Dec 18, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Adrian LESENCIUC – Victoria în înfrîngere

O carte discretă, asemeni autorului său, îşi făcea drum către rafturile bibliotecilor şi de aici către puţinii exegeţi barbieni. Se întîmpla în 2011, cînd Editura Curtea veche publica, în colecţia „Ştiinţă, spiritualitate, societate” coordonată de Basarab Nicolescu şi Magda Stavinschi, excepţionalul studiu al profesorului Theodor Codreanu intitulat Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic[1]. Însă parcursul discret al cărţii a fost, pentru scurtă vreme, deturnat prin acordarea Premiului pentru critică „Titu Maiorescu” al Academiei Române[2]. Există cărţi excepţionale care trec neobservate, într-o lume în care informaţia pătrunde neselectiv, în afara oricăror grile valorice, prin canale diferite, în coduri diferite. Şi aceasta ar fi fost una dintre ele dacă, după o viaţă dedicată culturii române, profesorului Theodor Codreanu, retras discret printre dealurile Huşilor, cel mai înalt for ştiinţific românesc nu i-ar acordat acest premiu, răsplătind astfel munca unui critic şi istoric literar de excepţie, care a trudit o viaţă pe opera eminesciană şi a deschis orizonturile unei paradigme ce va face cu siguranţă carieră: paradigma transmodernă. Există, din păcate, în rîndul scriitorilor români şi o senzaţională goană după gloria cu orice preţ în timpul vieţii, după constructul unei imagini (şi a unei poziţii aferente) care să conducă la un anumit tip de raportare şi o anumită cotă de piaţă (şi vandabilitate) a operei lor. Theodor Codreanu şi-a construit, în schimb, un drum propriu, într-o provincie nobilă, a înaltei exegeze (pentru a ne raporta, de pildă, la una dintre actualele teme ale dezbaterilor criticii autohtone, centru-periferie), oferind unui public-ţintă mai rafinat (şi mai rarefiat, deopotrivă), cîteva mii de pagini, cuprinse în opt studii ample dedicate lui Eminescu şi multe alte zeci de studii şi eseuri risipite în paginile unor publicaţii ştiinţifice şi literare din ţară şi din străinătate. Ar fi păcat, cred, ca rezultatul unei munci începute în urmă cu 45 de ani, odată cu primele întrebări răscolitoare pe marginea inegalabilei creaţii barbiene, să nu fie adus în lumina receptării prin intermediul revistelor literare, măcar ca semn de carte, chiar dacă acest lucru se produce la trei ani de apariţia cărţii.

Doar autentica dorinţă de cunoaştere, autorul asumîndu-şi „victoria în înfrîngere”, ar putea să-l conducă pe cineva în concentrările semantice barbiene, în axiomatica unui atît de dificil poet, revendicat de avangardă şi de modernitatea tradiţională deopotrivă, asociat, pe rînd, valérysmului, mallarméismului, spiritualismului precreştin ş.a.m.d. Argumentul lui Codreanu (preluat şi pe coperta ultimă a lucrării) este hotărîtor şi depărtează, posibil, căutătorii în literatura obscură sau în ermetismul sintactic mallarméan, de ce nu chiar şi pe cei convinşi de modernismul barbian sau de deschiderea sa spre avangardă, de lucrarea în cauză:

 

Marea contribuţie a lui Ion Barbu, în estetica secolului trecut, este ermetismul canonic, sintagmă prin care poetul a ţinut să se delimiteze de ermetismul filologic mallarméan. Metodologia cercetării noastre ţine de noul context al transdisciplinarităţii, iar fundamentul estetic şi ideatic e un pas către ceea ce am numit, într-o carte recentă, transmodernism, în raport cu care Ion Barbu este un precursor, alături de contemporanul său Lucian Blaga, ambii întemeietori ai eonului dogmatic. Altminteri, unul dintre capitole, „Întocma-dogma”, arată profundele afinităţi dintre cei doi. Destinul a făcut să se nască şi să moară în aceiaşi ani. Poate nu e lipsit de interes să evoc faptul că Basarab Nicolescu găsea în ternarul Eminescu – Blaga – Barbu axa fondatoare a spiritualităţii româneşti moderne. (pp.7-8)

 

În acest cadru al necesităţii înlesnirii accesului la creaţia barbiană, Theodor Codreanu a făcut apel la o tehnică mai puţin propice desfăşurărilor textuale critice şi mai degrabă justificată în derulările epice: cea a contrapunctului. Abordarea este, aşadar, polifonică, dar în înţelesul unei organicităţi care aminteşte de metafora comunicaţională a orchestrei (nu întîmplător tehnica aceasta a contrapunctului este împrumutată din compoziţia muzicală), presupunînd suprapuneri discursive într-un tot organic, nedisonant, pe teme barbiene derivînd din sau consonante cu temele majore ale culturii române. Şi pentru a crea această consonanţă, deschiderea însăşi, în prima parte, intitulată „Înfruntînd critica”, se realizează printr-un capitol numit Punct de purcedere, pentru ca cea de-a doua, Ermetismul canonic, să se încheie cu un capitol 19 reluînd titlul părţii şi completîndu-l cu sintagma Final contrapunctic. Rare asemenea demersuri în critica şi eseistica românească (am mai întîlnit, de pildă, compoziţie contrapunctică în Fiinţa muzicală a lui Aurel Ion Brumaru, un alt mare discret al literaturii române contemporane).

Aşadar, două părţi în care sînt puse în oglindă, metodic, perspectivele unei critici care l-a şi determinat pe Barbu să renunţe la literatură (afirmaţia sa, „Mă tem că nici Lovinescu nu mi-a înţeles poezia”, însoţind ca motto prima parte), deschizînd perspective interpretative, mai mult sau mai puţin apropiate înţelegerii în consens cu intetio auctoris, respectiv perspectivele unei interpretări în acord cu paradigma transmodernă, consonantă atît cu intentio auctoris, cît şi cu intentio operis. Şi pentru a sublinia această apropiere, să ne referim strict la reacţia barbiană într-o scrisoare din 1959, adresată lui Filip Enescu (Opere II, p. 997), pe care o redă Codreanu spre a deschide calea spre ermetismul canonic cu ajutorul aparatului critic transmodern:

 

Mă fac emului lui Mallarmé, neobservînd că ermetismul lui Mallarmé e filologic, iar al meu e canonic (reducerea expresiei la o formă canonică, cu atît mai puţini termeni parazitari, în sensul reducerii ecuaţiei elipsei la forma canonică). (p.63)

 

Iată, aşadar, nu doar o posibilă explicaţie a gestului lui Barbu (rimbaldian în esenţă) de a părăsi poezia, ci şi sursa de la care izvorăşte dorinţa unei reinterpretări, pe alte coordonate, în limitele altui orizont paradigmatic. Plecînd, aşadar, de la contestarea de către Barbu a grilei lovinesciene de lectură, şi prin aceasta înţelegînd contestarea tuturor celor care au operat ulterior pe materia poetică barbiană cu „instrumentarul cultural lovinescian” (p.17), Theodor Codreanu trece, în prima parte, în revistă perspectivele antume ale lui Şerban Cioculescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Al. Philipide, G. Călinescu, Al. Paleologu, T. Vianu sau Ovid S. Crohmălniceanu, dar şi cele postume ale lui Basarab Nicolescu, Mandics György, Solomon Marcus, Dorin Teodorescu, Eugen Simion, Marin Mincu, Mircea Coloşenco şi alţii. Avem, prin urmare, o punere în discuţie a lucrărilor unor critici care s-au exprimat în timpul vieţii lui Barbu, din care singurul nerepudiat a fost Al. Paleologu (faţă de ceilalţi reacţia fiind imediată şi fără menajamente; de pildă, la decizia călinesciană de a îl situa în proximitatea avangardei poetul a răspuns vînzînd a doua zi Istoria literaturii române… pe care tocmai o achiziţionase) în raport cu critica postumă, plecînd de la remarcabilul eseu al lui Basarab Nicolescu, Cosmologia „Jocului secund”, criticată de „vechiul marxist” (p. 69) Ovid S. Crohmălniceanu. Merită scos în evidenţă modul în care Theodor Codreanu îşi asumă separarea apelor exegezei barbiene, asumîndu-şi proximitatea ideatică a lui Nicolescu (părintele transdisciplinarităţii), dar în raport cu Barbu situîndu-se, mai degrabă, în proximitatea interpretărilor lui Mandics György, Solomon Marcus şi Marin Mincu.

Cît priveşte interpretarea ermetismului canonic, constînd în reevaluarea prejudecăţilor privitoare la opera barbiană, Theodor Codreanu parcurge sistematic paşii înţelegerii/explicării conceptului, de la antimodernismul manifest, prin calea fenomenologiei, către increat şi ritmul pur al acestuia, dezbrăcînd, consonant cu intenţia barbiană, critica literară anterioară de parazitismul ideologic. Nu întîmplător Theodor Codreanu îl situează pe Barbu în proximitatea lui Eminescu, cel care proiectase cu aproape jumătate de veac înaintea sa situarea poeziei în trans-logic şi trans-lingvistic; nu întîmplător Codreanu îl situează pe Nichita Stănescu în proximitatea lui Barbu, prin aceeaşi materie translingvistică, prin necuvînt. Iată cum argumentează criticul moldav punctul de vedere:

 

(…) scrierea originară este translingvistică, iar poezia, ca scriere originară, nu face excepţie, însă cei mai mulţi o reduc la o artă a cuvîntului. Este şi marea eroare a poeziei moderne, de care Nichita Stănescu a încercat să se delimiteze, el fiind unul dintre primii poeţi transmoderni postbelici, care a găsit în Eminescu şi în Ion Barbu înainte-mergători. (p.136)

 

Această interpretare din partea a doua a lucrării, în cheie transmodern(ist)ă – referenţială pentru exegeza barbiană –, se încheie în nota contrapunctică, concluzivă în raport cu perspectiva ermetistă:

 

Ambii poeţi [n.a. Mallarmé şi Barbu] consideră că diferenţa dintre limbajul poeziei şi cel uzual sau al prozei este dată de vers, nu de cuvînt. Mallarmé vine cu ideea îndrăzneaţă că versul este echivalentul cuvîntului: combinînd mai multe vocabule, versul produce „un cuvînt nou, total”, izolînd, astfel, limbajul poeziei de cel uzual, utilitarist. Cine vrea să „înţeleagă” poezia este obligat să înveţe o nouă limbă, cea într-un singur exemplar, a poetului-inovator. De aceea, din punctul de vedere al limbii comune, poezia tace, e necuvînt, cum va spune Nichita Stănescu. Pentru Mallarmé, tăcerea devine marca poemului ideal, „în alb”. Dacă poezia nu comunică nimic, atunci ea nu foloseşte la nimic, e doar un joc: „La ce folosesc toate acestea? La un joc”, „un joc amăgitor cu adevărul”, cum completează Hugo Friedrich. Replica lui Ion Barbu: joc secund. Se pare că de aici începe şi despărţirea celor doi poeţi. Peste ani, jocul filologic mallarméean va fi preluat de modernism, de avangarde şi de post-modernişti; în schimb, jocul secund barbian continuă să fie secretul ermetismului canonic. (p.329)

 

Dar care joc secund, iată, prin lucrarea lui Theodor Codreanu, se deschide în cheie transmodern(ist)ă. Acesta este şi meritul principal al criticului, care se bucură, astfel, prin prestigiosul premiu acordat de Academia Română, şi de o formă de recunoaştere a eforturilor sale de configurare a orizontului paradigmei transmoderne, care oferă cheia lecturii. Chiar dacă meritele sînt multiple raportat la acest studiu, şi este suficient să enumerăm: situarea împotriva curentului şi verticalitatea în apărarea unui adevăr în raport cu nedreptatea lui Nicolae Manolescu vizavi de interpretarea lui Marin Mincu, dar şi vizavi de Barbu, înţeles ca fiind un „veleitar cultural, îndeosebi filosofic”, remarcabila capacitate de analiză a geometriei ritmice barbiene, în acord cu geometria ritmică eminesciană şi cu posibilităţile poetice ale limbii române, apropierea creaţiei barbiene de cea blagiană, prin remarcabilul capitol 15 „Întocma-dogma” etc., Theodor Codreanu a preferat să rămînă discret şi profund, asumîndu-şi pînă la capăt „victoria în înfrîngere”. Atitudine care n-ar strica în subiectivismul critic făţiş din zorii unei extramodernităţi căreia îi putem zice, cel puţin pînă cînd exterioritatea o va numi altfel, transmodernitate.

 

[1] Theodor Codreanu. (2011). Ion Barbu si spiritualitatea româneasca moderna. Ermetismul canonic. Bucuresti: Editura Curtea veche, 392 p.

[2] Ceva mai înainte, „deturnarea” se produsese şi prin: premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi (2012), premiul pentru critică şi eseu al revistelor Poesis (Satu Mare, 2012) şi al Convorbirilor literare (Iaşi, 2012).

Revista indexata EBSCO