Feb 12, 2016

Posted by in Atitudini

Virgil NEMOIANU – Distopie sau apocalips?

Este mai uşor de spus care sînt rădăcinile literaturii utopice (sau viziunile de acest fel) decît a celei distopice. Dacă vrem să simplificăm niţel lucrurile putem spune însă că orice descriere infernală este un preludiu la distopie. În acest caz distopia ar fi cam la fel de veche ca şi utopia. Literatura apocaliptică la rîndul ei nu este o noutate. De pildă în tradiţia naraţiunilor iudaice avem un fond bogat de texte de acest fel, cea mai celebră şi cunoscută fiind desigur Apocalipsa lui Ioan, care încheie Biblia. Numai că abia în secolele 19 şi 20 asistăm la o înmulţire spectaculoasă, explozivă a scrierilor de natură distopică şi apocaliptică. Poate că începutul literar îi aparţine tot genialei Mary Shelley, soţia marelui poet romantic şi fiica filozofului iluminist William Godwin şi a proto-feministei de înaltă intelectualitate, Mary Wollstonecraft. Pe Dumneaei se cuvine să o considerăm întemeietoarea („canonică”) a romanului ştiinţifico-fantastic (cu faimosul Frankenstein, 1818) şi tot aşa a literaturii distopico-apocaliptice cu The Last ManUltimul om, 1826). Dar există acum autori de distopie pe care îi considerăm pe drept cuvînt „clasici” (Orwell, Aldous Huxley, Zamyatin, poate Ernst Junger cu Albinele de sticlă, apoi categoric Jean Raspail cu Tabăra sfinţilor, Vladimir Nabokov cu Bend Sinister şi alţii încă). În realitate numărul filmelor şi prozelor „post-apocaliptice” este enorm de mare. Unele dintre ele pot fi socotite fabule morale, chiar oferă anume substanţă hrănitoare, altele întrebuinţează contextul pur şi simplu pentru aventuri şi pentru ineditul lor imagistic. Apocalipsul ce le precede are cauze diferite. Războiul atomic era cel mai frecvent în trecut, dar astăzi îl întîlnim ceva mai rar. Mai dese par acum epidemiile planetare, loviturile meteorice extra-terestre, ba chiar şi pulsiunile electromagnetice (iscodite mai recent), care paralizează energia electrică şi desfiinţează internetul, telefoanele, lumina, frigorificarea, încălzirea, funcţionarea automobilelor, avioanelor, în fond întreaga civilizaţie modernă, împingînd omenirea spre condiţiile dinainte de 1500 sau chiar de mai demult. Ar fi imposibil să le enumerăm într-un scurt articol pe toate acestea. Mai curînd m-aş opri puţin asupra unei ramuri lăturalnice: finele religiei creştine. În fond un atare eveniment decurge cumva tocmai din Apocalipsa biblică. Aş zice că primul mare iniţiator al acestei specii a fost un gînditor (teolog, filozof, istoric) de mare calibru: Vladimir Soloviov (1853-1900), pe care poate l-am putea numi piatra de temelie a şcolii teologice ruse din secolul 20. Soloviov a scris spre sfîrşitul scurtei sale vieţi, cînd devenise mai pesimist, o scurtă povestire, „despre Anti-Crist”. Acolo un strălucit, chipeş şi carismatic erou devine conducător politic al omenirii, vrînd ca o culminaţie a succeselor sale întru umanism absolut să înfăptuiască şi o îmbinare a tuturor religiilor, sub semnul valorilor păcii, prosperităţii, uniformităţii. Marea întrunire care urma să pecetluiască închegarea este însă blocată de vocile (minoritare) ale conducătorilor catolicismului, ortodoxiei şi protestantismului (Petru, Ioan şi Pavel) care construiesc o îmbinare alternativă sub semnul cristic. O armată iudaică sprijină minoritatea credincioasă în bătălia declanşată cu forţele copleşitoare ale secularismului triumfal. Mai întunecoase (deşi nici versiunea lui Soloviov nu e defel optimistă) sînt opere ulterioare, dintre care voi spicui numai cîteva.

Aşa ar fi Lord of the World (Domnitor al lumii – 1907) de Robert H. Benson (1871-1914), fiu al Arhiepiscopului de Canterbury, dar devenit preot romano-catolic. Acolo un conducător mondial de tipul celui soloviovian este mult mai brutal, bombardează destructiv Roma, după ce promisese că oraşul va rămîne o enclavă neutră sau oază protejată pentru puţinii săi potrivnici (religioşi şi/sau aristocraţi), ajunge să-l urmărească pe ultimul şi însinguratul Papă în Ierusalimul idilic în care acesta se refugiase (Ţara Sfîntă era, la ora cînd Benson îşi compunea romanul, prea puţin populată). Sfîrşitul e deschis: se apropie un Armagedon, o bătălie finală. Benson este un autor favorit al Papei Francisc, adesea citat în predici sau vorbiri.

Cu totul asemănător este şi romanul The Last Fisherman (Ultimul pescar, 1999) de Randy England în care cel din urmă Papa este tînărul Brendan Shea, acuzat pe nedrept de crimă şi unde sfîrşitul este tot deschis: pregătirea bătăliei finale. Autorul devenise cunoscut prin eseurile în care încercă să lege „libertarianismul” (liberalismul anarhic) de catolicism. De cu totul alt calibru este ciclul Left Behind (Lăsat în urmă, 16 volume, 1995-2007) de superlativ succes editorial (s-au făcut şi mai multe filme după secţiuni din uriaşa carte) de pastoral evanghelic Tim LaHaye (n. 1926) şi romancierul popular Jerry Jenkins (n. 1949). Cartea se bazează pe un scurt pasaj din Apocalipsa lui Ioan, în care se vorbeşte despre  ridicarea la cer a multor suflete şi prigonirea diabolică a celor lăsaţi în urmă, pe pămînt, vreme de 7 sau 8 ani. Figura lucifericului dictator este încredinţată unui anume „Nicolae Carpathia”, modelat, evident după Ceauşescu, care prin talentele şi însuşirile sale superlative ajunge domnitor mondial, necruţător. Alături de el se află toţi mai-marii lumii, inclusiv Pontiful Romei transformat într-un soi de bufon servil şi grotesc la curtea atotputernicului Carpathia. Împotriva tiranului funcţionează o mişcare de rezistenţă subterană alcătuită din credincioşi (neo-protestanţi le-am spune), sfătuiţi cu înţelepciune de Tsion Ben Judah, cărturar talmudic convertit.

Peripeţiile, naturale şi supranaturale, sînt fără de sfîrşit şi cartea, de mediocră valoare estetică, dispune de o dinamică aventuroasă atrăgătoare. De astă dată încheierea este fericită, victoria Binelui şi a Mîntuirii asupra imperiului Răului este deplină.

Aş mai adăuga aici romanul Elijah la Jerusalem (2015), volumul al doilea al unui ciclu, de canadianul Michael O’Brien (n. 1948). Autorul este extrem de popular la publicul catolic. Am citit fără entuziasm mai multe cărţi ale sale, mai interesant mi s-a părut numai voluminosul roman ştiinţifico-fantastic Voyage to Alpha Centauri (Expediţie spre Alpha Centauri, 2013). Elijah din titlu este un fost avocat evreu polonez, care după o carieră plină de succese, devine preot romano-catolic şi se simte îndatorat să-l înfrunte pe preşedintele mondial al Naţiunilor Unite, pacificator planetar şi întemeietor al uniformităţii globale şi, desigur, Anti-Christ în persoană. S-ar părea că spre sfîrşitul acestui volum Părintele Elijah îşi dă sufletul, deşi poate situaţia rămîne uşor neclară.

Dacă mai toate cărţile pomenite aici se plasează, am putea pune, în interiorul apocalipsei, încă mai numeroase sînt cele post-apocaliptice efectiv, în care omenirea se vede pusă în faţa nevoii de a supravieţui unui dezastru absolut şi mondial. Acestea sînt, într-un fel, mai pasionante. Aşa ar fi Lucifer’s Hammer (Ciocanul lui Lucifer, 1977) de Niven şi Pournelle, aşa ar fi The Road (Calea, 2006) de Cormac McCarthy, scriitor de vază, cîştigător al premiului Pulitzer, carte mult lăudată de critici şi transpusă şi pe ecran, aşa ar fi cărţile lui W Forstchen, istoric militar de oarecare anvergură, aşa ar fi un alt roman al lui Jean Raspail, Septentrion (1979, după mine net mai valoros literar decît Tabăra sfinţilor), aşa ar fi cutare roman de tinereţe al lui Anthony Burgess şi încă multe altele (hai să amintesc şi filmele din ciclul Mad Max cu Mel Gibson în rolul principal).

În fine, ar mai fi aici A Canticle for Leibowitz (Un tropar pentru Leibovici, de Walter Miller (1931-2013), care în al doilea război mondial a participat la bombardarea (total inutilă a) mînăstirii istorice Monte Cassino, una din marile crime culturale ale acestui război; după o frumoasă cariera în lumea financiara Miller şi-a petrecut bătrîneţea ca instructor şi auxiliar în şcoli catolice. Romanul sau (de fapt trei nuvele: Fiat Homo, Fiat Lux, Fiat voluntas Tua) descrie viaţa unei mînăstiri Albertine, care l-a sanctificat pe un om de ştiinţă pre-apocaliptic şi a contribuit la refacerea civilizaţiei umane. Miller reia aşadar la nivel cosmic înfăptuirile ordinului benedictin. Iată o operă care, de la apariţia ei (1955-1960) pînă azi, a rămas neîncetat sub tipar şi e considerată de-a dreptul clasică, e predată frecvent în şcoli. După această prea scurtă trecere în revistă, să ne întoarcem la întrebarea noastră iniţială: oare cum distingem literatura distopică de cea apocaliptică (în care accentul autorului cade pe lichidarea religiei? Cred că cele enumerate mai sus pot sugera o anume deosebire, în pofida asemănărilor. Distopiile pot avea sfîrşit bun (dar mult mai adesea acesta e descurajant şi rău), în vreme ce în operele post-apocaliptice mijeşte într-una o geană de speranţă sau măcar de incertitudine, întîlnim la sfîrşit o anume deschidere, nutrim un strop de speranţă. Oare de ce stau lucrurile astfel? Mie unuia mi se pare că însăşi natura religiei este axată pe speranţă, că religia este  esenţialmente o zonă a libertăţii, a posibilităţilor multiple; în felul acesta literatura descinsă din Apocalipsă nu se poate dărui exclusiv iadului şi înfrîngerii definitive. Greşesc? Poate că nu, dacă ne aducem aminte de mitul antic al Pandorei: după ce toate răutăţile au ieşit din ulcior, pe fund a mai rămas speranţa.

 

Virgil Nemoianu, noiembrie 2015, Bethesda MD

Revista indexata EBSCO