l-am comentat într-un articol anterior. Acum voi demonstra, cu texte, importanţa volumului secund, care anulează de la sine greu explicabila ostilitate mereu activată periodic. În toată această masivă corespondenţă nu există nici cea mai vagă aluzie antisemită. Ba chiar, a se ţine seama că într-o scrisoare către Blaga, din 1937, Eliade îi condamna pe „legionarii isterizaţi de eroism”. După 1940, el suspendase orice legătură cu politica (Vezi Jurnalul portughez). La toate există un răspuns dat tot de una dintre scrisori, cum voi arăta, trimisă de un ziarist evreu plecat din România postbelică.

Nota la ediţia Postlegomena…, semnată, ca şi prefaţa, de Liviu Bordaş, Chicago, 2013, este redactată în termenii maximei responsabilităţi ştiinţifice, cu exemplară obiectivitate. Cititorul este ajutat să realizeze cine sunt semnatarii prinşi în medalioane biografice dispuse în prefaţa fiecărui grupaj de scrisori. O altă serie de informaţii, din surse precis indicate, sunt coborîte în subsolul paginilor pentru a suplimenta înţelegerea evenimentelor culturale şi relaţiile interumane cuprinse în scrisori. Sunt indicaţii strict ştiinţifice, fără comentarii. Documentul este lăsat să vorbească şi o face în stil convingător. Ca texte plecate de la neofit spre maestru, aceste scrisori aparţin retoricii epidictice laudative. Fondul lor demonstrează realitatea raportului. Este o muncă de cercetare şi acumulare de date ordonate metodic cu o acribie mai rar întîlnită în era superficialităţii gălăgioase în care trăim. Pe scrisorile, în majoritate primite, reproduse în cele 560 de pagini ale volumului se întemeiază adevărul că Mircea Eliade a devenit, în timpul vieţii, o instituţie ştiinţifică, de ce nu şi cultural umanitară internaţională spre care se îndreptau zeci de solicitări pentru sprijin de toate felurile. Aşa, de pildă, un Cesar Delescu, emigrat în Israel, în numele faptului că a fost coleg cu Nicolae, fratele defunct al lui Eliade, îi cere savantului excesiv de mult. În afară de bani, pe care îi şi primeşte, solicită medicamente, ori să i se facă legături cu oameni de afaceri, cu societăţi de binefacere şi multe altele, peste măsură. Dar acesta e un caz particular. Ne interesează corespondenţa care relevă, direct sau subînţeles, valoarea istoricului religiilor şi, nu în cele din urmă, a scriitorului, semnatarii fiind ei înşişi intelectuali de marcă. Dacă în volumul prim al ediţiei amintite erau publicate scrisori de la cunoscuţi din perioada interbelică, prieteni şi discipoli, volumul secund cuprinde, după clasificarea editorului tot epistolieri evrei de limbă română: „Prieteni şi cunoscuţi postbelici”, „Traducători şi editori”, „Cunoştinţe prin corespondenţă”, „Jurnalişti”, „Corespondenţi ocazionali”, deci un spectru mai larg de relaţii epistolare, la fel de numeroase şi importante documentar într-un anume sens. Subiacent, toate polemizează cu resentimentarii care i-au pus lui Eliade, în fond pe nedrept, eticheta de antisemit. Psihologic vorbind, ce este resentimentul altceva decît o „autointoxicaţie psihică”, ce are ca efect minimalizarea cu orice preţ a unei valori la care resentimentarul nu are acces.

Sistematizarea propusă de editor mă obligă să păstrez o anumită ordine, selectiv, după relevanţa scrisorilor. Ştiind că numele Sorana Gurian (Sara Gurfinckel) apare în însemnările zilnice ale lui Lovinescu, amintită ca talentată cititoare la şedinţele „Sburătorului”, i-am citit misiva către Eliade. Ea se născuse în Basarabia, cum medalionul prefaţator o prezintă, iar studiile le-a făcut la Cernăuţi şi Iaşi. Cu o biografie plină de semne de întrebare, scriitoarea, convertită la catolicism sub influenţa Monseniorului Ghika, a emigrat la Paris, via Israel, în 1949, cînd îl întîlneşte acolo pe Eliade. În 1950, de cînd datează scrisoarea, Mircea Eliade participa la un cenaclu organizat în locuinţa ei. Scrisoarea, foarte scurtă, conţine o invitaţie la un ceai, la locuinţa modestă a scriitoarei, unde vor fi prezenţi „Eugen Ioneştii” şi Monica Lovinescu. Mai erau invitaţi Emil Cioran şi Gabriel Marcel. Este o informaţie cu valoare documentară despre anturajul lui Eliade. Relaţia e confirmată, cu detalii despre cărţile şi moartea ei, în Jurnalul lui Eliade. Încă şi mai complet revelatorie, pentru caracterul ambilor epistolieri, este corespondenţa lui Andrei Codrescu (A. Perlmutter), trimisă lui Mircea Eliade, între 1966 şi 1979. La numai 19 ani, tînărul Perlmutter emigrează în Israel şi se stabileşte în America în 1966. Cu mare urgenţă, în acelaşi an îi scrie lui Eliade în limba română. I se recomandă ca poet şi solicită să fie primit spre a-i prezenta poeziile a patru poeţi români acuzaţi de subversiune, între care şi el. În centrul epistolei, cu o retorică ce mizează pe cîştig sentimental, scrie „cu stimă”: „D-voastră sunteţi singurul nume în ţară care ne electrizează, dintre toate numele de români faimoşi în toate părţile. Vă rog să mă credeţi, cu toată sinceritatea pe care o pot dovedi…”. Datată 2 mai, Eliade răspunde prompt scrisorii în 6 mai. După o lună îl întîlneşte, după care, Eliade scrie în Jurnal o notă foarte dezvoltată, despre tot ce i-a istorisit tînărul poet venit din România. Fără comentarii, Liviu Bordaş reproduce nota în subsolul paginii. Tot ca avertisment, pentru schimbarea de atitudine, sunt reproduse în subsol două mărturii. Una priveşte evocarea întîlnirii cu Eliade făcută în anii ’90 de Codrescu în faţa lui Ted Anton: „Odată, la uşa lui Eliade se ivise un tînăr bărbos , lefter, Andrei Codrescu… fusese astfel luat şi el sub aripa protectoare a maestrului”, el Andrei Codrescu, care era evreu, „a fost primit cu braţele deschise”. Mai spune că, „În America de la mijlocul anilor ’60, eminentul profesor avea mulţi prieteni evrei”. Într-un dialog de o noapte cu prietenul Culianu, Codrescu spune că au discutat îndelung despre „generozitatea lui Eliade, care îi ajutase pe amîndoi la început”. Sunt mărturii textuale care vorbesc de la sine, pentru momentul acela, înainte de 1990, cînd declara: „Influenţa lui Eliade în America era, pe la jumătatea anilor ’60, enormă şi mă mîndream, ca proaspăt imigrant, cu compatriotul meu… Am fost primit cu căldură, Eliade a fost uimitor de generos…” cum era cu toţi cei care-i aduceau veşti din ţară. Din motive greu de înţeles, cineva s-a alarmat de prestigiul crescînd al istoricului religiilor şi, în 1972, în revista „Toladot”, publicată în Israel, în limba română, tot de un emigrant din Bucureşti, se deschide „dosarul Eliade”, în baza unui citat din Jurnalul manuscris al lui Sebastian, spre revolta lui Beno Sebastian. Dar despre asta altădată. În 1978 şi după, Codrescu nu-i mai scria maestrului decît în engleză, dar cu aceeaşi afecţiune reverenţioasă şi declarat devotament. În acelaşi an, Eliade îi dă o recomandare, profund angajat în sprijinul tînărului „talentat, cu reputaţia în creştere”. Se subînţelege că atunci Codrescu nu fusese impresionat de acuza din amintitul „dosar”. Şi în 1988, după moartea protectorului generos, atunci cînd un discipol al lui Eliade traduce în engleză cîteva nuvele fantastice, Andrei Codrescu are cuvinte de încîntare. Însă, presat de nişte resentimentari, nu fără tăcute probleme de conştiinţă, el îngăduie ca, în revista „Exquisite Corpse” de el condusă, să se publice comentarii despre „fascismul” lui Eliade. Asta se întîmpla după ce articolul lui Norman Manea, Fericită culpă e tradus în engleză. Iar după ce citise în şpalturi traducerea în engleză a Jurnalului lui Sebastian, cu prefaţa lui R. Ioanid, Codrescu se desparte greu de amintirea mentorului generos, scriind, cu exagerare, despre „antisemitismul furibund” şi „oportunismul” lui Eliade. Contrazicîndu-se pe sine, cel din 1966, crede că nici în perioada americană Eliade nu renunţase la antisemitism. Schimbare nu greu de înţeles ştiind că „bietul om e sub vremi”. Este un caz, în linii mari dezvoltat obiectiv, cu dovezi în evoluţie, în prezentarea documentată făcută de Liviu Bordaş acestei corespondenţe.

Plecat din România în 1969, după ce aici fusese un foarte activ critic literar marxist, convertit oarecum, Horia Bratu şi mai ales soţia lui, Ileana Mărculescu, întreţin o intensă corespondenţă cu Eliade, urmată de întîlniri, între 1970-1983. Chiar în prima scrisoare sunt semne că luaseră legătura înainte, spre a-l pune pe savant în legătură cu un „filosof al educaţiei”. Cu studii superioare la Moscova, redactor la „Lupta de clasă”, ea scrie că, în România, a avut un conflict cu S. Brucan. În scrisoarea imediat următoare, Horia Bratu îl previne pe Eliade asupra posibilităţii de a fi întîmpinat de Brucan, în ipoteza că savantul ar veni cu o conferinţă la Santa Barbara unde îl invitaseră. Bratu îl încondeiază grav pe Brucan, „personaj ubicuu”, fost ambasador la ONU, ca pe „un bun personaj de nuvelă, evoluînd de la rolul de politruc la Canal (în care calitate organizase un mic proces de sabotaj cu vreo 12 execuţii), pînă a se considera victima discriminării rasiale”, – şi încă multe altele, ca prevenire. În Jurnal pe 1970, Eliade nota impresia după întîlnirea cu Brucan, valorînd ca un scurt şi plastic portret: „Curăţel, dar pare un vînzător de nasturi. Grăsun, jovial, rîzînd tot timpul, bătîndu-te pe umeri”. Mai nota Eliade că, în timpul unei plimbări cu Bratu, aflase de la acesta amănunte, „semnificative sau amuzante”, despre legătura între Brucan şi Petru Dumitriu şi „aşa zişii participanţi” la consolidarea socialismului. În 1973 Ileana îi mulţumea lui Eliade „pentru recomandarea superbă” pe care i-o făcuse, căci: „Fără ea… ”. Îl informa că soţul ei lucrează pentru „Europa liberă”, cu o serie de articole despre Mircea Eliade.

Un caz deosebit de absolută devoţiune pentru maestru, pînă la a polemiza raţional cu delatorii lui, este acela al tinerei Juliana Geran Pilon născută Gross, la Bucureşti şi emigrată cu familia în 1961. Pe o pagină este, reprodusă color, o fotografie a ei cu Mircea Eliade care îi ţine copilul în braţe. Cele aproape 20 de scrisori ale ei, redactate într-o română pe care n-o uitase, mărturisesc mereu: „Sunt foarte fericită şi norocoasă că vă cunosc”. Apropiată sentimental de familia Eliade, traduce din opera maestrului, scrie despre el, iar după o călătorie în România, în 1975, le scria: „Domnul profesor e bine cunoscut şi nespus de iubit aici”. Eliade a încurajat-o ca poetă, ca „excelentă traducătoare” şi a recomandat-o penru visiting fellow, ea fiind calificată în „filosofia ştiinţelor” şi în drept internaţional. La moartea profesorului, Juliana îl elogiază pentru aristocratismul comportamentului şi căldura umană.

Despre relaţia lui Edgar Reichmann cu Eliade există în acest volum o singură mărturie, într-un fel unilaterală. După medalionul de prezentare a carierei acestui evreu plecat din România, este reprodusă numai scrisoarea lui Mircea Eliade. Îi mulţumeşte lui Reichmann pentru amabilitatea de a-i fi trimis romanul Le rendez-vous de Kronstadt, apărut la Paris. Asta se întîmpla la finele anului 1984. Însă, pînă aici şi după, sunt alte lucruri de spus, ceea ce o voi face cu prilejul prezentării unui alt volum de corespondenţă între intelectuali evrei plecaţi din România. Cu asupra de măsură ar fi interesant de comentat, dacă spaţiul ne-ar permite, cazul unei evreice născută la Cernăuţi, într-o familie de intelectuali, cu studii universitare la Bucureşti, Edith Silbermann, cea care îi va scrie lui Eliade nu mai puţin de 104 scrisori, între 1971-1986. Mai întîi trebuie spus că ea este traducătoarea în germană a lui Creangă, Odobescu, Sebastian şi Arghezi, ca devoţiune pentru literatura română în spiritul căreia se formase la Bucureşti. Prin traduceri, Edith Silbermann a decis destinul literaturii lui Mircea Eliade în Germania, unde ea se stabilise încă din 1965. Începe cu La ţigănci, Pe strada Mîntuleasa, continuă cu Maitreyi şi alte proze fantastice, cu Domnişoara Cristina ş.a. Este o corespondenţă complexă, de consultări pe tema vocabularului potrivit al traducerii, dovedind tehnica filologică de care se simţea responsabilă traducătoarea. Ecourile în Gerrmania au fost într-atît de favorabile, încît se proiectau şi adaptări pentru televiziune. Subsolurile paginilor, ca legendă dezvoltată la ceea ce se afirmă în scrisori, sunt meritul lui Lucian Bordaş. Corespondenţa lui Eliade cu editorul german S. Unseld este şi ea semnificativă, lămurind anumite întrebări din partea germană. În ordinea editării operei lui Eliade în România, după 1968, admirabilă prin devotament şi respectul valorii, este munca redactorului Elena Beram (Hélčne Marcovici), care citise bine articolele lui Eliade din „Cuvîntul” şi „Vremea”, pătrunzîndu-le la nuanţă, fără prejudecăţi. Ea a înţeles că a discuta despre specificul etniei evreeşti, cu sensibilitatea ei în condiţiile date, nu înseamnă antisemitism, tot aşa cum mulţimea studiilor despre specificul românesc nu sunt antiromâneşti, ci analize etnologice raţionale.

Absolut revelatorie pentru relaţia lui Eliade cu intelectuali evrei, dar intelectuali şi oameni de condei, este corespondenţa lui cu Raul Rubsel, exilat la Paris în 1951, după ce fusese victima unor anchete comuniste la Bucureşti. Scrie o carte de memorialistică, Iadul pe pămînt, publicată la Paris, în limba română, în 1955, ulterior tradusă în franceză. I-o trimite lui Eliade, încredinţat că e „o importantă contribuţie supremei cauze româneşti de astăzi: eliberarea ţării”. Între alte afirmaţii, temperamental pasionate, îi declară lui Eliade că ajutorul pe care i-l dă, el fiind sărac, „pune ipotecă pe inima noastră pentru tot restul vieţii”, iar scrisoarea primită de la savant, scrie el, „este pentru mine diploma cu care mă mîndresc”. În lungile lui epistole acuză violent „impostura comunistă” care îşi programase distrugerea marilor valori româneşti printr-un special mecanism. Într-o scrisoare din 1958 face o afirmaţie care vizează acest mecanism. Este afirmaţia unui cunoscător, care subminează serios orice intenţie demolatoare ce mai există astăzi. Este, cum spune el, mărturia unui „evreu cu părul albit”, care îşi merită încrederea. Iat-o: „Românii de sînge, oricît s-ar boteza în lumina largă a umanităţii, pînă la urmă sunt totuşi consideraţi partizani şi acuzaţi de fascisme şi alte asemenea năzdrăvănii. Asta, mai ales cu ajutorul agenţilor ruşi cu care încearcă să li se anihileze rolul în emisfera vestică”. Nimic de spus în plus. Despre alte scrisori din această postlegomenă, cu subînţeleasa lor semnificaţie polemică, altă dată.

 

*Postlegomena la „felix culpa”. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul, Ediţie îngrijită de Mihaela Gligor şi Liviu Bordaş, vol. II, Presa universitară Clujeană, 2013

 

Revista indexata EBSCO