Feb 12, 2016

Posted by in Interviu

„Socialismul s-a teminat. Noi am rămas” – dialog cu laureata Nobel Svetlana Alexievici

Propun cititorului un fragment-interviu, care, de fapt este şi sfîrşitul cărţii Timpuri second Hand, scrisă în 2013 de scriitoarea Svetlana Alexievich, deţinătoarea Premiului Nobel pentru literatură, anul 2015, „pentru scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre”, potrivit motivaţiei Comitetului Nobel. „Timpuri second hand” este a 5-a carte din ciclul de scrieri „Vocile Utopiei”. Svetlana Alexievich s-a născut pe 31 mai 1948, în oraşul Ivano-Frankovsk din Ucraina, dintr-un tată belarus şi o mamă ucraineană. Ambii părinţi au fost profesori. În scrierile sale a denunţat războiul, violenţa, minciuna din care a fost „ţesută” istoria fostului imperiu sovietic. Prima femeie de limbă rusă care a primit premiul Nobel, Svetlana Alexievich vine după cei trei scriitori de limbă rusă recompensaţi cu acest trofeu literar prestigios – Boris Pasternak (1958), Aleksandr Soljeniţîn (1970) şi Iosif Brodski (1987). De asemenea, este a 14-a femeie care cîştigă premiul Nobel pentru literatură de la crearea acestei distincţii, în 1901. Ea spune: „Comunismul a fost un plan nebun. A vrut să schimbe omul „vechi”, adică… pe bătrînul Adam. Aşa s-a şi întîmplat. Poate unicul lucru care i-a reuşit. În 70 şi ceva de ani, în laboratoarele marxism-leninismului s-a construit, s-a format un tip special de om – homo sovieticus. Mi se pare că eu îl ştiu, îl cunosc foarte bine. Sunt lîngă el, am trăit alături de el mulţi ani. El – sunt eu. Ai mei cunoscuţi, prieteni, părinţi… Socialismul s-a  terminat. Dar noi am rămas…”  Nina Gonţa

 Svetlana Alexievici„Socialismul s-a terminat. Dar noi am rămas”.

Conversaţie cu Natalia Igrunova

 Ciclul de cărţi despre marea Utopie şi despre omul născut de/din ea a fost conceput de către Svetlana Alexievich aproape trei decenii în urmă. După cum îşi amintesc prietenii ei din studenţie – Vasile Bîkov, Yanka Brîli şi Ales Adamovich, Sv. Alexievich a împrumutat de la ei cinci de mii de ruble (pe atunci o sumă uriaşă), şi-a luat concediu (de creaţie) de la revista la care activa, şi-a cumpărat un casetofon cu bandă (de altele nu existau pe atunci) şi s-a pornit să cutreiere prin oraşele şi satele, cătunele Uniunii Sovietice, să înregistreze amintirile despre front şi război ale femeilor participante (frontovichek). Aşa a apărut cartea, titlul căreia a devenit o idiomă: Războiul nu are chip de femeie. De atunci, a mai scris Ultimii martori, Băieţii de zinc, Molifta Cernobîlului (Rugă la Cernobîl. Dezastrul. Mărturiile supravieţuitorilor).Svetlana Alexievich a ajuns o scriitoare celebră, cîştigătoare a unor premii literare prestigioase ruseşti, europene şi americane. Iar ţările care au încercat să implementeze… Utopia, acum nu mai există. Finalul ciclului de opere în cinci volume, lucrarea – „Timpuri second hand” – este un cuvînt de rămas bun cu acea epocă.

Iată deja se împlinesc 20 de ani de cînd noi, eu cu Svetlana, discutăm despre cărţile ei şi despre cum se schimbă lumea şi cum ne schimbăm şi noi odată cu ea.

 

N.I.: Cu această carte a ta nimereşti exact în nervul principal al actualei polemici, a dezbaterii ideologice curente din lume. Au trecut mai mult de 20 de ani după dispariţia URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste), dar societatea rusă rămîne în continuare divizată conform aceluiaşi defect: “pro” sau “contra”. Cele mai aprinse discuţii la talk-show-urile politice, în general în mass-media, noile iniţiative legislative ale deputaţilor Dumei sunt şi rămîn: dacă trebuie scos Lenin din Mausoleu, despre Stalin, reevaluarea evenimentelor din timpul Marelui Război pentru apărarea Patriei, rolul lui Gorbaciov şi al lui Elţîn sau, cu privire la istoria nouă şi cea recentă şi cum ar trebui să fie tratate aceste teme în manualele şcolare.

 

S.A.: Asta e de la frică. Frica de noua realitate ce ni s-a deschis, pentru care nu suntem pregătiţi şi în faţa căreia rămînem neajutoraţi. De aceea cea mai bună apărare, protecţie, ni se pare, – să alcătuim cubuleţe nu din evenimentele din trecut măcar, ci din miturile noastre. Am fost aruncaţi din propria noastră istorie personală în timpul, în valul general. La început ni s-a părut că ne vom integra, vom intra în rîndurile acestei lumi. Conştiinţa maselor a sperat: vom avea aceleaşi vitrine, aceleaşi magazine. Intelectualii au crezut că ei, iată aşa, din mers, se vor trezi la nivelul elitei mondiale. S-a dovedit că totul nu este atît de simplu. Că aceasta este o muncă colosală, pentru care este nevoie de oameni liberi, ceea ce noi nu eram, şi de o gîndire liberă, pe care n-o aveam. Şi noi am pornit nu… în lume, ci… din lume.

 

N.I.: Recent a fost publicat un proaspăt sondaj de opinie “al lui Levada”, cu privire la liderii ţării. Cel mai bine este cotat Brejnev (56%), Lenin (55%), Stalin (50%). Către Gorbaciov şi Elţîn – atitudine negativă (66 şi respectiv 64 %).

 

S.A:. Dezamăgirea faţă de ceea ce s-a petrecut este enormă. Aceasta sugerează faptul că elitele de azi nu şi-au făcut treaba.

 

N.I.: Ai unul dintre personajele cărţii care se plînge, reclamă: „Încă nimic nu am înţeles din lumea noastră de nu demult, dar trăim în una nouă. O întreagă civilizaţie… la gunoi.” Poate că problema este că noi nu încercăm să ne dezmeticim de fapt din ceea ce s-a întîmplat, ci vrem să dăm o notă, să evaluăm – e bine sau e rău. Cărţile tale, care dau posibilitatea diferitor oameni să vorbească, descriu anume această perioadă, aceste timpuri.

 

S.A.: Eu nu descriu ideea ca atare, ci tragedia metafizică a vieţii umane, care s-a aflat în aceste… pietre de moară. ?i nu judec pe nimeni. Această idee utopică a devorat pe cei mai buni, cei mai frumoşi oameni, care s-au aruncat în noua viaţă cu credinţa că ei vor ferici omenirea, vor construi viaţa bine şi corect. Încă am întîlnit astfel de oameni. Niciodată, de mii de ani, pe ruine nimic bun nu se poate ivi; întotdeauna trebuie să fim pregătiţi pentru o muncă lentă, asiduă, de lungă durată.

 

N.I.: Deci, problema este în idee sau în implementarea, „încarnarea” ei de către „executori”?

 

S.A: Despre responsabilitatea ideii, de asemenea, trebuie să vorbim. Eu afirm: nu trebuie să omorîm oamenii, ci să ne luptăm cu ideile. Am trăit în Europa o lungă perioadă de timp – nicăieri scriitorii, actorii, artiştii plastici nu se închid în sferele lor înalte sau în jocurile, rolurile lor pline de farmec. Există o dezbatere continuă despre ceea ce se întîmplă în societate. În special în societatea germană, care în situaţia dată se aseamănă mult cu a noastră. Acolo au înţeles în mod clar că trebuie să ne temem de natura umană: imensul animal a fost zdrobit, dar micii monştri care asaltează omul s-au dovedit a fi mai răi, mai straşnici chiar decît monstru cel mare. Iar experienţă de luptă cu aceşti mici monştri umani nu au nici literatura, nici intelectualii.

 

N.I.: Cum evaluezi aceşti şaptezeci de ani de istorie a noastră– ce fel de experienţă a fost asta? Ce este comunismul, socialismul? În carte vorbeşti despre “virus”, “contagiune”. A fost un fel de “boală” în masă sau un ideal luminos, de neatins, sau poate altceva, al treilea ?

 

S.A.: În momentul de faţă, desigur, este un ideal de neatins. Omenirea este în drum spre o societate corectă, dreaptă, dar undeva într-un viitor îndepărtat.

 

N.I.: Majoritatea oamenilor “obişnuiţi” văd ca pe o nedreptate imensă ce s-a petrecut după prăbuşirea Uniunii Sovietice. S.A.: Ceea ce s-a întîmplat în Rusia, chiar este o imensă nedreptate. În ultima vreme am cutreierat cîteva duzini de oraşe ruseşti, am intervievat sute de oameni. Ei nu-i neagă lui Stalin brutalitatea, tirania, represiunile, dar spun că puterea sovietică a fost dreaptă, echitabilă cu omul simplu, că omul cu bani nu era atît de obraznic, cinic, ca aceşti, de azi, „capitalişti” de primă generaţie, nu exista atîta corupţie. Pentru generaţia mai în vîrstă, pierderea majoră este omul bun, cu felul lui de viaţă comun, precum şi grija şi protecţia statului. Mulţi din generaţia mea, mai ales intelectuali, şi acum rămîn aruncaţi din viaţă, cufundaţi în sărăcie. Tinerii sunt mai puternici, mulţi au reuşit să se descurce. Dar asta în oraşele mari, în provincie însă problema tinerilor rămîne nerezolvată, cel mai mult ei suferă din cauza că educaţia a devenit, de facto, cu plată. De aici, starea de spirit de a începe totul din nou – mai ales la tineri . … Dacă am fi ales atunci calea social-democratică, poate totul ar fi fost altfel. Dar ce să mai… ghicim, să presupunem. Anii ’90 au avut un impact foarte puternic, colosal, la care nu ne-am aşteptat. Intelectualilor li s-a părut: ştim ce vrem; le-am numit timpuri noi. Ne-am dorit schimbări. Dar oamenii voiau, pur şi simplu, o viaţă mai bună. Apropo, la aceste întrebări personajele mele răspund mult mai interesant.   Eu nu sunt pregătită să judec ca un politician sau economist. Am vrut doar să… organizez, să sistematizez acest… haos. Societatea s-a dezintegrat, s-a descompus în atomi. Idei multiple şi diverse lucrează în acest spaţiu. Sarcina mea a fost să selectez principalele direcţii ale acestor fluxuri de energie vitală şi cumva să le aranjez verbal, să le fac – artă. Mi-am dorit ca fiecare să-şi poată striga adevărul lui. La mine toţi vorbesc – şi călăii, şi victimele. Ne-am deprins să ne simţim o societate a victimelor. Pe mine întotdeauna m-a interesat: de ce tac călăii? De ce s-a echilibrat binele cu răul? N.I.: Ţi se pare, că societatea noastră chiar astfel s-a polarizat: călăi şi victime?

S.A.: Divizarea, desigur, e mult mai complexă. În „Corul” este un subiect despre faptul că noi am crescut printre călăi şi victime, am văzut cum toate s-au amestecat şi cît de periculos este acest lucru. Schimbările cereau curăţenie, puritate şi o altfel de mentalitate, şi, dintr-odată asta nu s-a întîmplat. Totul este neclar, şters, toate – în rudimente, schiţe, visuri frumoase şi de suflet – stelare, numai că înainte visam în bucătărie, iar acum – în pieţe mari. Baieţi… concreţi au început să activeze, să-şi împartă această măreaţă ţară. S-o împartă, s-o taie şi s-o exporte.

 

N.I.: Unul dintre personajele tale spune: „Socialismul murea în faţa ochilor noştri. Şi au venit aceşti băieţaşi… de fier”. Vezi cît de uimitor s-au reunit, s-au ciocnit două imagini, chipuri: ai tăi “băieţi de zinc” sovietici, care au fost trimişi în Afganistan unde au murit, au pierit şi ăştia, de aici, “de fier” –nemiloşii şi durii „flăcăi-frăţiori” ai anilor post-sovietici 90 – fiind gata, pentru bani, la asasinate comandate… Îţi readresez o întrebare pe care o pui şi tu în carte: “Este necesar să vorbim despre socialism? Cui? Încă avem martori.”

 

S.A.: Unii au locuit în acea ţară cea mai mare parte a vieţii lor, alţii îşi amintesc ceva din copilărie sau au învăţat de la oamenii care au trăit în socialism, cît şi din manualele scrise de oamenii… socialismului. Socialismul încă e în noi toţi, e peste tot, toate sunt umplute, pline cu/de el.

 

N.I.: Conform sondajelor de opinie un foarte mare procent de tineri, inclusiv dintre cei născuţi după prăbuşirea Uniunii Sovietice, regretă colapsul ei, dispariţia. Dacă nu greşesc, îmi amintesc, Marietta Chudakova a formulat foarte dur: adică, acest lucru va fi, se va perpetua pînă cînd nu vor dispărea, nu vor muri toate bunicile sovietice, care acum povestesc nepoţilor despre viaţa lor.

 

S.A.: Eu n-aş fi atît de crudă cu bunicile, ele nu greşesc atît de mult. După multe din ce s-a pierdut ne pare rău. Demnitatea – mai presus de orice. Aceasta este demnitatea omului de jos. Nu socot că trebuie să reîntoarcem tot ce a fost în aceeaşi formă, dar nici ce înfăţişare, ce formă au luat unele lucruri în prezent, mie, ca şi multora dintre eroii mei, nu prea ne place. Visele nu s-au împlinit, n-au devenit realitate.

 

N.A.: Dar ce scop ai avut/ ţi-ai stabilit cînd ai conceput ciclul de cărţi din UTOPIA? Cum ai selectat cele mai aprinse, cele mai dureroase puncte de referinţă? Cum, în genere, s-a dezvoltat acest gen şi această structură, această construcţie internă – de monologuri-confesiuni, spovedanii, ieşite dintr-o anonimă polifonie, care se suprapun corului ?

 

S.A.: Mai mult de treizeci de ani am scris această enciclopedie „roşie”. Totul a început după o  întîlnire cu Ales Adamovich. Am căutat îndelung genul meu – să scriu, cum îmi aude urechea. ?i cînd am citit cartea “Sunt din satul de foc”, am realizat că acest lucru este posibil. Mereu mă frămînta gîndul, că adevărul nu încape într-o singură inimă, într-o singură minte, creier. Că e fragmentat, e mult şi e împrăştiat prin lumea mare. Cum să-l adunăm? Am văzut că se poate. Aşa s-a născut cartea Războiul nu are chip de femeie. Iar războiul, nu ştiu de ce, stă mereu în centrul vieţii noastre. Atunci, în anii ’80, cartea nu a fost publicată, exista un tabu: se permitea numai să lauzi aceşti oameni,de la generalissimus pînă la soldatul de rînd, pe ei şi acţiunile lor, în caz contrar – numai eufemisme. Literatura militară, ştii la fel de bine ca mine, încet-încet a spart acest perete, încercînd să povestească despre război în alt limbaj. Deşi, vezi bine ce s-a primit: n-am obţinut prea multe, aceleaşi stereotipuri şi temeri au rămas şi astăzi, şi nu doar la politicienii de la vîrf. Toate aceste acuzaţii reciproce, că se denaturează adevărul despre război,apar, deoarece societăţii îi este frică de adevărul despre sine însăşi, îi este frică de munca din interiorul său, de reformare. Dacă am avea o viziune clară, conştientă despre viitor, dacă am şti exact ce ne dorim, dacă cu adevărat construim o societate nouă, am merge în lume deschis, nu ne-ar fi atît de frică de trecut.

 

N.A.: Dar pe noi ne aşteaptă cineva în această lume deschisă? Am senzaţia, mi se pare că cel puţin Europa începe să se „încapsuleze” ?

 

S.A.: Nimeni, nicăieri, pe nimeni nu aşteaptă. Dar există un spaţiu general intelectual şi politic, o logică de dezvoltare, o direcţie generală, desigur, cu excepţia lumii islamice despre care e greu şi complicat de vorbit, şi noi ar trebui să mergem într-acolo, să ne înhămăm, să punem la dispoziţie potenţialul nostru, posibilităţile, oportunităţile. Noii oameni cresc, ei călătoresc şi văd lumea, vorbesc mai multe limbi, sunt mai deschişi, mai mobili, aceştia ar putea construi un nou viitor, o eră nouă. Dar ei nu sunt revendicaţi… Lifturile sociale nu funcţionează. Ştii ce înseamnă zece-cincisprezece ani pentru un om inteligent, atunci cînd acesta nu activează, nu este implicat, este paralizat în specialitatea lui de bază, principală… Revenind după zece ani în Minsk, am rămas şocată de cît de mulţi prieteni ai mei au decedat. Au murit pentru că lor li s-a furat timpul. Conservaţi în trecut. La început, li s-a furat Timpul în genere, iar pe urmă şi timpul lor personal.

 

N.I.: Îţi aminteşti, o bătrînă necunoscută ţi-a zis: socialismul s-a dus, s-a terminat, dar noi am rămas. ?i nerevendicaţi, nefolosiţi s-au trezit anume acei, care erau deprinşi să conteze cît de cît în societate.

 

S.A.: Desigur. Aceasta îi alimenta, îi umplea cu o oarecare energie. În caz contrar, pur şi simplu, se scufundau într-un gol, într-un pustiu. În cartea mea, a doua parte se intitulează Farmecul deşertăciunii. S-a tot încercat să ni se insufle nouă, că principalul în această viaţă este – posesia, stăpînirea şi… glamourul. Dar, slavă Domnului, mulţi repede au înţeles,că e un lucru fără valoare, o afacere fără conţinut,un vid, iar în spatele lui – nimic.

 

N.I.: Vidul acesta trebuie umplut cu ceva.

 

S.A.: Toţi ţipă că avem nevoie de o idee naţională, dar o umplu cu… gunoi. Pentru om, în privat, i s-au deschis, s-au ivit noi oportunităţi. Unul dintre personajele mele recunoaşte: atunci cînd a căzut Cortina de Fier ne-am gîndit că toţi se vor repezi să-l citească pe Soljeniţîn, dar oamenii… s-au grăbit să mănînce diferite produse, pe care nu le gustaseră pînă atunci, să călătorească în acele locuri pe care nu le văzuseră pînă atunci decît la televizor…

 

N.I.: În călătoriile tale prin ţară, cu siguranţă, întîlneşti şi oamenii neînfrînţi, activi, cu o atitudine pozitivă, nu sunt chiar aşa de puţini şi în generaţia de mijloc, şi în rîndul tinerilor. Nu te-ai gîndit să incluzi şi astfel de istorii, poveşti, în carte?

 

S.A.: Rezultatul ar fi fost un jurnalism pur, cu “exemplu pozitiv”. Eu am mers în această carte pe muchia cea mai dureroasă şi am demonstrat, ce stă în spatele tuturor lucrurilor relatate.

 

N.I.: Ai spus nu numai o dată, că noi suntem oamenii mizeriei, nenorocirii şi ai suferinţei. Poate pînă nu vom înceta să credem aşa despre noi, nimic nu se va schimba ?

 

S.A.: Eu nu ştiu ce va fi. Faptul că suntem oamenii necazurilor şi ai suferinţelor – e o profundă, veche, de durată – cultura rusă. Du-te la sat şi vorbeşte-le. În orice casă nu ai intra: despre ce-ţi vor mărturisi? – numai despre probleme şi nenorociri.

Chestia e, ce… „setare” li se dă oamenilor. Noi încă suntem deprinşi, programaţi să ne sacrificăm în numele a ceva, a cuiva, ca în trecutul nu prea îndepărtat sau, ca în prezent – trăieşte cu ziua de azi, supravieţuieşte cum poţi. Dar cadrul ar trebui să fie, în viziunea mea, altul, unul omenesc: să meditezi, să gîndeşti şi să înţelegi de ce parcurgi acest drum… Este mult mai complicat decît a taxa negativ sau pozitiv. Noi nu avem cultura fericirii, a unei vieţi în bucurii, a unei vieţi vesele. Cultura dragostei. Următoarea carte pe care o voi scrie va fi – despre dragoste: poveştile de dragoste a sute de oameni. Nu pot găsi la scriitorii ruşi poveşti de dragoste fericită, totul la ei se termină cu moarte sau cu nimic, foarte rar – cu căsătorie. Noi nu am avut astfel de viaţă – de unde să avem aşa literatură, aşa pelicule cinematografice? Suferinţe, lupte şi război – asta este viaţa noastră şi a artei noastre.

N-am răspunsuri uşoare la întrebările tale. Eu însămi am încremenit în faţa acestei stivuiri, în faţa acestei polifonii a vieţii. Sunt în impas şi am sentimentul, că nu reuşim să administrăm acest val, acest flux – unde ne va duce ? Sentimentul că – la Averinţev e bine spus – am construit poduri peste rîurile ignoranţei, dar ele şi-au schimbat cursul. Viitorul a devenit absolut imprevizibil, aşa cum am mai vorbit cu tine într-un interviu anterior. Noi aici roim, dibuim, ne irosim în problemele noastre, iar umanitatea, lumea s-a schimbat atît de mult încît, în opinia mea, toţi am rămas uimiţi în faţa acestei multitudini de vieţi ce ni s-a deschis dintr-odată.

Am socotit că e o sarcină a mea să pun întrebări.

 

N.I.: Din această carte, în mod semnificativ, deja se observă că azi oamenii povestesc altfel şi în multe privinţe diferit, decît treizeci, douăzeci de ani în urmă.

 

S.A.: Ei vorbesc mai deschis despre sentimentele lor, despre perspective, e mult mai largă capturarea şi înţelegerea a ceea ce se întîmplă. A dispărut canonul după care se obişnuia să povestim. Cînd am scris Războiul nu are chip de femeie a fost canonul războiului. Iar la cartea despre Cernobîl – situaţia devenise complet nouă, canonul dispăruse, fiecare om în particular a trebuit să decidă ce şi cum va povesti. La fel şi acum, cînd lucram la cartea Timpuri second hand (Timpuri de mîna a doua)

 

N.A.: Apropo, de unde acest „timp, vechituri”, în titlu?

 

S.A.: Pentru ca toate ideile, cuvintele – toate sunt luate de pe umerii altcuiva, ca şi cum ar fi vechi, de ieri, purtate. Nimeni nu ştie cum ar trebui să fie, ce ne-ar ajuta, toţi se folosesc de ce-au ştiut cîndva, ce a trăit cineva, ce… s-a trăit, deci, de o experienţă anterioara. Pînă ce,în prezent, din păcate, trăim timpuri de mîna a doua, second hand. Dar începem să ne revenim, să ne înţelegem şi să ne realizăm în astă lume. Nimeni nu-şi doreşte să trăiască o veşnicie în ruine, vrea din acest moloz şi fragmente să mai construiască cîte ceva.

N.I.: Întrebarea  e – ce să construim, şi de ce anume asta… Nu am socotit, dar, dar mi se pare că o duzină de persoane, în carte, au pomenit cu un cuvînt urît nenorocitul de salam, simbolul prosperităţii capitaliste, pentru care au renunţat şi la idee şi, pînă la urmă – şi la ţară. Imagine puternică – în primul rînd din cauza simplităţii revendicărilor.

 

S.A.: „Acea” ţară a avut o altfel de… experienţă, diferită. Cîndva, ?alamov spunea că experienţa de lagăr este necesară doar în lagăr. Ei bine, noi ne-am trezit anume într-o astfel de situaţie.

 

N.I.: Multe generaţii s-au bazat, s-au sprijinit pe literatură, pe literatura clasică rusă. În prezent această experiennţă s-a oprit şi ea, nu mai lucrează, lectura încetează să mai fie parametrul principal al nivelului cultural al unei persoane – şi această schimbare e semnificativă. În opinia ta – poate fi privit ca om de cultură cel ce nu citeşte?

 

S.A.: Omul din cercul nostru îţi va răspunde că nu, că e imposibil. Dar noţiunea de „conţinut ridicat de cultură” poate fi, de asemenea, foarte diferită. Odată am fost martoră la o scenă: stăpînul casei, un moscovit, o persoană vestită, ocupaţia căruia era… cosmosul, sufletul companiei, toată noaptea ne-a încîntat cu exemple din clasica rusă, a recitat pe de rost – şi de el se apropie unul dintre oaspeţi, un coleg al lui din Vest şi îl întreabă: dumneavoastră aţi învăţat poeziile pe de rost, special pentru această seară? Şi el, de asemenea, savant de renume. Acest lucru cel mai mult m-a uimit în Vest – acolo nu este necesar diapazonul umanitar, este opţional. Acolo intensitate profesională găseşti cu carul, dar latitudine – nu-i.

 

N.I.: Poate de vină sunt scriitorii înşişi, evitînd în anii ’90 să vorbească despre problemele ce-i frămîntau pe oameni? Ai citit în ultima vreme ceva, care te-ar fi făcut să exclami: “O! Asta nu trebuie ratat?”

 

S.A.: Ei bine, din Olga Sedakova am citit foarte mult. În aceste timpuri tulburi, ca acum, avem nevoie de predicatori, iar prezenţa ei în viaţa modernă, pentru mine, e ca o lanternă.

 

N.I.: Spui – timpuri tulburi. În anii ’80, în timpurile restructurării, perestroicii, Lihaciov a… profeţit: secolul XX a adus experienţe teribile de totalitarism şi experienţe de cunoştinţe ştiinţifice perturbatoare, noul secol însă va fi un secol al culturii.

 

S.A.: Gîndesc că nu vom mai reuşi, cum nu s-a putut trăi în secolul XX după legile celui de-al XIX-lea. Va fi cu totul altceva.

 

N.I.: Acea sinteză a literaturii documentare şi artistice, pe care tu ai descoperit-o pentru tine, astăzi a devenit, s-a transformat într-un trend, într-o tendinţă. Înfloreşte genul romanului documentar, apar cărţi autobiografice sub nume fictive, sau, dimpotrivă, o persoană scrie în nume propriu, chipurile memorii, dar sunt o „mască”, o imitaţie, unde pot să se întîlnească oamenii reali cu cei fictivi, sau personaje literare care dezbat, discută istorii, probleme ale unor oameni  existenţi.

 

S.A.: Se încearcă apropierea de realitate.

 

N.I.: Desigur. De fapt, în situaţia cînd omul are încredere în documente şi fapte şi nu în interpretarea lor.

 

S.A.: S-a observat că documentul şi fapta conţin mult mai multe secrete şi surprize, decît am fi crezut. Ni se părea că documentul – e un lucru simplu, direct, lipsit de conţinut, gol, dar el la fel străluceşte prin personalitate şi timp. În prezent s-au extins hotarele circulaţiei documentului. Înainte, ne tot trăgeau de mînecă: asta nu e voie de atins, acolo nu se poate de intrat… Mereu îmi puneam întrebarea, mă mira faptul: de ce nu se poate să scriem despre ceva personal, intim din viaţa eroilor mei? Pur şi simplu, trebuie sa-i protejăm…

 

N.I.: Svetlana, prin ce se deosebeşte percepţia cărţilor tale aici, la noi şi… în Vest?

 

S.A: Am ajuns deja la 125 de cărţi editate în diferite limbi. Interesul către această ţară, către aceste idei este imens, şi, se pare, eu am reuşit să găsesc acea formă care-mi permite să le transmit, să le comunic mai bine, să le deschid. Esenţialul nu este în faptul, că asta, cum aici a spus cineva, este o colecţie de grozăvii; citiţi cărţi despre ce s-a petrecut în Rwanda. Pe pieţele din Occident, în genere, există foarte multe cărţi despre nenorocirile teribile, despre ororile vieţii moderne de azi. Ale mele, în comparaţie cu ele – sunt poveşti pentru copii. Mai există şi un alt motiv, de ce cărţile mele au fost acceptate imediat. De exemplu, Băieţii de zinc, în Franţa: prin cartea mea despre Afganistan ei au putut vorbi despre războiul lor algerian.

Molifta Cernobîlului, în Franţa, a avut un tiraj de trei sau patru sute de mii, s-au jucat zeci de spectacole. ?i acest lucru se datorează nu numai faptului că ei, pe teritoriul lor, au o mulţime de centrale nucleare. Ceva din viziunea noastră asupra lumii, din înţelegerea noastră despre dragoste, sacrificiu în numele iubirii în circumstanţe extreme, a fost foarte aproape şi clar, pentru ei.

 

N.I.: Dar în Japonia, după Fukushima?

 

S.A.: După Fukushima, s-a republicat Molifta  Cernobîlului. La ei, pe insula Hokkaido se află o staţie atomo-electrică, numită “Tamara”. Îmi amintesc, am ajuns acolo cînd cartea a fost publicată pentru prima dată, am privit pe fereastră – era atît de frumoasă, ca un obiect nepămîntesc. La întîlnirea cu cititorii, lucrătorii staţiei erau convinşi, erau siguri, că o astfel de avarie se poate întîmpla numai la dezordonaţii de ruşi, dar la ei nici într-un caz, la ei totul e prevăzut…

?i iată, dint-odată, un cutremur cu numai un singur bal, cu un singur punct mai mult decît a fost prevăzut pentru siguranţa seismică – şi din tot acest progres a rămas un morman de gunoi …După 11 septembrie, „Molifta Cernobîlului şi Băieţii de zinc au început să fie foarte mult citite de americani. Tot mai des ne cuprinde gîndul asupra faptului că noi nu avem nici o putere, nici un control asupra acestei lumi, cum credeam, că există alte legi, alte forţe necunoscute.

 

N.I.: Şi totuşi, de ce n-ai mai finalizat cartea despre dragoste, la care ai lucrat atîţia ani? Cred că fără această carte, acest ciclu despre omul sovietic rămîne incomplet. A fost doar şi o vreme a unor impulsuri romantice, a unei iubiri luminoase.

 

S.A.: Nu, acest ciclu, pentru ziua de azi, este finalizat. Include cinci cărţi: Războiul nu are chip de femeie,Ultimii martori, Băieţi de zinc, Molifta Cernobîlului şi Timpuri second hand. Un ciclu – Roşu. Toate.

Cărţile despre iubire, despre bătrîneţe şi moarte – sunt deja cu totul alt fel de cărţi. Ele vor fi scrise de o persoană… un pic altfel.

 

N.I.: Ce fel de persoană?

 

S.A.: Nu ştiu. Dar altcineva. Persoana, omul care astăzi se bucură mai mult, se minunează de viaţă mai mult decît înainte. Cîndva pe mine mă interesau mai mult ideile generale şi dezastrele umane care nu pot fi controlate de om: războiul, Cernobîlul .

Azi mă preocupă îndeosebi ce se petrece în spaţiul, înăuntrul sufletului omenesc singuratic. Mi se pare că omenirea se duce, se mută-ntr-acolo.

Revista indexata EBSCO