Dec 18, 2015

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Captivantele memorii ale unui erudit fanariot din Moldova

         „…De fapt, ar fi o îndrăzneală să judeci o societate numai prin stigmatele lăsate de vicisitudinile politice, infamia guvernelor care s-au succedat, demoralizarea ce i-a fost inoculată de conducători venali sau incapabili. Fără îndoială, caracterul a ceea ce se numeşte societate, ca şi acela al naţiunii în general, a suferit influenţa înjositoare a acestor cauze ce contribuie la agasarea poporului, îl fac să-şi schimbe înfăţişarea şi aduc după ele decadenţa. (…)

Daţi Moldovei (înlocuiţi cuvîntul propriu cu ţară şi nu veţi greşi deloc – n.m. V.I.) alte instituţii, care să răspundă nevoilor ei morale şi intelectuale, alţi oameni care să le aplice o altă educaţie publică, în măsură să scoată rugina trecutului, să moralizeze tineretul fără să-i vîre în cap idei himerice sau antisociale, să inspire credinţa boierimii şi respectul pentru legi, ordine, dreptate şi moralitate pentru toţi, îmbunătăţiţi starea poporului! Puneţi naţiunea la nivelul principiilor…”.

Poate e greu de crezut, însă aceste simptomatice, realiste şi valabile, şi azi, vorbe au fost scrise în urmă cu două secole. Şi, pesemne, e şi mai greu de prezumat că ele au fost gîndite de un înalt demnitar al Moldovei, de la mijlocul veacului XIX, pe deasupra, şi de neam fanariot. E drept, o figură ilustră, între puţinele excepţii din şirul domnilor şi marilor dregători veniţi din Fanar să cîrmuiască Moldova şi Ţara Românească, prin decizia Porţii Otomane, vreme de un secol (1711/1714 – 1821) Perioadă considerată, după istorici români (Nicolae Bălcescu, N. Iorga ş.a.), dar şi străini (dr. Ph. Zalony etc.), cea mai întunecată, cea mai lipsită de perspectivă, de exploatare abjectă a poporului şi a bogăţiilor ţării, patronată de principii-arendaşi fanarioţi. Este adevărat, autorul acestor juste observaţii, dar şi ale altora asemenea a fost unul dintre cărturarii de seamă din Principatele Române, un economist şi finanţist cum foarte puţini erau în acele timpuri, racordat la învăţăturile Europei apusene, la cultura europeană, pre numele său Nicolae Suţu.

Memoriile Principelui Nicolae Suţu, mare logofăt al Moldovei, 1798-1871” (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013) mustesc de erudiţie şi judecăţi de valoare perene, dar şi de cîteva prejudecăţi şi părtiniri, în fond, fireşti, generate, cu siguranţă, de statutul său alogen, fie şi ataşat unor valori autohtone, de filorusismul său patent, în bună măsură, interesat, de condiţia lui de fanariot, care ştie totuşi să-şi tempereze patimile cu inteligenţă. Uneori, subiectivismul o ia razna, ceea ce din punct de vedere literar – pentru că aceste memorii au şi virtuţi artistice – conferă paginilor note captivante. Şi, dacă aducem în discuţie, numai şi fugar, calitatea literară a textului, să precizăm neapărat că un merit esenţial în evidenţierea stilisticii aparte este al traducătoarei, doamna Georgeta Filitti, remarcabil istoric şi om de aleasă cultură, care a tălmăcit cu talent originalul francez: Mémoires du prince Nicolas Soutzo, grand-logothčte de Moldavie, 1798-1871, publiés par Panaďoti Rizos, Vienne, Gerold & Comp., 1899. (Prima ediţie a acestor foarte interesante memorii a apărut în 1997, la Editura Fundaţiei Culturale Române.)

Foarte lapidar, să reamintim, interogativ, cine este Nicolae Suţu. Marele logofăt din Moldova, după dicţionar, e întîiul boier de divan, care conducea cancelaria voievodului şi, în lipsa domnului şi a mitropolitului, prezida divanul. Oricum, unul dintre cei mai de seamă demnitari din Ţările Române, dovadă că existau şi ranguri inferioare ale acestei demnităţi: logofătul al doilea, al treilea, logofătul de protocol (de obiceiuri), un altul de taină (de domnie), acesta din urmă fiind, adesea, şi marele logofăt. Cum a şi fost Nicolae Suţu, în mai multe dăţi solicitat să preia cîrma ţării, dacă e să credem sută la sută afirmaţiile sale. Şi nu văd de ce n-ar fi fost sincer, cînd, în prefaţa din 1853, autorul zice: „Să încerci la vîrsta de 54 de ani să arunci o privire retrospectivă asupra acelor evenimente care au marcat cu cîteva jaloane răzleţe scurgerea vieţii, să aduni amintirile şi să le consemnezi într-o culegere ce poate oferi oarecare ordine e o sarcină pe cît de grea, pe atît de ingrată. Îi previn deci pe acei care ar putea citi vreodată aceste pagini că nu vor găsi în ele nici interes istoric, nici hrana oferită adesea amatorilor de necunoscut la lectura memoriilor. Sfera mea limitată de acţiune nu mi-ar da dreptul să sper la această curiozitate. (…) E plăcut, în fine, ca, înregistrînd fapte pe care memoria le-a reţinut doar confuz, să-ţi înţelegi acţiunile şi să le priveşti la rece şi independent de cauzele care le-au determinat în timp”.  Şi chiar atunci cînd e nedrept cu unii şi cu alţii, cînd judecă mînat îndeosebi de sentimente, doreşte să-ţi susţină punctele de vedere cu argumente deloc fanteziste. Dimpotrivă, spiritul marelui logofăt depăşeşte, parcă, multe minţi ale veacului.

Tatăl său, Alexandru Suţu (1758- 1821), a cîrmuit Moldova doi ani şi Ţara Românească patru ani, iar bunicul matern, Alexandru Calimachi (1737 -1821), a domnit în Moldova vreme de patru ani. Un alt Suţu, Mihail Grigore, a stat pe tronul Moldovei între 1819 şi 1821, dar, figură marcantă a Eteriei, fuge din calea turcilor şi ajunge o personalitate a tînărului regat elen, ambasador al Greciei la Petersburg, Londra şi Paris. Să spunem că marele logofăt Suţu l-a sluijt pe Mihail Sturdza aproape pe tot parcursul domniei acestuia (destul de lungă, 1834-1849) cu toate acestea, paginile consacrate domnului regulamentar sînt pline de acid. În mod deosebit, lăcomia lui este încondeiată cu predilecţie. „Stăpînit de zgîrcenie şi de cupiditate, a adus venalitatea şi lăcomia la ordinea zilei şi le-a introdus în toate afacerile şi în toate păturile de funcţionari. A demoralizat adînc societatea, a interpretat legile potrivit intereselor sale şi a pervertit instituţiile după placul său…”. Îi recunoaşte însă şi calităţi: cultura, talentul de a vorbi frumos, spiritul subtil şi rafinat, memoria prodigioasă. Trece sub tăcere contribuţia importantă a acestui domnitor la înfiinţarea, în Iaşi, a unor instituţii de cultură şi de învăţămînt (v. Academia Mihăileană, prima instituţie de învăţămînt superior de la noi), construirea unor edificii care se păstrează pînă azi şi au intrat în patrimoniul cultural-naţional, modernizarea şoselelor, a navigaţiei pe Prut şi Siret etc.

Vestita familie Suţu are obîrşia în Epir, cum scrie autorul, stabilită apoi la Constantinopol (Istanbul), în cartierul Fanar, unde se statorniciseră mulţi greci, nu numai cei cu stare şi influenţă la Poartă, şi unde este şi Patriarhia Ortodoxă. Patru familii aristocratice din Fanar au fost desemnate de Poartă, printr-un faimos regulament semnat de padişah, să ocupe scaunele domneşti din Ţările Române: „cea a tatălui meu, a unchiului meu, principele Scarlat Calimachi, a lui Mihail Suţu şi a Moruzeştilor”. Din diverse motive – sfori, bani, mituiri, pofta de putere şi lăcomia etc. – acest regulament (canun namé) nu a fost respectat întocmai. Iată şi observaţia sagace a memorialistului: „Totdeauna m-am întrebat cum a putut tata să-şi facă iluzii asupra valorii unui asemenea act şi să nu-şi dea seama că era la fel de uşor primului venit aflat în graţiile Porţii să reducă la zero rodul acestor stipulaţii…”. Fireşte, în aceste împrejurări incerte şi-a băgat coada Rusia, ca de atîtea ori, cînd venea vorba de Principatele Române, tare poftite de imperialii de la Răsărit.

„Cronica” lui Nicolae Suţu are patru părţi: prima, cea mai întinsă, priveşte perioada anilor 1798-1854, a doua, anii 1856-1863, a treia, intervalul 1863-1865, şi ultima, anii 1866-1868. De la prima pagină la ultima, aflăm numeroase consideraţii de ordin economic, administrativ, politic, diplomatic, cultural, juridic etc. O adevărată oglindă a Ţării Moldovei, a Principatelor Unite şi a României, zămislită de un fin observator, chiar  şi subiectiv fiind, şi tocmai de aceea expresiv în memorialistica sa. File savuroase sînt dedicate unei statornice pasiuni: vînătoarea. Participant direct la alcătuirea unor documente domneşti, cu efecte nemijlocite în viaţa ţării, la întîlniri decisive între voievozi şi diplomaţi străini, la negocieri importante, sfetnic de taină şi, cum reiese din memorii, deschis în opinii, nu o dată, în răspăr cu părerile domnilor, marele logofăt este şi un excelent portretist, creionînd cu predilecţie  trăsăturile morale şi intelectul. Un exemplu, între multe altele, cel vizîndu-l pe înlocuitorul său la postelnicie, Costin Catargi, în guvernul lui Mihail Sturdza. „Costin, mai neliniştit, mai frămîntat decît tatăl său, încercînd să se strecoare prin toate mijloacele imaginabile, fusese întotdeauna printre gălăgioşi şi în mod special îşi dăduse aerul de răzvrătit ca să pară important, fără ca prin aceasta vreun partid să-l recunoască de şef sau măcar de partizan. Costin era una dintre acele fiinţe care-şi irosesc viaţa şi însuşirile naturale ca să bage intrigi, ca să fie unealta partidelor şi maşinaţiunilor lor oculte, dar a cărei colaborare este cu ostentaţie respinsă. Spirit ascuţit, dar certăreţ, plin de subtilităţi înşelătoare, caracter irascibil, învăpăiat, nul în serviciu în ciuda inteligenţei, compromiţînd dreptatea pînă la a o stîlci şi treburile pînă a le anihila. Cu aceste însuşiri Costin şi-a atins ţelul intrigilor sale…”. Cît de plastică şi contemporană această schiţă de portret!

Fiecare moment istoric la care a luat direct parte sau a fost numai martorul din umbră e disecat cu erudiţie. Evenimentul, personalitatea, persoana aduse în discuţie sînt comentate din felurite unghiuri de vedere, frecvent, punîndu-şi întrebări, încercînd să găsească explicaţii. „Ce a motivat această recrudescenţă de severitate, care de altfel n-a fost bine primită la locurile mai înalte? După părerea mea, vodă ar fi trebuit să se mărginească la dispreţuirea uneltirilor absolut neputincioase şi a vorbelor fără urmare; dar el pleca prea uşor urechea la rapoartele binevoitorilor şi la trăncănelile femeilor. Mai mult, Roznovanu şi Balş treceau drept aspiranţi la tron. (…) Gestul principelui Ghica a fost un pas greşit, o lovitură de stat stearpă şi nepolitică şi o faptă nechibzuită, preludiul unor grave  rătăciri ale imaginaţiei”. Învăţătură lucidă, valabilă oricînd. Semnificativă este descrierea relaţiilor cu Alexandru Ioan Cuza. Să notăm că Nicolae Suţu a fost un declarat adept al aducerii pe tronul Principatelor a unui principe străin, încă din clipa cînd se discuta de Unire. A şi luat parte la prima întrunire a grupului unionist, în casa Mavrogheni. Membru al Comisiei Centrale de la Focşani, el scrie negru pe alb că „Principele (Cuza – n.m.) a venit în întîmpinarea dorinţelor mele; nu numai că mi-a propus, dar a pretins să fiu numit membru de el, nu de Adunare; a mers pînă acolo încît s-a consultat cu mine asupra alegerii celorlalţi membri numiţi de el”. În scurt timp, se retrage din Comisie, refugiindu-se la moşia de la ţară, din preajma Focşanilor. De ce? Pentru că a văzut, de la distanţă, maşinaţiunile Coaliţiei (monstruoasa coaliţie, cum a fost definită de Cezar Bolliac  gruparea conservatorilor şi radicalilor) şi „elucubraţiile primei sesiuni”.  Crede că „Cei şapte ani de putere, devenită în cele din urmă dictatorială, conjugată cu trufia, defectul obişnuit al parveniţilor, provocaseră principelui Cuza o atitudine de dispreţ pentru toată lumea. Simţindu-se ţinta resentimentelor întregii societăţi (o exagerare, desigur – n.m.), s-a retras într-o izolare totală…”. Nu-l cruţă nici pe Kogălniceanu, „acest Gracchus popular”, adevăratul făcător al reformelor, cel care a impus legea agrară, dezavuată în bună parte de principele N. Suţu. Vorbea şi latifundiarul, dar cu simţul istoriei. O mărturie: „O reformă a modului de exploatare a marilor domenii trebuie să se producă cu necesitate. Ţăranul era supus unor obligaţii compensate de drepturile de care se bucura prin cultivarea unui pămînt anume (…). Ce poate fi mai raţional decît să asiguri fiecărei părţi libertatea de acţiune şi să-l asemuieşti pe ţăranul român cu cei din clasa sa care locuiesc în ţările cele mai civilizate din lume?” Despre turci şi islam nu are decît cuvinte grele. Grecul din sîngele lui Suţu, din spiţa unui Draco epirot, nu uită nici o clipă de unde a venit răul cel mare pentru poporul elen. Demne de tot interesul sînt reflecţiile  despre Regulamentul Organic, despre Unirea Principatelor şi domnia lui Cuza, despre Carol I şi Ion C. Brătianu, mai cu seamă că ele, cugetările, sînt rodul unei minţi iscusite şi foarte instruite, posedînd o bună cunoaştere a limbilor română, franceză şi ale altor idiomuri, un om politic de vîrf, nu numai în calitatea ce a avut-o de mare logofăt, deseori, discret şi,  eficace.

În sintetica şi, totodată, nuanţata prefaţă (Un fanariot întîrziat), Georgeta Filliti face o observaţie plină de miez: „Ca toţi oamenii siliţi să trăiască în diaspora, pentru care sentimentul iubirii de patrie nu e născut, ci dobîndit, Nicolae Suţu e fericit de colaborarea cu ruşii(…). El refuză să discute mobilurile politicii ruseşti în Principate, deşi acestea erau transparente, şi acuzei repetate de rusofilie îi dă o justificare patriotică: ţelul lui a fost să obţină cît mai mult pentru fericirea comună. Să nu uităm că Suţu începe scrierea Memoriilor în 1853, cînd tendinţele anexioniste ale Rusiei în ceea ce priveşte principatele române  avuseseră timp să se confirme pe deplin. Apoi, omul poate fi subiectiv, nedrept, chiar pătimaş, dar nu naiv. De aceea pe bună dreptate entuziasmul fără rezerve în faţa savantei construcţii constituţionale, cum numeşte Nicolae Iorga Regulamentul Organic, stîrneşte sarcasmele acestuia”. Notele, comentariile docte, iconografia întregesc fericit acest valoros op. Pentru istoriografie, literatură, pentru cunoaşterea mentalităţilor din veacuri trecute, destule, perpetuate pînă-n contemporaneitate.

Revista indexata EBSCO