Feb 12, 2016

Posted by in Lecturi complementare

Maria CARPOV – Prejudecăţi (I)

Autorul cărţii la care mă refer în acest articol, – Michel Musolino, 150 idées reçues sur la France, Paris, First Editions, 2012, 363 p. – nu face trimitere, aşa cum ne-am fi aşteptat, la faimosul Dicţionar al lui Flaubert pentru a preciza sensul în care trebuie luată sintagma idées reçues, tradusă, în general, prin „idee primită de-a gata”, ceea ce nu elimină necesitatea unor precizări. Citatul din Chamfort, „Oricine a distrus o prejudecată, una singură, este un binefăcător al omenirii”, ales ca motto de către Musolino, aduce o precizare semantică, arătînd totodată scopul acestei cărţi în care este vorba de „locuri comune”, soluţia adoptată de autor. Disponibilităţile semnificante sînt, practic, de natură contextuală. Astfel, interpretarea discutabilă devine tolerabilă, chiar firească; critica şi amendarea interpretării constituie însăşi raţiunea de existenţă a cercetării valorizate aici şi concepută sistematic. Materia este organizată în patru categorii – politică, societate, economie, cultură –, examinate din perspectiva locurilor comune, adevărate/ întemeiate sau false/ demitizate, aduse la zi sub presiunea actualităţii, a realităţii.

Nu rareori, aceste idei primite/ locuri comune desfigurează Franţa, o caricaturizează, dau despre ea o imagine „opusă realităţii”. Mai grav însă este că locurile comune de acest fel au autoritate, ele operează drept stări fe fapt, argumente, ideologie, cînd sînt folosite de personaje cu putere de cauţionare datorită poziţiei lor sociale, morale, intelectuale… Avînd în vedere instabilitatea politică, economică etc. din acest moment, autorul şi-a propus o abordare lucidă, „o analiză senină şi obiectivă”, ajutat de datele oferite de istorie, economie, literatură, de statistici, de raţiune, de orice sursă compatibilă cu intenţiile cercetătorului. Ambiguităţile vor fi astfel reduse, chiar eliminate prin pătrunderea cît mai adînc în această „pseudo-ştiinţă”, demers care a dus la constatarea că „multe locuri comune sînt false, neadevărate, unele sînt adevărate, altele sînt şi una şi alta în acelaşi timp”, încît „Franţa ar putea fi ţara paradoxului deconcertant (…) Franţa este totul şi contrariul acestuia”. Cîteva exemple pregătesc convingerea cititorului.

Dintre cele patru domenii examinate, cultura pare să fie cel mai bogat în locuri comune. Cum se explică acest lucru, dacă respingem intruziunea subiectivităţii auctoriale. Atît cît se poate. Căutarea răspunsului se dovedeşte laborioasă şi „rezistentă”. Relaţiile privilegiate dintre Franţa şi cultură ar putea fi un răspuns acceptabil, dar nu pe deplin satisfăcător. Am ales spre exemplificare un corpus care intră în această categorie a activităţii sociale, capitolul 4 al cărţii, unde se caută răspunsul la întrebarea dilematică: „răspîndire universală sau o capodoperă în pericol?”, expresie, de bună seamă, a unor realităţi de care tocmai am pomenit. Se spune, într-adevăr, că astăzi, Franţa este ameninţată să devină o ţară-muzeu, sfîşiată între gloria, măreţia trecutului său, unic, şi prezentul inevitabil imperfect. De care parte este adevărul? Pentru a-l găsi, cîteva exemple spicuite de mine din cele aproape 50 propuse de autor. Selecţia mea încearcă să construiască o reprezentare actuală a Franţei din diferite elemente care o pot defini. Comentariile oferite de Musolino sînt importante deoarece ele pun în evidenţă legătura între ceea ce spun locurile comune, preconcepţiile şi adevăr, realitatea momentului.

„Francezii sînt cultivaţi. Datorită istoriei şi patrimoniului său, între francezi şi cultură există o relaţie privilegiată: fals”. Apreciere fără menajamente, dar şi sursă de întrebări legitime: cum se măsoară, de pildă, gradul de cultură al unui popor? Subiectul nu e simplu. În sondajele fixate pe această chestiune descoperim că, „în ciuda reputaţiei lor, francezii sînt întotdeauna clasaţi în mocirla mediocrităţii”, severitate a cărei îndreptăţire poate fi pusă la îndoială dacă ţinem seama de faptul că „în Franţa, cultura este o preocupare esenţială” – miniştri prestigioşi, programe de anvergură, „ambiţioase”, finanţare generoasă, cultură accesibilă – fără concesii – maselor, cifre care favorizează optimismul… Aşadar, totuşi, mais adversativ de sorginte carteziană(?) se impune pentru stabilirea adevărului, cînd „măştile cad” – semnele pozitive care acoperă, ascund esenţialul. Un singur exemplu: lectura, pornind de la ideea că „fără lectură nu există cultură temeinică” Francezii citesc din ce în ce mai puţin, tendinţă mai veche, anterioară internetului, un sfert din francezi nu citesc niciodată, nimic, declinul unei practici care nu trebuie idealizată raportîndu-ne la trecut, pînă şi lectura presei cotidiene suferă astăzi de „slăbiciune cronică”. Pe deasupra, „găurile negre” din cultura poporului francez – ignoranţa aproape totală a culturii clasice – greaca şi latina ca suport al acesteia, socotite „ştiinţe ezoterice”, prezenţa lor în programele de învăţămînt nemaifiind deci legitimă, ignorarea literaturilor străine, care redă şi starea lecturii, timpul tot mai redus acordat filosofiei (de la trei ani la unul singur, cel terminal), reducerea studiului istoriei, „o ştiinţă anecdotică” pentru reducţionişti, „una din victimele învăţămîntului aşa-zis modern”, optică proprie celor ce vor ca acesta să nu fie preocupat de dezvoltarea capacităţii de gîndire, ci de producţia unor maşini de calculat. Este citat încă un aspect care agravează fenomenul: inegalitatea faţă de cultură, „cea mai necruţătoare dintre toate inegalităţile”. Procentajul – între 7% şi 42% – al celor care nu au citit nici măcar o singură carte este determinat, în majoritatea cazurilor, de starea materială, care induce şi o mentalitate dăunătoare. O consecinţă este creşterea analfabetismului. În încheiere, este citat Michel Serres care compară criza economică şi cea a culturii: „Franţa se îngrijeşte mai mult de bani decît de copiii săi”.

„Universităţile franceze sînt nule. În clasamentele internaţionale, universităţile franceze fac figură de rudă săracă: adevărat”. În clasamentul stabilit de Times Higher Education, printre cele 200 de instituţii de învăţămînt superior înregistrate se găsesc 4 din Franţa: Politehnica locul 39, ENS locul 42, Paris VI locul 140… Cauza nu este cu certitudine calitatea învăţămîntului: criteriile sînt „nefaste pentru Franţa”, încît concurenţa este imposibil de imaginat: infrastructura, finanţarea, taxele foarte ridicate sînt doar cîteva argumente în favoarea unităţilor de învăţămînt din Statele Unite, termenul de comparaţie citat de Musolino, care se consolează glumind un pic: „Din fericire, unii străini mai cred şi acum că Sorbona este cea mai prestigioasă universitate europeană”. Excelenţa este asigurată de Marile Şcoli (les Grandes Ecoles: Polytechnique, Normale Supérieure, Ponts et Chaussées, HEC, ENA etc.) al căror unic scop este „formarea elitelor naţiunii”, o meritocraţie model francez printr-o selecţie foarte severă a candidaţilor care, deveniţi studenţi/ elevi, în unele din aceste şcoli sînt chiar remuneraţi. Culmea paradoxului, comentează autorul, „existenţa acestor filiere de excelenţă agravează, prin comparaţie, mizeria ce domneşte în universităţi”. Sînt unii, partizani ai unei anumite ideologii, care chiar sugerează desfiinţarea lor, sau cel puţin să fie reformate în sensul condamnării „spiritului elitist”.

„La ortografie, francezii sînt nuli. Ei au o problemă cu limba franceză. Stăpînesc prost regulile, subtilităţile şi dificultăţile limbii lor: adevărat”. O realitate care-l face pe autor să exclame disperat: „Nu este vorba de o inaptitudine oarecare, este o nenorocire”. Lupta pentru curmarea perpetuării situaţiei se duce pretutindeni, în universităţi, dar şi în întreprinderi, angajaţii, chiar şi la nivel înalt , cer cursuri pentru eliminarea handicapului pus în mod curent pe seama comunicării electronice. Un exemplu care nu poate fi doar amuzant: „A vendre maison avec fausse sceptique.” Pentru a sublinia gravitatea tratării cu neglijenţă a tot ce este legat de corectitudinea unei limbi, este citat chiar Condillac: acesta consideră că „cea dintîi parte a artei de a gîndi este gramatica”. Dificultăţile sînt reale, exemplele date o dovedesc, însă francezii trebuie să ştie că „limba, cuvintele sînt încărcate, îmbibate cu istorie şi cu sens”.

Sînt însă zone unde lucrurile se prezintă foarte bine. Astfel, „Francezii au inventat noua istorie. Istoriografii francezi au dat peste cap metoda disciplinei lor şi au influenţat intelectualii din întreaga lume: adevărat”. Adevăr incontestabil. La nivelul obiectului investigat şi al metodei, atenţia cercetătorului nu mai este fixată asupra evenimentului şi a personalităţilor, ci asupra modului în care sînt trăite evenimentele de către cei mulţi – cei mulţi şi tăcuţi, ignoraţi de abordările tradiţionale – în durata lungă, într-o amplă desfăşurare în timp.

Însă succesul este umbrit de locul tot mai restrîns ocupat de istorie în programele şcolare. Paradox? S-o admitem, în acelaşi timp cu argumentul că istoria este periferică în concepţia guvernanţilor, a celor care veghează asupra desfăşurării unui învăţămînt performant…

Revista indexata EBSCO