Dec 18, 2015

Posted by in ARTE

Adrian PALCU – Radu Lupu – 70

Pe 30 noiembrie Radu Lupu împlineşte 70 de ani. Prilej fericit pentru noi să reflectăm o dată în plus la rosturile muzicii clasice. La locul pe care ea îl ocupă în vieţile noastre de „oameni recenţi”. Dar, poate, mai ales să medităm la acei slujitori ai ei – puţinii aleşi, între care se numără Radu Lupu – care ştiu să ne-o aducă în suflete ca pe un ingredient vital, luminos, întremător al destinului nostru. Pentru că sub degetele lui Radu Lupu clapele pianului capătă substanţa transcendenţei, devin adieri de spirit. Muzica se naşte, atunci şi acolo, ca vehicul al unei călătorii iniţiatice. Timpul renunţă  la pulsaţiile sale rutiniere, iar spaţiul îşi topeşte ca prin farmec consistenţa fizică. Te afli între lumi, pe hotarul unde vibraţia sonoră e singurul fapt material care mai contează. Care îţi mai aminteşte acel „aici” al cotidianului terestru făcîndu-te să întrevezi acel „acolo” al armoniei eterne. Gînd şi sentiment, laolaltă, nasc muzica. Cu o simplă mîngîiere a claviaturii, Radu Lupu adună în sunet puritatea bobului de rouă şi bătaia aripii de libelulă. E un sunet numai al lui. Cald, rotund, bogat. Ce culori amestecă pe şevaletul lui magic, ce nuanţe ştie să obţină din vîrful degetelor, ce logică subterană îi ghidează tuşeul – sunt secrete ce ţin de magia artei celei mari. Le-au intuit, in nuce, juraţii concursurilor care l-au proclamat învingător incontestabil la vîrsta elanurilor juvenile. De decenii le savurează  desăvîrşirea olimpiană, martorii vrăjiţi ai izbînzilor de maturitate ale muzicianului. Cu Radu Lupu muzica te învăluie pe nesimţite. Uşor, evanescent ca o boare. Fără a te brusca. Fără a te contraria. Fără a te pierde. Eşti acolo, doar tu cu ea. Pentru finitudinea trecătoare a unei clipe. Tot ce ştiai sau ascultaseşi pînă atunci devine superflu. Lipsit de relevanţă. Pianul se preschimbă, la simpla atingere a artistului-magician, în povestitor. Un povestitor iscusit şi înţelept. Delicat şi profund. El îngînă o poveste care vine de dincolo de sunet şi te poartă mult dincolo de toate interogaţiile filosofic-existenţiale. Deşi acţiunea acestei poveşti ţi-e cunoscută, constaţi că aromele fiecărui detaliu te fascinează prin ineditul lor. Prin naturaleţea cu care se întîmplă. Capeţi dintr-o dată aerul că eşti musafir la tine acasă. Că un ghid fabulos te poartă prin unghere ştiute care acum îţi par de o prospeţime stranie. Vezi totul în altă lumină. ?i te întrebi neîncetat cum se face că abia acum vezi astfel. Că pînă acum te-ai oprit la design-ul exterior, fără să-ţi pui problema a ceea ce e în spatele personajelor, al formelor. Furat de eclerajul ambient, ai realizat abia acum că fabuloasa bogăţie de culori a sunetului lui Radu Lupu vine din straturi de adîncă semnificaţie, nu e simplă reflexie aducătoare de strălucire. Ce magie îşi exercită puterea? Ai vrea să nu se termine curînd…

 

Cînd Radu Lupu se aşează la pian spre a-şi începe confesiunea se face linişte deplină în jur. Martorii acestui ritual se smeresc odată cu artistul pentru a capta tăcerile din adîncurile Universului. Se instaurează încet-încet o stare ce invită meditaţia la rosturile cele „tari” ale existenţei. E chiar liniştea care capătă corp. Ascultătorul intuieşte îndată că tensiuni aparent ireconciliabile se conjugă la doar cîţiva metri depărtare spre a irumpe suveran în fapt sonor. Acordarea la frecvenţa acestei respiraţii înfioară. Muzica se aşterne în pianissime venite de dincolo de fire. La Radu Lupu sunetul devine gînd întrupat. Fraza, taină materializată în fluid sonor. Cum să obţii aşa ceva? Asta nu se poate preda la Conservator. Rubricile academice includ tehnică instrumentală, stil, calitatea sunetului, reper istorico-biografic, respiraţie şi ergonomie… Dar ceea ce leagă totul întru Muzică nu poate fi rostit. Nu s-a inventat dozimetrul de măsurat radiaţia sufletească. Simţim, la răstimpuri, doar efectele ei benefice. Cel mai natural îi vine lui Radu Lupu Schubert. Pentru că acolo e lacrima vitalităţii rănite. E suferinţă şi zbor. E graţie şi apăsare. Nimănui Schubert nu i-a devoalat ca lui Radu Lupu secrete atît de bine păstrate. Niciun alt pianist nu a reuşit să converseze atît de intim cu romanticul vienez dispărut în floarea tinereţii. Naturaleţea cu care el ni-l tălmăceşte poartă blazonul unei empatii de austeră tandreţe. Dintre rarele înregistrări autorizate de Radu Lupu, ascultaţi minunăţiile de Impromptu-uri sau ultima Sonată, cea în Si bemol major (D 960) şi veţi fi un pas mai aproape de izvorul inspiraţiei acestui mare artist al vremurilor noastre. Dar, mai ales, nu rataţi nicio ocazie de a-l asculta „live”, în sala de concert.

 

De unde ştiinţa calibrării perfecte a fiecărei note? De unde logica fără fisură a fluxului sonor? De unde culorile de curcubeu ale pianului său? Într-unul din rarele interviuri pe care Radu Lupu le-a dat de-a lungul carierei sale, sugerează un posibil răspuns: „Cum aş face fraza asta? Trebuie mai întîi să o cînt urechii mele interioare iar reproducînd ceea ce aud este exact ceea ce vreau să obţin pe claviatură. Cîntatul e cel mai natural mod de a ajunge la muzică.” Radu Lupu nu demonstrează nimic. Nu impune. Nu predă lecţii. El oficiază misterul Muzicii, în chiar clipa trăirii ei. Se retrage în sine  spre a se dărui finalmente unei comuniuni ce sugerează conversaţie directă cu absolutul. Se abandonează cu serenitatea înţelepciunii seniorale acestei experienţe cu fiecare apariţie în sala de concert. Aproape că nici nu are nevoie de public, spun unii. Deşi doar cei care nu l-au văzut dincolo de scenă mai pot crede că muzica e pentru el o cale solitară spre sine însuşi. Cînd, de fapt, zîmbetul fericit al maestrului după un concert reuşit confirmă că muzica e – pentru Radu Lupu, ca  pentru toţi marii artişti – calea directă spre fraternizare întru frumos, întru adevăr. Arta mare, ca orice mărturisire, nu poate fi cu exactitate anticipată. Nu se poate programa în avans. Ea adie fulgurant, după capricioase legi proprii, dar numai în acele  seri magice cînd partenerii acestei mărturisiri se deschid smeriţi ei. Cred că fără cei care se bucură genuin de darul oferit de el, fără cei care umplu mesmerizaţi sălile unde el concertează, Radu Lupu s-ar retrage într-un vîrf de munte în asceză şi meditaţie. Spre a inventa un nou limbaj al fraternizării.

 

La mulţi ani, maestre Radu Lupu!

 

 

Revista indexata EBSCO