Feb 12, 2016

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – Muncă şi socialism la Eminescu

În publicistica sa, una remarcabil de vastă şi variată comparabil cu intervalul de timp în care a fost scrisă, între problemele abordate de Eminescu n-au lipsit socialismul şi teoriile asupra muncii. În perioada cînd îşi publica articolele în „Timpul” de cîteva decenii o stafie umbla prin Europa – stafia comunismului. Sunt primele cuvinte din cele 9600 ale Manifestului Comunist, care statua lupta de clasă, dictatura proletariatului şi fericirea veşnică a celor sărmani prin reprezentanţii lor din nomenklatură, şi care a fost publicat la Londra pe 21 februarie 1848, în limba germană, sub semnăturile lui Karl Marx şi Friedrich Engels – text plagiat (?!) după Manifestul Democratic a socialistului francez Victor Prosper Considérant, editat în 1843.

La momentul apariţiei Manifestului Comunist ideile socialiste şi de nuanţă comunistă şi anarhistă aveau o destul de îndelungată prezenţă în gîndirea europeană. Doctrina socială a comunismului îşi propunea punerea în comun a tuturor bunurilor, desfiinţarea proprietăţii private, desfiinţarea statului etc. Un astfel de regim comunitar propune Platon în Republica, dar Renaşterea este cea care propulsează acest ideal, de la Utopia lui Thomas Morus la Cetatea Soarelui a lui Campanella. Dar cel care propune primul comunismul, nu doar ca pe o idee filosofică, ci ca pe un program politic este Gracchus Babeuf în Societatea celor egali. Urmează Owen în Anglia, Cobet, Saint-Simons, Fourier, Proudhon în Franţa, Marx şi Engels în Germania, Plehanov în Rusia etc.  Normal că stafia comunistă bîntuia şi România, mai ales sub directa influenţă a narodnicilor din Rusia Ţaristă.

Narodnicismul era o mişcare socialistă activă între anii 1860-1870 în Rusia şi care a atras mulţi intelectuali care credeau că propaganda politică în rîndul ţăranilor (narod din rusă se traduce popor) ar avea drept rezultat revolta acestora şi în consecinţă liberalizarea regimului ţarist. Încercările de a-i ridica la răscoală pe ţărani au determinat arestări şi persecuţii în rîndul provocatorilor. În consecinţă, socialiştii au trecut la metode mai radicale – terorismul fiind considerat o cale mai rapidă de a determina liberalizarea în Rusia Ţaristă. Grupul revoluţionar Pămînt şi libertate, înfiinţat la mijlocul anilor 1870 de către Gheorghe Plehanov, a fost între adepţii terorismului. Unul dintre narodnicii fugăriţi de poliţia ţaristă a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea (21-V-1855, Slavienka, Ucraina – 7-V-1920, Bucureşti). El provenea dintr-o familie de mici negustori evrei – şi pînă la adoptarea acestui pseudonim se numea Solomon Katz. În martie 1875, pentru a evita arestarea trece în România şi se stabileşte la Iaşi. În timpul războiului ruso-româno-turc (1877-1878) poliţia ţaristă care însoţea armata îl răpeşte şi va fi deportat la Mezen, lîngă Oceanul Îngheţat de Nord. Evadează şi în septembrie 1879 este din nou în România. Promotor al ideilor socialiste înfiinţează, între altele, la Iaşi, revista de orientare socialistă Contemporanul unde, între editori, s-a aflat şi Ioan Nădejde şi Sofia Nădejde, soţia acestuia (fiică al Pulhariei Profira, n. Neculce) şi a lui Vasile Băncilă-Gheorghiu (unul dintre fraţi va fi viitorul pictor Octav Băncilă) adeptă şi ea a ideilor socialiste şi campioană a susţinerii drepturilor femeilor. Campania Sofiei Nădejde debutează în 1879 cu articolul Chestiunea femeilor. Ea publică încă de la fondare la Contemporanul – context în care răspunde argumentat şi lui Titu Maiorescu, unul dintre adversarii ideilor promovate de soţii Nădejde.

Maiorescu traduce, cu acceptul autorului, în 1892, lucrarea lui Herbert Spencer: În contra socialismului. Din libertate spre asuprire. Aici sunt demontate din aproape în aproape minciunile bine mascate, evidenţiind pericolele rezultate din instaurarea puterii comuniste. Junimiştii, în ansamblul lor, erau conştienţi de pericolele comunizării asupra vieţii spirituale, materiale şi nu în ultimul rînd, naţionale. Traducţiunea maioresciană din Spencer oferă, acum mai bine de un secol, o oglindă clară a ceea ce de fapt am fost siliţi să trăim cu toţii pînă în urmă cu mai bine de douăzeci şi şase de ani.

Odată cu dispariţia concurenţei, încetează şi cumpărarea şi vînzarea, profetiza sociologul şi, implicit, nu mai poate exista preschimbarea voluntară a atîta lucru cu atîta marfă, ci lucrurile unuia şi marfa altuia trebuie măsurate de funcţionarii orânduiţi, iar măsura „va avea neapărat caracter obligatoriu, silnic”. Cum afirmă Spencer, regimul socialist cere „un aparat dirigent pentru controlarea tuturor felurilor de producţie şi de distribuţie a bunurilor pretutindeni şi pentru fixarea proporţională a părţilor de producţie de tot felul cerute pentru orice regiune, pentru orice stabiliment de muncă, pentru orice individ”. Ce este remarcabil în acest eseu este statutarea apariţiei nomenklaturii. Autorul se întreabă ce se va întîmpla cu bieţii plugari, salahori, muncitori etc. cînd viitorii conducători, supraveghetori şi inspectori „pretutindeni organizaţi treaptă peste treaptă”, uniţi şi prin legături de rudenie şi animaţi de aceleaşi interese, vor forma o comunitate ce „va naşte o arhondologie de clasă”, transformîndu-se într-o „nouă aristocraţie cu mult mai tare şi mai rafinat organizată decît cea veche”. În regimul socialist, individului nemulţumit îi este asigurată eliminarea din sistem şi, cum altă cale de supravieţuire nu există, va avea tot timpul să moară de foame. Supremaţia funcţionarilor dirigenţi va permite, susţine filosoful, „amestecarea nu numai într-o mică parte a vieţii individului, ci în întreaga lui viaţă”.

O puternică reacţie a poetului în contra ideilor socialiste o aflăm în Din Petersburg ne soseşte ştirea… (Timpul, 6 august 1878). Este prezentat atentatul terorist de la Petersburg, de sorginte narodnicistă, în contra unui general ţarist de poliţie. O altă ştire, despre intenţia a unui atentat terorist de aceeaşi natură asupra vieţii principelui de Bismarck, publicau cu cîteva zile în urmă ziarele pariziene şi de la Viena.

Eminescu este îndreptăţit să afirme: „O serioasă tulburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicii universale, care la noi sînt reprezentaţi prin partidul roşu, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat, şi dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuşi vor încerca s-o facă pe calea lor obişnuită a atentatelor, scenelor de uliţe, tulburărilor etc., iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum.

Noi, care sîntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricărei culturi şi recăderea în vechea barbarie, vom combate tendinţele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind”.

O opinie în consonanţă cu a redactorului de la „Timpul” susţine şi Leo Strauss (1899-1973) care puncta o secretă convergenţă dintre liberalism şi comunism în ceea ce priveşte scopul final – o teză pe care Giorgio Agamben, în Homo Sacer, nu o consideră expres istoriografică.

Eminescu îşi justifică atitudinea: „Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual şi moral nu seamănă cu grămădirea capitalelor în bani. E drept că cei ce trăiesc astăzi se folosesc de rezultatele dobîndite de alţi cugetători înaintea lor, însă acele rezultate ei nu le capătă deodată, ca o strînsură părintească, ci trebuie să şi le apropie prin o nouă muncă individuală, prin studiu. Civilizaţia omenească se-ncepe oarecum din nou şi din fundament cu orice generaţie nouă, care, dacă nu e silită a repeta anevoioasele cercetări făcute de părinţi totuşi trebuie să-şi cîştige prin propria memorie şi judecată cunoştinţele lor. Prin urmare cercul de oameni într-adevăr culţi care conduc societatea şi au fost în stare să-şi apropie suma de cunoştinţe grămădite de părinţi, acest cerc e relativ foarte mic, împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze munca învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri e masa sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit, pe care oamenii cu cunoştinţe jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o amuţa claselor superioare, a căror superioritate constă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura oricărei naţii e împresurată de-o mulţime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie. Această mulţime nu se recrutează mai niciodată la ţară, între ţărani, ci tocmai în oraşe, între acei oameni produşi în condiţii nefavorabile şi trăind în ele, care sînt crescuţi închirciţi fiziceşte şi intelectual, care n-au mintea clară şi sănătoasă a omului născut şi crescut în condiţii normale. Chiar în oraşe însă ei s-au înmulţit prin căderea micii manufacturi şi victoria capitalului mare, reprezentat prin fabricele cu maşini de vapor”.

Romanii în vremea lor, la fel englezii în epoca industrializării au rezolvat problema excesului de populaţie, care de ar fi rămas în ţară ar fi împovărat statul, prin colonii. Straniu îi pare ce se întîmplă în Rusia cu tendinţele comuniste agrare: „Dacă socialismul oraşelor industriale e explicabil, deşi nu justificat, cel agrar în vremurile noastre nu are înţeles şi mai ales nu într-o ţară în care pămînt ne-mpărţit există cu prisosinţă şi populaţia e rară”.

Pentru redactorul foii conservatoare socialismul industrial porneşte de la o iluzie economică. Argumentaţia sa cu apelul la malthusianism, la disproporţia formulată de acesta privind înmulţirea populaţiei în proporţie geometrică, adică în pătrat, pe cînd mijloacele de trai se-nmulţesc numai în proporţie aritmetică s-a dovedit în timp că nu se susţine. De necontestat este adevărul că omul, în general se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, că are o existenţă deosebită morală, că are o cultură a minţii şi a inimei ai cărei hrănitoare sînt puţin numeroasele clase avute. A le răsturna pe acestea sau a le face existenţa imposibilă însemnează a dărîma temelia culturii.

Cum spune Iisus: „Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu”, Matei, 4, 2-3.

Vede cum iluziile economice ale sectei socialiste s-au lăţit, nu doar în Rusia, unde comunismul are o mulţime de adepţi, dar şi în România: „A început a apărea foi periodice care, scrise fără ortografie şi fără primele cunoştinţe gramaticale, totuşi cred că cu acest minim capital de creieri şi învăţătură se poate reforma universul.

Cum că liberalii noştri se bucură de progresul ideilor se înţelege de sine”.

Prin articolul publicat în „Timpul”, pe 27 martie 1881, Din memoriile…, Eminescu îşi reafirmă conservatorismul funciar, admiraţia faţă de relaţiile tradiţionale existente înaintea revoluţiei industriale: „Această lume îngrădită, în care nici un om nu rămînea să plutească ca frunza pe apă, în care fiecine îşi avea în clasa sa apărătorul natural, au încetat deodată cu Revoluţia Franceză. Nemaicrezînd oamenii în ordinea divină, care nu era decît un nume pentru organizaţia naturală de atunci, au preferat egalitatea oricărei alte consideraţiuni, au preferat-o scutului ce şi-l crease în contra concurenţei superficiale, au nivelat orice deosebire de clase şi au proclamat banul ca unică măsură pentru oameni, pe orice cale ar fi el cîştigat. Banul de atunci încoace a trebuit să devină o marfă foarte căutată de vreme ce el începu a ţine loc de talent, de caracter, de muncă, de orice calitate şi predispoziţie înnăscută în fire. Chestiunea socială nu are aşadar înţelesul ei actual decît din momentul în care omul a-ncetat de a mai fi membrul unei comunităţi economice, de cînd egalitatea a dat banului o însemnătate pe care n-o avea înainte, de cînd munca, măsurată înainte după norme tradiţionale şi bazată pe o perpetuă reciprocitate de îndatoriri, a devenit o marfă care se cumpără în piaţă ca oricare alta. În urma concurenţei libere şi universale putinţa de a se produce mai ieftin o serie de obiecte în cine ştie ce colţ al pămîntului primejduieşte la un moment dat milioane de existenţe în alt colţ al pămîntului; fluctuaţiunile preţului muncei zilnice ia lucrătorului orice siguranţă, orice încredere în ocupaţiunea lui”.

În marginea acestei situaţii, care lua amploare în vremea cînd semna la „Timpul”, poetul exclamă: „Nu e dar de mirare dacă mişcarea socială, cu aberaţiunile ei politice, e atît de profundă şi de primejdioasă, pentru că fondul ei e economic. Cine va urmări bine firul istoriei va observa că toate reformele şi revoluţiile numite politice au o origine socială, că războaiele au cauze economice, că naşterea sau stingerea religiunilor chiar stă în legătură cu motive economice”.

Un articol care face trimitere directă la familia Nădejde, Fraţii Nădejde, va fi publicat pe 18 iunie 1881, în „Timpul”. Cei doi fraţi, în urma propunerii de sancţionare a unui juriu compus din profesori de universitate vor fi, unul destituit, celălalt sancţionat cu suspendarea din funcţie pentru propagarea de idei socialiste în rîndul tinerimii ieşene. Cei doi vor publica o broşură spre apărare, în care justifică ideile socialiste şi netemeinicia condamnării lor. Pentru cei doi socialişti mizeria claselor de jos este provocată de exploatarea din partea capitalului, fapt pentru care trebuie distrusă baza societăţii actuale. Dacă în alte ţări mult avansate industrial la acel moment avea temei o astfel de argumentaţie, în România sfîrşitului de secol XIX nu avea acoperire: „Dacă socialiştii români ar face bine să cerceteze sub cîte sute de forme bugetare, fie ale comunei, ale judeţului, ale statului, se escamotează şi cel din urmă ban cîştigat de omul din popor prin muncă, pentru a hrăni cu el clasa de postulanţi şi de ambiţioşi de rînd care trăiesc din fondul mizeriei comune, fără nici o compensaţie pentru aproapele lor, atunci s-ar convinge că răul la noi este cu totul de altă natură.

În mod natural nici n-ar putea exista socialism la noi. Populaţia e chiar mică pentru teritoriul nostru fertil şi cestiunea socială începe prin a fi o cestiune agrară, o cestiune de disproporţie între numărul chilometrilor patraţi ai ţării şi numărul locuitorilor. Prisosul acestor din urmă fiind avizat la munca industrială, aceasta avizată la schimb pe productele agricole ale altor ţări, se-nţelege că munca industrială va fi supusă legilor unei concurenţe universale, că, nefiind destul de ieftină sau neaflînd vînzare, acel prisos de populaţie va căuta să sufere sau să emigreze.

La noi mizeria e produsă în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu se produce nimic. Socialismul nu se justifică dar la noi prin nimic şi ca evoluţiune de idei nu-i decît aceeaşi jucărie cu abstracţii străine pe cari şi-au permis-o predecesorii d-nilor Nădejde: C.A. Rosetti, Serurie, Pătărlăgeanu ş.a.”.

Nu scapă prilejul de a ironiza reversibilitatea şi căile de a prospera la punga statului: „Fraţii Nădejde nu l-au înţeles pe confratele lor, d. Conta. Au luat-o la serios cu socialismul şi au păţit-o. Trebuiau să-l propage modest şi mult mai de catedră, pentru a fi aleşi deputaţi; apoi ar fi ajuns miniştri, apoi membri la Curtea de Casaţie şi… cestiunea socială înceta de-a exista şi pentru d-lor şi pentru ţară. Ieie-şi de model pe părintele liberalismului român, pe d. C.A. Rosetti. Pe la 1850 scotea gazetă, intitulată „Republica Rumenă”, o publicaţiune nu… rumenă, ci roşcovană rău. Azi e reversibil omul, e monarhist şi regalist, un adevărat tip de convertire. Un altul proclamă republica la Ploieşti şi azi e adiutant al regelui. Altul ameninţa în aceeaşi republică că va tăia capete de zahăr nemţesc cu sabia şi azi e mai mare peste cei ce taie nu zahăr, ci sare, e cămăraş la saline.

Nu aşa se face treabă. Iată, le recomandăm părinteşte ce să facă: La Iaşi e în formaţiune partidul Herşcu Goldner-Gheorghian. Înscrie-se între corifeii liberalismului, publice articole în „Liberalul” [izraelit], adreseze în fiece săptămînă depeşi către d. C.A. Rosetti, pună-şi candidatura de deputat şi… parte vor avea din cumpărătura liniei Cernavoda-Chiustenge. Acesta e lucru de căpetenie”.

Cu greu e de înţeles arondarea poetului de către comunismul sovieto-românesc şi apoi de naţional-comunismul ceauşist, ca fiind un susţinător al socialismului, un adevărat protocomunist, cînd simpla lectură a unor astfel de articole ar demonta pentru totdeauna asemenea aserţiuni.

Într-un studiu de politică… (Timpul, 9 decembrie 1878) criticînd paginile lui Mîrzescu, adunate sub titlul Mărturii de la 48 şi salvatorii de la 66, pentru Eminescu relele de care suferă societatea românească e lipsa de cultură adevărată, şi sub cultura adevărată înţelegem pe cea productivă. Tinerimea română, cu puţine excepţii, nu este interesată a se ocupa de nici o ramură a producţiei naţionale, preferînd cu miile să emigreze spre alte zări – cam la fel ca în zilele noastre – dar mai toţi, cu intenţia de a lua un doctorat în drept, după, întorşi în Ţară se cred îndreptăţiţi a deveni oameni mari. Ce-i ticălos aici, constată publicistul, e că pita lui Vodă nu-i încape pe toţi deodată, încearcă de-a veni cel puţin pe rînd la ea şi a se folosi pe cît se poate de mult din scurtul timp pe care li-l acordă păpuşeria constituţională.

Finalul paginilor din articolul menţionat mai sus este o oglindă în care la fel de fidel se poate reflecta situaţia socială, politică şi economică din perioada postrevoluţionară, cu politicieni, corupţia şi fuga de muncă şi goana după căpătuială frauduloasă: „În jucăria parlamentară care se desfăşură înaintea noastră oamenii pentru care nimic nu e destul de sus pentru a ajunge, oricît de lipsiţi ar fi de cunoştinţe speciale şi de resort, sînt avocaţi. Nu ne-am mira să vedem într-o zi pe un avocat făcîndu-se mitropolit şi pe altul general de brigadă, căci unde-i leafă apare şi avocatul; restul îndatoririlor şi-l aranjează apoi într-un chip cît se poate de comod. O societate ca a noastră, care nu se întemeiază pe muncă, e o societate coruptă. Grupurile politice ar trebui să aibă drept corelat grupuri economice şi în cea mai mare parte nu le au.

Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă; ea a ridicat elemente care n-au nimic în fruntea statului, ca să trăiască sau să se îmbogăţească din averea lui, şi tot organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să creadă că numai prin politică poţi ajunge la ceva. Astfel profesorii de universitate, în loc să-şi caute de treabă, fac politică; profesorii de licee şi de şcoli primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanţi, actori chiar toţi fac politică, pentru a parveni. Şi acesta e răul cu desăvîrşire mai mare; căci relele actuale ar putea fi trecătoare, dar corupîndu-se însuşi nervul vieţii oricărei societăţi, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranţa de îndreptare. Armata noastră poate cîştiga bătălii, Alecsandri poate scrie versuri nemuritoare, un ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie; toate acestea împreună vor forma luxul istoric al existenţei noastre dar acest lux nu va opri descompunerea sîngelui nostru social, pieirea noastră prin pieirea muncii”.

Cîteva rînduri, adunate sub titlul Mai nimerită mi s-ar părea…, în Timpul din 23 februarie 1880, sunt o bună definiţie economică centrată pe muncă: „Mai nimerită ni s-ar părea ecuaţia cu termenii: producţie, consumaţie şi reproducţie! Cînd cele două dintîi sînt egale e stagnare economică, cînd consumul întrece producţia e regres; în proporţie în fine în care producţia întrece consumaţia, acel prisos serveşte pentru reproducerea muncii şi starea economică e în progres. Cîteştrei termenii se aplică la muncă, privindu-se capitalul de orice natură: pămînt, bani, uneltele ca un instrument al ei”.

Cultura productivă este ţinta care ar trebui să preocupe în totalitate atît pe diriguitori cît şi pe diriguiţi: „Două serii de idei sînt chemate a agita opinia publică din ţară: 1] organizarea muncii agricole; 2] crearea şi apărarea muncii industriale; amîndouă de-o valoare egală, chemate a asigura existenţa naţională a statului nostru în contra primejdiilor politice ce pot veni din nord-estul Europei, a cotropirii economice ce poate veni din Apus („Românul” nu are cuvînt…, Timpul, 15 ianuarie 1882).

Fără a urma această serie de idei, de o incredibilă actualitate, ne urmăresc, atunci şi acum mari primejdii politice: „Prin ea (starea dinlăuntru) se agravează primejdiile din afară, care rămîn necontenit atîrnate asupră-ne. Să nu vorbim de curentul de cotropire politică din partea slavilor, de care sîntem împresuraţi din toate părţile; acesta e cunoscut îndeajuns şi viu în conştiinţa oricui. Un altul, de cotropire economică, vine dinspre Apus, de care putem vorbi mai liber, pentru că el nu ne poate strivi decît numai cu complicitatea ignoranţei şi a inepţiei noastre, pe cînd, întîmpinîndu-l cu puteri organizate, el ar fi mai mult binefăcător decît stricăcios. Acest curent cată să-l caracterizăm asemenea, căci, dacă cel dintîi devine periculos din cauza slăbiciunii noastre, al doilea contribuie a ne slăbi şi mai mult şi a face din poporul nostru un popor inept, incapabil decît de salahorie agricolă.

Nu mai e azi îndoială asupra ţintei a o seamă de politicieni germani de a preface Orientul într-un teren de colonizare şi a abate spre el superfluenţa de populaţie care merge azi să alimenteze puterea de producere a Statelor Unite. Astfel cel mai genial dintre economiştii germani, Friedrich List, în «Sistemul său naţional de economie politică» [Cartea IV, cap. 4], după ce propune diferite mijloace pentru a pune mîna pe întinderile meridionale ale Americii, nu uită nici ţările noastre”.

 

Şi atunci şi acum, se vede că Germania ţine să ne procopsească, ne place sau nu, cu emigranţi.

Ne aflăm mereu între Scyla şi Caribda, în toată istoria noastră. Bun ar fi de am urma sfatul poetului: „Înghesuiţi între două influenţe egal de puternice şi egal de primejdioase, reazemul nostru nu poate fi decît în ţară, în întărirea ei, în dezvoltarea aptitudinilor ei.

Pentru aceste cuvinte, nemaivorbind de pacticitatea imediată a lucrului, toată grija noastră cată să se-ndrepte spre cele două ordini de idei de-a căror soluţionare salutară atîrnă chiar existenţa patriei noastre.

Nu credem că şi opiniile care s-au ivit în discuţia acestor idei ar putea să servească de pretext în luptele politice. Dacă roşii sînt de înlăturat de la regularea lor cauza e nu că ne-am îndoi de patriotismul lor, ci pentru că s-au dovedit cu totul incapabili de a pricepe o mare idee organică, pentru că, în mare majoritate, sînt prea ignoranţi, prea necunoscători de istoria şi obiceiurile ţării pe de-o parte, de ştiinţa vastă a organizării muncii pe de alta”. Aceste rînduri le consemna poetul pe 15 ianuarie 1882.

Astăzi, indiferent cum i-am numi, rămîn, din nenorocire pentru Ţară, la fel de ignoranţi şi lipsiţi de patriotism, alte interese îi animă, interesul personal trece peste interesul naţional.

Pledează constant pentru o ierarhie a muncii, una care să asigure putinţa pentru om de a urca prin muncă şi merit ierarhia socială (Ni se pare că vorbim…, „Timpul”, 17 august 1882).

Şi atenţionează: „Dar să ne înţelegem: prin muncă şi merit. Nu prin exploatarea muncii altora, nu prin speculă, nu prin şarlatanerie politică, nu prin tripotaj şi joc de bursă. Cînd luăm însă la rînd aşa numiţii dezmoşteniţi ai partidului roşu care au devenit milionari, nu vom afla unul singur care să se fi îmbogăţit prin muncă… Aşadar statul a devenit din partea unei societăţi de exploatare obiectul unei spoliaţii continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, cîştigate prin alegeri, prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de a-şi cîştiga o moştenire proprie pe pămînt pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie prin vicleşug şi apucături meritului adevărat şi muncii adevărate, sînt o reeditare în formă politică a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari.

Ierarhia muncii se constituie, prin chiar natura ei, în piramidă. La zece mii de oameni învăţaţi pe toate terenurile se naşte un Darwin sau un Buckle ca vîrf al piramidei; din sutele de mii de soldaţi ale unei armii mari se alege un Moltke, ale căror servicii se răsfrîng apoi asupra întregului. Această ierarhie firească o susţinem şi noi”.

Concluzia ziaristului de la foaia conservatoare era şi speranţa ce-i anima pe cei din decembrie ’89, încrezători în instaurarea meritocraţiei, speranţă nici astăzi materializată. Or, secretul vieţii lungi a unui stat, ne spune Mihai Eminescu, este păstrarea ierarhiei meritului.

Revista indexata EBSCO