Feb 12, 2016

Posted by in Interviu

„A iubi înseamnă a construi o catedrală mitologică în jurul a ceea ce iubim” – dialog cu scriitoarea Amèlie NOTHOMB

Crima contelui Neville

Rezumat: Contele ?i contesa Henri ?i Alexandra de Neville trăiesc în castelul căzut în ruină de la Pluvier, în mun?ii Ardeni din Belgia. Scăpăta?i, se hotărăsc să-l vândă nu înainte de a da, ca în fiecare an, o recep?ie fastuoasă în onoarea vecinilor domeniului. Sérieuse, mezina familiei, copilă „timorată, solitară, lipsită de elan vital” este adăpostită într-o noapte de ghicitoarea Rosalba Portenduère. Aceasta îi prezice contelui că-l va ucide pe unul din invita?ii la banchet. Sérieuse îi propune atunci tatălui ei să o aleagă pe ea ca victimă, respectând în felul acesta un protocol ciudat bazat pe „respectul fa?ă de invita?i” ?i pe noble?ea gestului, astfel încât asasinul să nu poată fia acuzat de nici un fel de inten?ionalitate a gestului său. Astfel, nimeni nu va fi vexat iar onoarea presupusului conte criminal va rămâne neatinsă. În timpul banchetului, lucrurile se petrec însă cu totul altfel Deznodământul ia o turnură nea?teptată, burlescă.

 

Interviu cu Amélie Nothomb: „A iubi înseamnă a construi o catedrală mitologică în jurul a ceea de iubim”

Amélie Nothomb publică anul acesta cel de-al douăzeci şi patrulea roman al său, Le crime du comte Neville (Crima contelui Neville). Apariţia acestui nou volum, ca a tuturor celorlalte pe care le semnează de cîţiva ani pentru satisfacţia numeroşilor şi fidelilor săi cititori, punctează ca un fel de ritual inaugurarea în Franţa a fiecărei toamne literare. Cu timpul, autoarea şi-a construit o reputaţie solidă, îmbogăţită de întîlnirile sale cu publicul şi cu apariţiile ei în diferite mass media, în timpul cărora se arată accesibilă, spontană, prolixă, cu o sinceritate şi o profunzime manifestă, seducîndu-şi interlocutorii şi oferind criticii amănunte despre viziunea ei, deseori surprinzătoare, asupra lumii şi a modalităţii de a-i da o formă literară. Dincolo de aparenţe însă, în spatele acestei disponibilităţi totale se ascunde o fiinţă secretă, insesizabilă şi complexă care interzice oricărei idei contrafăcute şi oricărui clişeu să vorbească în numele ei.

Pentru a afla secretele ei de scriitoare şi a numeroaselor sale obsesii, va trebui să ne lăsăm purtaţi pe cărările ţinuturilor jumătate reale, jumătate legendare în care şi-a ales domiciliu.

Bun venit în universul minunăţiilor nothombiene !

Sînteţi de acord cu această invitaţie de voiaj în universul minunat în care locuiţi cu o nebănuită intensitate între real si imaginar, trăindu-vă viaţa de scriitoare ca pe „o sarcină foarte lungă”?

O lungă sarcină de cărţi, da, aşa este. Mulţumesc pentru acest frumos portret !

A scrie este deci pentru dumneavoastră o formă de ritual al naşterii?

Într-adevăr. Nu am reuşit nici acum să ştiu ce mă face să rămîn de fiecare dată însărcinată, dar miracolul naşterii perpetue continuă să mă minuneze.

Cum trăiţi prezenţa obsesională a acestui univers ficţional cerînd fără încetare să ia formă literară, pe de o parte, şi stricta ritmicitate a publicării unei noi cărţi pe care v-o impuneţi în fiecare an, pe de alta ?

Chiar şi încîntarea cea mai profundă are nevoie de disciplină. La fel cum, de altfel, şi o sarcină impune un ritm de viaţă.

În primul dumneavoastră roman, „Igiena asasinului”, postulaţi că „romancierul este o persoană care pune întrebări şi nu care răspunde la ele”. Faceţi din această formulă un credo literar?

Da, este unul din credo-urile mele. Repetaţi cu insistenţă, vă rog, acest lucru, fiindcă mulţi oameni cred că romanele mele oferă răspunsuri.

Definiţi la un moment dat scriitura ca pe „o luptă a fiecăruia cu sine însuşi”.

Cine spune creaţie spune tensiune. Cine spune tensiune spune bipolaritate. Aceşti doi poli interiori, unul luminos, altul distrugător, se află într-o luptă perpetuă.

Aţi afirmat recent că singurătatea a fost cauza care v-a împins către scris. A scrie înseamnă deci pentru dumneavoastră un mijloc de a scăpa de izolare, „o altă formă de viaţă”, cum ar spune Melvin Mappel, personajul unuia din romanele dumneavoastră?

E vorba de o dublă mişcare perpetuă: căutarea celuilalt şi apoi fuga de celălalt. Este unul din paradoxurile lecturii.

Despărţirea de Japonia la vîrsta de 5 ani a reprezentat pentru dumneavoastră „traumatismul fondator”. Putem numi acest moment drept o stare de graţie?

Da, dar această stare de graţie este ca un cuţit cu două tăişuri: l-aş putea trăi la fel de bine şi ca pe un blestem.

Nu excludeţi ideea de a considera romanul Le crime du comte Neville drept un roman autobiografic, aducînd în sprijinul acestei idei mai multe argumente: descendenţa dumneavoastră (aţi primit recent din partea Regelui Belgiei titlul de baroană), relaţiile cu părinţii dumneavoastră, crizele de adolescenţă. Împărtăşiţi sentimentul apăsător pe care-l trăieşte Sérieuse, fiica contelui Neville din roman?

La vîrsta de 17 ani, eram exact ca Sérieuse.

Motorul principal al lumii stranii a contelui de Neville şi al nobilimii belgiene în general este arta aparenţelor. Un adevărat estetism demodat.

?i, cu toate acestea, această lume există! Belgia ascunde stranii secrete.

Romanul este inspirat de cartea lui Oscar Wilde, „Crima lordului Arthur Savile”. Procedeul „rescrierii” pe care-l folosiţi vă oferă atît libertatea de a vă apropia de acest model, cît şi pe cea de a vă îndepărta de el. Cum reuşiţi să împăcaţi libertatea creaţiei cu fidelitatea faţă de original?

E suficient să iubeşti profund textul din care te inspiri. Această iubire îţi oferă distanţa potrivită.

Consideraţi cartea dumneavoastră ca pe un anti-roman poliţist în care cunoaştem asasinul, dar nu şi victima? La Oscar Wilde asasinul e o marionetă în mîinile unui „măscărici monstruos”, pentru dumneavoastră însă ceea ce contează este „onoarea ce consistă în a-şi respecta invitaţii”. Se poate vorbi de două mobiluri, de două maniere de a scrie?

Da, sînt două metode, două protocoale diferite!

Revenind la scriitura dumneavoastră, aţi afirmat că „tot ceea ce iubim devine ficţiune”.

A iubi înseamnă a construi o catedrală mitologică în jurul a ceea de iubim.

?i cum să înţeleg această a doua formulă: „ficţiunile devin mult mai puternice decît realitatea”?

Catedrala este mai vizibilă, la sfîrşit, decît fiinţa iubită.

Din cele 24 de romane pe care le-aţi scris, 19 au fost deja traduse în limba română, ceea ce face din dumneavoastră o personalitate literară cunoscută în România.

Aveţi un mesaj special pentru cititorii români?

România este o ţară de înaltă cultură. Sînt mîndră să fiu citită de publicul românesc!

Interviu realizat şi traducere, Dan Burcea

Revista indexata EBSCO