Dec 18, 2015

Posted by in ARTE

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Vladimir Quieroz, Nuanţe/ Nuances, ediţia bilingvă română – portugheză, versiunea română, prefaţă: Ana Vrăjitoru, Editura Timpul, Iaşi, 2014, 104 p.

Născut în Feira de Santana – Bahia, în Brazilia, autorul, inginer petrolist (cu realizări practice şi teoretice în domeniu), a debutat cu poezie prin volumul Seres & Dizeres, publicînd apoi şi alte cărţi, şi de versuri, dar şi, de pildă, proverbe şi expresii populare, primind o serie de premii/ alte semne de recunoaştere a felului în care a fost receptată opera sa literară. Cel mai recent volum al său, Nuances, este acum la îndemîna cititorului de la noi prin intermediul versiunii în română semnată de Ana Vrăjitoru care, în prefaţă, oferă şi cîteva informaţii despre autor, despre cum e privit de critica din ţara natală ş.a.

Am cunoscut poezia braziliană mai cu seamă prin intermediul unor scriitori care au ajuns să trăiască, din varii motive, în Europa, mai ales la Paris. Fără a putea spune că nu există traduceri din literatura braziliană, Vladimir Quieroz este, totuşi, unul dintre nu prea numeroşii autori din Brazilia cu volum în limba română (cel mai recent pe care l-am citit e semnat de Ático Vilas-Boas, născut la Bucureşti, România: poeme telurice, 2010, în traducerea Micaelei Ghiţescu).

Sînt mai multe lucruri pe care le spune autorul în poezia sa, mai multe teme, dintre care „apasă” mai mult pe iubire („Iubirea omului e atît de vastă/ plină de povîrnişuri abrupte” şi, „la fiecare dorinţă o iubire robustă”), care înseamnă, în viziunea sa, poate cel mai important lucru în viaţă, iar omul, şi prin experienţele de care are parte, o vede „în nuanţe variate”. Aşadar, scrie despre dragoste, despre femeie (aidoma unui „personaj principal” al cărţii/ iubirii poetului – fie ea zeiţă, „nomadă frumoasă”, „sclavă nostalgică” sau avînd un nume ca Rosa, Flora, Cassia, Joana, Margarida ş.a.), natură şi, la urma urmelor, ce este viaţa noastră, ca parte a unui tot care înseamnă natură/ univers/ ceilalţi. Sînt multe pagini în acest volum despre bucuria de a trăi, de a iubi/ a se simţi liber/ ca parte a naturii, într-un fel sau altul: „iubirea, pe care atît de mult o cauţi,/ dispare în tăcerea profundă a nopţii/…/ Iubirea e ca apa mării”; sau „picioarele tale mici se joacă în nisipul fin/…/ doar calmul nopţii e prezent/…/ Orizontul e aproape iar vîntul hoinăreşte…”. Ici-acolo poemele (în care muzicalitatea, în limba portugheză, este dată şi de jocul aliteraţiilor) sînt vrîstate de uşoare accente livreşti sau de duhul călătoriilor/ întîmplărilor de departe/ depărtărilor în spaţiu/ timp/ mit: pe Kilimanjaro, în Olimp, pe Cîmpiile Elizee, în „apele aurifere ale regelui Midas”, în apele Gangelui ş.a. Alteori sînt, parcă, mai curînd căutări între înăuntru/ sentimente/ senzaţii şi „fantele neexplorate” ale dorinţei. Ori risipind în vîntul clipei mireasma de joacă, de pildă de-a „mă iubeşte, nu mă iubeşte”, cînd „iubirea desprinde petală după petală”. Ori…

Pe de altă parte, am lecturat poemele şi prin prisma unei afirmaţii a lui Franklin Maxado, care spunea despre o altă carte a sa, Terracota că „este poezie postmodernistă, amestecată cu realism prin care îşi construieşte imaginile”, îi ideea unor comparaţii, pe cît posibil, cu ce ştiam şi despre poezia din America latină, şi faţă de ce este la noi şi în Europa în general.

Aşadar, un crîmpei din miresmele depărtate ale vieţii, ale felului de a fi/ de a iubi viaţa, femeia, natura din Brazilia, prin acest volum al lui Vladimir Queiroz este acum la dispoziţia cititorului, în versiunea română.

 

Victor Teleucă, Răsărit de Luceafăr, ilustraţii şi copertă: Ion Daghi, 2010, 28 p.; Car frumos cu patru boi, 2011, 36 p.; Improvizaţia nisipului, cuvînt introductiv (Ultimul Teleucă: un heraclitean transmodern): Theodor Codreanu, 2006, 332 p. – toate la Editura Universul, Chişinău

Victor Teleucă (1932, Cepeleuţi, fostul judeţ românesc Hotin – 2002) este un poet poate mai puţin cunoscut publicului din Ţară, cum, din nefericire, se petrec lucrurile şi cu alţi autori care au însemnat, fiecare în felul lui, ceva în Moldova de peste Prut (am semnalat numerele trecute pe Ion Buzdugan, am amintit de Bezviconi, putem cita, sau, mai aproape de noi, numele lui Vasile Leviţchi ş.a.), dar asta nu înseamnă că opera lor este mai puţin de interes în contextul limbii române. Iată, ultimul volum a lui Teleucă, apărut postum în 2002, Ninge la o margine de existenţă, a întrunit multe aprecieri, Theodor Codreanu considerînd că este „cartea anului 2002”. Într-un (prim) volum, intitulat Referinţe critice despre Victor Teleucă (elaborat sub redacţia lui Th. Codreanu, academicienilor Mihai Cimpoi, Mihail Dolgan, Haralambie Corbu; reuneşte secţiunile: I. Referinţe critice despre Victor Teleucă, II. Medalioane, dedicaţii, interviuri, III. Victor Teleucă. Eseuri, medalioane, şi pagini cu fotografii în, IV. Viaţa poetului în imagini), citim: „opera, întregită cu două veritabile capodopere (Ninge la o margine de existenţă şi Improvizaţia nisipului), îl plasează pe Victor Teleucă în rîndul strălucitei pleiade şaizeciste, alături de Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Grigore Vieru” (Th. Codreanu).

Dat fiind specificul rubricii, dar şi dorinţa de a sublinia importanţa de a ne cunoaşte valorile limbii române, de oriunde ar fi ele, cu atît mai mult din Moldova de peste Prut ori Bucovina, fie contemporane nouă, fie nu, semnalarea noastră se doreşte mai curînd un îndemn la lectură pentru ca, răsfoind aceste pagini, cititorul să descopere singur opera lui Victor Teleucă.

Încheiem cu un fragment dintr-un poem din Improvizaţia nisipului: „Sînt copacul imaginar crescut, rătăcit prin deşertul Nicicîndului/ imaginar între două păduri imaginare;// m-am născut imaginar într-un/ necunoscut ieri,/ pornindu-mă pretutindeni/ ca să ajung Nicăieri”; şi o cugetare, din acelaşi volum: „Ignoranţa nu este un argumentum, zice un dicton învăţat la orele de latină. Ei, bine, această ignoranţă la noi se preface într-o adevărată estetică prin formulă negativă”.

 

Ala Sainenco, Ritm în limbaj (analiza liricului), prefaţă (Pentru o teorie matematică a ritmului): Lucia Ţurcanu, Editura PIM, Iaşi, 2013, 220 p.

Unul dintre lucrurile fascinante la planeta noastră este modul în care s-au format limbile pe glob, cum s-a ajuns, de pildă, la cele „tonale”, şi între acestea fiind, de altfel, diferenţe interesante. Pe de altă parte, la fel de fascinante sînt opiniile/ studiile care se referă direct sau ating într-un fel sau altul relaţia dintre limbaj, apariţia şi dezvoltarea acestuia şi ritm, unele concretizate şi în teorii mai mult sau „populare”, de tipul celor a lui Pius Servien (pseudonimul lui Şerban Coculescu, născut în România, în 1902, din nefericire foarte puţin cunoscut la noi), Giambattista Vico, Jean-Jacques Rousseau, André Leroi-Gourhan, a cărui carte, Gestul şi cuvîntul, apărea în anii ’80 la noi ş.a.

Ala Sainenco, conferenţiar la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, Moldova de peste Prut, le studiază în cartea sa, pornind de la cîteva idei de bază, între care legătura dintre limbaj şi ritm, dar şi întrebări ca: „în ce moment acestea interferează” şi „în ce mod interferenţa lor se perpetuează în timp”, iar răspunsul, în opinia sa, „trebuie căutat în geneza limbajului şi a ritmului sau în originea artelor”. E doar una dintre direcţiile pe care le aprofundează în acest studiu (de pildă: limbajul în perspectiva esteticii ritmului, matematica/ geometria şi ritmul, calculul ritmului pentru un text ş.a.), structurat astfel (după prefaţă şi un cuvînt introductiv – De ce ritmul?): Capitolul I – Ritmul şi geneza limbajului, Capitolul II – Limbajul şi estetica ritmului, Capitolul III – Aplicarea metodei.

Textele care au fost selectate pentru a se exemplifica „metoda de studiu”, pe care Pius Servien a numit-o „lirică” (şi presupune „transpunerea limbajului liric în limbaj ştiinţific”, în „forma cea mai pură”, anume cifrele) sînt din Zaharia Stancu, Liviu Rebreanu, Gellu Dorian.

Sînt multe de citit în această carte interesantă din varii perspective, şi, desigur, de dezbătut despre transpunerea textului liric în limbaj matematic/ ştiinţific în scopul explicării/ explicitării aspectelor legate de ritm. Dat fiind profilul rubricii, o semnalăm considerînd că merită atenţia cititorilor mai mult sau mai puţin specializaţi.

 

Vasile Ghica, Entre les griffes du rire, En guise de preface (Vasile Ghica ou l’éloge du chaos): Jean-Paul Gavard-Perret, traduit du roumain par Constantin Frosin, Collection Littérature Roumaine, Edition Le Brontosaure, Les Granges-Le Roi, France, 2014, 146 p.

În ianuarie 2015, scriam (la „Cartea străină”, cu referire la o autoare croată) că, în ţările care s-au format după destrămarea Iugoslaviei, am constatat o preocupare pentru aforism, autorii fiind „găzduiţi” în diverse reviste; aminteam că la noi au fost (Anton Pann, Nicolae Iorga, Păstorel Teodoreanu, Lucian Blaga, Emil Cioran ş.a.) şi sînt autori care scriu aforisme (Vasile Ghica, Valeriu Butulescu, Theodor Codreanu, Gheorghe Grigurcu, Ionuţ Caragea, ş.a.). Şi că, între altele, din ce ştiu, la noi a apărut o selecţie a creaţiilor autorilor acestui gen, O antologie cronologică a aforismului românesc de pretutindeni, realizată de Efim Tarlapan, 2005, 216 pagini. Antologatorul a avut în vedere autori de la Dimitrie Cantemir, Eminescu, Ibrăileanu, Caragiale, Tudor Arghezi, Marin Preda ş.a., pînă în zilele noastre, dar care, la o nouă ediţie, probabil ar putea cuprinde mai mulţi autori contemporani.

Acum semnalăm o carte a lui Vasile Ghica (versiunea în franceză, semnată de un cunoscut traducător, Constantin Frosin), dedicată lui Basarab Nicolescu, care, de altfel, apreciază aforistica autorului, citim pe coperta a IV-a.

Aforismele sînt împărţite în douăzeci şi trei de secţiuni, cu referire la tot atîtea „teme”, între care: iubirea, natura, cunoaşterea, educaţia, destinul, politica, secolul nostru, moartea, războiul, religia, arta, eşecul, şi, desigur, umorul ş.a.

Fiecare apreciază în felul lui aceste mici flori ale spiritului, „puse de-o parte”, în timp, de multe nume celebre, pentru cititori (etimologic, aforism din greacă, de la infinitivul aforizein: a alege, a pune de-o parte, a distinge/ a face distincţie), şi care, de multe ori, ca în acest caz, pot constitui o lectură plăcută. Din cele ale lui Vasile Ghica, un autor de gen recunoscut în ţară şi peste hotare, prezent în varii antologii, cităm, în încheiere, în versiunea franceză, cîteva din: „iluzii” – „L’homme este né libre. Ensuite, comme de juste, il a évolué”; istorie – „Dans l’histoire, la crue vérité arrive toujours trop tard”; cele despre iubire – „Les échecs en amour mènent au vice ou bien a la grande poésie”; „Une belle femme verse quelques gouttes d’élixir dans le sang de tout homme qui regarde”; şi, în final, din secţiunea „umor”, despre aforism: „Un aphorisme peut être un grain d’uranium spirituel”.

 

Clelia Ifrim, Începutul mării/ The beginning of the sea, seria Opera omnia, colecţia Poezie contemporană, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2015, 68 p

În cadrul unui proiect (susţinut de Universitatea „Petre Andrei”, Iaşi) care a prilejuit apariţia cărţilor multor autori contemporani, parte semnalaţi şi în rubrica noastră, a apărut un volum bilingv de versuri semnat (atît creaţia originală, cît şi versiunea engleză) de Clelia Ifrim. De ceva ani am semnalat cărţi ale sale cu precădere în revista „Poezia”, la rubrica „Biblioteca haiku”, fiind o autoare recunoscută în domeniu, (publică în reviste din ţară şi de peste hotare), dar şi traducătoare a creaţiilor unor colegi de breaslă. Între altele, cu ceva ani în urmă, a publicat, în traducerea din engleză, Ryu Yotsuya, Istoria haiku-ului. Zece haijini şi poezia lor. În aceeaşi rubrică, aminteam şi cărţi de alt tip decît de lirică de sorginte niponă – teatru, proză – publicate de Clelia Ifrim, care a debutat editorial într-un volum colectiv de proză scurtă, în 1986 (între care: Cui aparţine ziua de ieri? proză, 2010, Despre natura sufletului/ About the nature of the soul, versuri, 2012, Albine de pămînt, albine de soare/ Earthen bee, sun bee, versuri, 2012, Lumea de acasă/ The world of home, versuri, 2013).

Cartea de faţă reuneşte poeme care, în parte, au apărut, în timp, în reviste din ţară şi din Germania, şi relevă o autoare sensibilă care pare că în poezie se află pe tărîmul unde a ales să vorbească despre visele, senzaţiile, trăirile, amintirile şi aşteptările sale altfel decît în proză sau teatru. Poate ca într-un tablou al lumii sale dinlăuntru construit din metafore, poate ca un puzzle de gînduri aşezate pe simeza plină de cuvinte care le ajută să se „lege” unul de altul.

Încheiem semnalarea cu poemul Dealul porumbelului: „Liniştea casei se suprapune/ cu o aripă de porumbel./ La ora aceasta/ în satul în care nu am fost demult,/ se aşterne seara cu una ei de răcoare./ Biserica ortodoxă de pe un deal,/ cea catolică de pe alt deal,/ cimitirul evreiesc/ şi Dealul Porumbelului – / cele patru zări ale satului./ În praful drumului,/ ridicat de vitele care se-ntorc de la păscut,/ se adună sunetul stins al verii/ şi umbrele salcîmilor./ Cine povesteşte, şi cui,/ despre casele părăsite?/ Pe Dealul Porumbelului/ nu a ajuns nici un om.”

 

Caliopia Tocală, În captivitate, roman, 152 p.; Simfoniile destinului, roman, 180 p.; Gemenii, roman, 162 p.; Captivi, teatru, 118 p.; Vieţi duble, teatru, 148 p.; Alter ego, teatru, 130 p., Editura Opera Magna, Iaşi, 2014

Viaţa de familie, cu tot ce înseamnă relaţiile între membri – uneori de o stranietate aparte, alteori banale pînă la nebunie, alteori diabolice de-a dreptul – sau ce ar mai fi de spus cînd nu mai e nimic de zis şi, în loc de dragoste, totul se vede ca într-o oglindă strîmbă în care răul, maladivul dus la extrem sînt „cernelurile” cu care se „desenează” „tabloul” fiecărei zile. Sau, poate, felul în care aleg să ducă mai departe acest fel de a fi personajele textelor Caliopiei Tocală, începînd cu Robert şi Isabelle, de la primele pagini ale primei cărţi, ori Sonia. Acceptă/ îşi compun pas cu pas un modus vivendi prin care fiecare este prizonierul/ obiectul torturii/ torţionarul celuilalt într-o „poveste” a deznădejdii, a situaţiilor fără ieşire, a unei anormalităţi care ajunge să însemne „normalitatea” clipelor vieţii lor „împreună”, şi sub spectrul bolii (Isabelle fiind cu adevărat bolnavă). Toate acestea îi fac să „joace” roluri stranii, „populînd spaţiul” cu secvenţe de roman imaginate între/ cu ei, uneori, doar uneori, unul dorindu-şi ca celălalt să moară chiar sub ochii lui „din curiozitate”. Dar, „cum nici ficţiunea nu este o soluţie”, în final, mor amîndoi – asta la În captivitate, în piesa de teatru „complementară” „soluţia” este alta – , Isabelle sinucigîndu-se iar Robert…

Există un fir tematic care leagă volumele între ele (dincolo de ideea de a „transpune”, cu nuanţe, evident, în teatru tematicile respective). Dar, poate cel mai bine se vede asta în „dubletul” În captivitate şi Captivi, unde, în afara celor spuse, avem de a face şi o alegere voluntară a membrilor cuplului la o singurătate în doi asumată şi printr-o stranie claustrare

În Simfoniile destinului (şi Vieţi duble) Robert, de data asta cu Sonia, sînt cufundaţi în apele infernului unei căsnicii terminate, eşuate – pentru că „adevăratele tragedii” se petrec „în interiorul” relaţiei cu celălalt – se distrug, se aruncă unul pe altul în boală şi nebunie, în lipsa oricărei soluţii în mintea lor plutind mereu dorinţa de a omorî.

În Gemenii, text care „nu imaginează o realitate ci povesteşte una”, dar nu direct, ci prin intermediul unui… aparat de filmare („în spatele căruia, de multe ori, nu s-a aflat nimeni” şi care „a decupat fragmente de realitate în aşa fel încît setul de evenimente să se aşeze coerent într-o epică dinamică şi cumulativă cumva clasică”) , fiind, spune autoarea, dacă ar fi să căutăm o definiţie, un „reality novel”, („dublat” în teatru de Alter ego), apare din nou Robert, interpretat de un actor, Coriolan, şi, desigur, Sonia, interpretată de Eleonora şi…

Dincolo de călătoria pe marginea subţire şi adesea greu de definit / încadrat/ înţeles dintre real/ posibil şi absurd, dintre ficţiune şi posibilă realitate, de felul în care derulează unele „ritualuri/ jocurile” între personaje (aflate într-o continuă degradare şi personală şi relaţională, trăind parcă numai prin vorbele pe care aleg să şi le spună unul altuia şi prin felul în care mai doresc să îşi poarte trupurile/ sufletele singure), poate chiar şi de tematica abordată, interesante sînt scenele de cuplu (în „decorul” neputinţei, unei percepţii de inutilitate a ideii de a trăi, a vieţii în sine, zădărniciei a orice, parcă), „soluţiile” (cea finală şi singura, fiind, după Isabelle, de pildă, doar cufundarea în moarte) neaşteptate pentru o situaţie sau alta, dar şi modalităţile de abordare, modul de a reda dialogurile, felul de scriitură în sine.

Caliopia Tocală, dincolo de, încă, unele „căutări” în scriitura sa, este o autoare de urmărit în continuare.

Revista indexata EBSCO