Nov 24, 2015

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Pildele lui Cuconu Mihail

În 1937, în toiul campaniei împotriva lui Mihail Sadoveanu (5 octombrie 1880 –19 octombrie 1961) duse de legionarii care, în public, ardeau cărţile lui „Jidoveanu” iar în privat îi trimiteau prin poştă Baltagul spintecat cu toporul (după ce în 1936 îl mărunţiseră pe Mihail Stelescu), Sadoveanu a scris un articol în care se întreba cum e cu putinţă aşa ceva. Răspunsul pe care şi-l dădea singur era că legionarii nu l-au citit. Pentru că, era convins Sadoveanu, dacă l-ar fi citit, legionarii care se dedau unor asemenea acte de sălbăticie ar fi realizat că operele lui vorbesc despre români ca despre un popor de oameni cumsecade veşnic „maltratat de către oameni vicleni”. Sadoveanu le reamintea legionarilor că în cele şaptezeci de volume publicate de el pînă atunci: „Se găseşte inima părinţilor şi bunicilor voştri, se cîntă cu dragoste ce e bun, frumos şi original în alcătuirea noastră etnică, se slăveşte frumuseţea naturii şi a fiecărui colţ al acestui pămînt în care se manifestă puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Dacă aţi fi citit acele cărţi, voi, umiliţilor şi ofensaţilor, aţi fi aflat în ele mîngîiere în năcazurile de azi şi nădejde în ziua de mîne. Aţi fi găsit o fierbinte credinţă în acest popor aşa de maltratat de către oameni vicleni şi o siguranţă că Dumnezeu va scoate la liman dreptatea celor mulţi.”[1]

Instaurarea regimului comunist a marcat zenitul gloriei publice a lui Sadoveanu şi nadirul cunoaşterii operelor sale, tipărite în ediţii ştirbite de cuvintele, frazele, paragrafele, capitolele sau cărţile care deranjau. Expurgat şi îmbălsămat scolastic pentru uzul pionierilor şi uteciştilor, Sadoveanu se înfăţişa ca un tovarăş de drum cuminte, descriptiv, ciufut şi plictisitor. Humoristul, ironicul, moldav-oblicul, rafinatul psiholog, modernul, caleidoscopicul Sadoveanu a fost fiert la foc mic de industria manualelor şi comentariilor şcolare pentru a fi redus la un şerbet adjectival servit, fără apă rece, vara, la vreme de Bac. Toată lumea ştia că Sadoveanu tace, în vreme ce pînă şi virgulele sale cîntă. Redus la statutul de organist mut cîntînd la un instrument vechi, cu tuburi înfundate de cîlţi ideologici, Sadoveanu a rămas singur – un autor de manual. De aceea, nu e de mirare că, în 1972, Eugen Luca îşi începea monografia dedicată lui Sadoveanu (şi tipărită în 4060 de exemplare) atrăgînd atenţia cititorilor asupra faptului că, deşi la acea dată se afla în manuale de peste o jumătate de veac, Sadoveanu era „un scriitor necunoscut, un scriitor care abia trebuie descoperit şi valorificat”.[2] Deşi diverşi critici literari sau oameni de litere şi-au exersat pana scriind eseuri ingenioase[3] sau exegeze pătrunzătoare[4] pe marginea operei lui Sadoveanu, aceasta pare a fi rămas, pînă în ziua de azi, în mare parte necitită. Şi asta pentru că, după 1989, figura lui Sadoveanu a intrat într-un nou con de umbră politică. După ce a fost falsificat de comunişti, patriarhalul, tradiţionalistul Sadoveanu a fost complet eliminat din conştiinţa publică de bizarii, contorsionaţii „anticomunişti” care au dominat discursul public în ultimii cinci luştri. Iată, de exemplu, ce scrie Stelian Tănase despre colaboraţionismul lui Sadoveanu: „A fost un colaboraţionist de cel mai înalt rang şi a adus neumărate servicii sovieticilor şi slugilor lor de la Bucureşti cauţionîndu-i prin prestigiul său de mare scriitor, (şi era), de scriitor naţional. Efectul dezertării sale, al pactizării cu ocupantul asupra societaţii româneşti a fost devastastator. A diminuat capacitatea ei de rezistenţă, a semănat confuzie. A dat un f prost exemplu celor care aşteptau de la el să fie o mare conştiinţă şi un apărător al neamului său.”[5] Voi reveni asupra colaboraţionismului sadovenian, dar deocamdată trebuie să precizez că nu văd cum ar fi putut verticalitatea lui Sadoveanu să salveze România de lipsa de verticalitate a lui Roosevelt şi a celorlalţi „aliaţi” occidentali care ne-au abandonat după 1944. În contextul tăvălugului care a venit peste România după 1944, nu au mai dat roade decît verticalitîţile de martirolog ale unor Gh. I Brătianu sau Mircea Vulcănescu. Verticalitatea politică a M.S. Regelui Mihai sau a Generalilor Nicolae Rădescu şi Constantin Sănătescu a rămas nerăsplătită. Oricum, datorită puzderiei de strategi anticomunişti de berărie televizată care a năpădit spaţiul public, viaţa şi opera lui Mihail Sadoveanu au fost reduse, în imaginaţia publicului, la vinovatele sale tăceri de senectute şi la scrierile de conjunctură ale „comunistului” Sadoveanu, a cărui umbră a fost proiectată, retrospectiv, de unii critici asupra întregii bio-bibliografii sadoveniene.

Astfel, pentru a recurge la doar trei exemple, Marin Niţescu explică „promptitudinea convertirii”  la comunism a lui Sadoveanu prin presupusa slavofilie a lui Sadoveanu. În ceea ce astăzi, prin ungherele neoconservatoare din România, s-ar celebra drept vigilenţă euro-atlantică, Niţescu scrie: „M.S. nu a excelat niciodată prin vreo simpatie faţă de civilizaţia de tip occidental şi, în genere, faţă de Occident. Dimpotrivă, opera lui e în mare măsură un refuz al acestei civilizaţii. Slavofilismul său dintotdeauna este, de asemenea, un lucru mult prea evident pentru a mai avea nevoie de probe. M.S. e scriitorul a cărui operă cuprinde cel mai mare procent de cuvinte de origine slavă din literatura noastră.”[6] Probabil că, pentru a-şi dovedi adeziunea la valorile Occidentului, Sadoveanu ar fi trebuit să aducă lucrurile din condei în aşa fel încît fraţii Jderi, Domniţa Ruxandra şi Kesarion Breb să vorbească precum Marius Chicoş Rostogan. Faptul că o parte însemnată a operei lui Sadoveanu e compusă din romane istorice, care cer folosirea arhaismelor, faptul că o parte covîrşitoare a operei lui Sadoveanu are drept subiect moldoveni – ţărani, boieri, boiernaşi, intelectualitate medie -, adică oameni care folosesc o limbă saturată de arhaisme şi de regionalisme de origine slavă, precum şi faptul că, în genere, arhaismele sau cuvintele de origine slavă fac parte din fondul grav-poetic al limbii române (”văzduh”/”zare”/”slavă” vs. „atmosferă”?), explică mult mai bine incidenţa cuvintelor de origine slavă la Sadoveanu decît presupusa lui slavofilie. În plus, relaţia dintre slavofilie şi filocomunism e una destul de şubredă, de vreme ce o puzderie de ruşi albi urau Sovietele, iar agenţii sovietizării la noi, o Ana Pauker, un Silviu Brucan, un Valter Roman sau un Leonte Tismăneanu nu se poate spune că erau din cale afară de slavofili. Naţiunea sovietică – rod al patriotismului civic comunist – era altceva decît naţiunea rusă a unui Soljeniţîn, bunăoară, care s-a opus comunismului tocmai în numele unei înţelegeri pe verticala istorică, naţională, a Rusiei.

Un alt critic literar, Marian Victor Buciu, crede că a identificat şi el gena totalitară a lui Sadoveanu, a cărui operă îl trădează ca predispus ontologic către comunism: „La Mihail Sadoveanu, condiţia umană e idealizată, sublimizată, utopizată şi ucronizată. De aceea, poate, nu i-a fost greu prozatorului să schimbe filosofia personajului cu monoideologia totalitară, dincolo de o percepţie reală a omului social, concret […] Omul lui Sadoveanu, atunci cînd nu devine o fantoşă ideologică (pre)totalitară, este o sumară şi apeironică fiinţă materială şi ideială, în continuă stare de co-naştere.”[7] Singurele fantoşe (pre)totalitare sunt cele născute din eprubeta criticii academice de acest fel, care decupează cu unghiera o operă de amploarea celei sadoveniene pînă o reduce la dimensiunile unui timbru, încleiat apoi cu emfază de fruntea scriitorului. Schematismul e, în acest caz, doar în ochii exegetului, care elimină în mod arbitrar impurităţile ne-canonice din opera lui Sadoveanu pentru a rămîne cu o mînă de opere familiare (Zodia Cancerului, Fraţii Jderi, Hanu Ancuţei, Creanga de aur, Baltagul) care îi îngăduie să continue a depăna scolastic despre „utopismul regresiv, paseist” al unei opere care s-a derulat „într-o sinusoidă poetologică şi axiologică” tangentă doar cu realitatea. Vorba laconicei însemnări de jurnal a lui Sadoveanu: „Ce Dumnezeu! prea mare barbă! ar trebui s-o mai astîmpere.”[8]

Buciu îşi propune să amendeze observaţia lui Manolescu, după care Sadoveanu e „creatorul celui mai bogat şi mai variat univers natural şi uman din literatura noastră”. Dar acelaşi lucru l-a spus, în 1922, şi Garabet Ibrăileanu, care nota că, în Moldova, „cîmpul observaţiei” literare e mai întins şi realităţile sociale „transportate” în literatură sunt mai variate decît în Muntenia. Ibrăileanu îşi ilustra teza apelînd la exemplul lui Sadoveanu, „care ne-a zugrăvit atîtea aspecte ale vieţii naţionale, din vremurile aproape legendare pînă în zilele noastre, de la ţărani pînă la protipendadă, de la viaţa tihnită din mahalaua moldovenească pînă la tumultul de pe cîmpul de bătaie…”[9]  Prin urmare, pre- sau proto-totalitarul Sadoveanu e un produs sintetic al criticii literare care neglijează istoria (literară) pentru a opera cu paradigme hermeneutice care nu pot, de fapt, da seamă de complexitatea unei opere precum cea a lui Sadoveanu pentru că elimină în numele „esteticului” elementele de structură etică sau pe cele non-conformiste estetic ale operei, pentru a scruta apoi cu severi ochelari est-etici măruntele moaşte literare astfel conservate. Practicanţii discursurilor esenţializant-estetice despre Sadoveanu (sau oricare alt scriitor) nu pot re-introduce criteriul etic la momentul concluziei decît cu preţul inconsecvenţei sofistice sau al manipulării. În final, criticul/istoricul literar nu regăseşte într-o operă decît propriul orizont cultural-istoric: dacă e îngust, îngustă i se va părea şi opera, dacă pune întrebări strîmbe, diformă i se va părea şi opera.

Mult mai consecvent cu premisele de la care porneşte, Eugen Negrici ruminează: „Pentru un scriitor ca Sadoveanu, ajuns la sfîrşitul unei cariere prestigioase, în care e totuşi absentă coordonata politică (înlocuită cu gustul traiului dulce boieresc), adoptarea rapidă a unei atitudini „progresiste”, adică adeziunea la politica de rusificare, trebuie să fi constituit o decizie dramatică […] De frică şi din oportunism, Sadoveanu va face curte ocupantului într-un fel voalat (prin volumul de proze Fantezii răsăritene, 1946) ori direct şi cinic (prin volumul de impresii de călătorie în U.R.S.S., Caleidoscop, 1946).”[10] Deşi mult mai empatic decît Niţescu şi Buciu, Negrici e neliniştitor de vag atunci cînd scrie că din cariera lui Sadoveanu a lipsit coordonata politică – lucru complet fals. În ceea ce priveşte afirmaţia că volumul Fantezii răsăritene ar fi fost publicat în 1946 pentru a curta voalat ocupantul sovietic, nu ne rămîne decît să ne întrebăm de ce, în 1959, cînd cartea e reeditată în seria de Opere apărute „sub supravegherea autorului” (nu „sub îngrijirea/coordonarea”, ci sub patriarhal cauţioasa „supraveghere”), din cele treisprezece capitole iniţiale ale cărţii în ediţia princeps nu mai rămîn, atunci (în 1959), decît cinci: „Vama de la Eyub”, „Mutul”, „Iluzia”, „Filozofie” şi „Roxelana”. Cele opt capitole eliminate sunt: „Cucul”, „Verbila”, „Mirmidon”, „Babacurti”, „S.P.A.”, „Elegie”, „Huzur” şi „Rut”.[11] Unele dintre ele au apărut în volumul 21 al Operelor, tipărit în 1970, spre sfîrşitul dezgheţului.

„Cucul” apăruse sub titlul „Manole şi cucul” în volumul Pildele lui Cuconu Vichentie (Iaşi: Viaţa Românească, 1922, niciodată reeditat). În versiunea din Fantezii răsăritene (1946), Sadoveanu modifică începutul precizînd că naratorul se întoarce de la Balcic, lucru care, desigur, trebuie să-l fi făcut pe Sadoveanu extrem de popular în rîndurile ocupanţilor sovietici. „Huzur” se petrece tot la Balcic. „Rut” e o povestire pe teme veterotestamentare. „Verbila” e legenda stabilirii Sf. Paisie Velicicovschi pe pămînt românesc, un subiect care trebuie să fi fost foarte la modă printre ocupanţii sovietici şi slugile lor comuniste din acea vreme care priveau cu ochi extraordinar de buni pe mirenii şi clerul din gruparea isihastă „Rugul Aprins”, de exemplu, urmăriţi de Securitate nu doar pentru activitatea lor religioasă, ci şi pentru că dădeau adăpost refugiaţilor ruşi (erau „slavofili” Ortodocşi anti-comunişti carevrasăzică). În „Verbila”, Sf. Paisie apare sub chipul tîlharului „Malorosian” Petrea Velicikovski, care împreună cu alţi tîlhari ajunge să prade Brăila, unde e rănit de turci. Vlăguit de pierderea sîngelui, Petrea Malorosianul se prăbuşeşte în pragul casei unui pădurar român pe care îl prădase cîndva:

„Stăpînul casei a sărit din pălimar şi a venit asupra lui în fugă, cu cîinii lătrînd după el.

– În numele lui Hristos! a mai putut striga rănitul, nu-mi ridica viaţa!

A căzut cu fruntea în ţărînă.

Omul a îndepărtat cîinii şi a strigat pe muiere. Au apucat pe cel căzut şi l-au purtat în casă, aşezîndu-l pe laviţă subt icoane […] Îndată s-au auzit paşi şi din lumina de aur de-afară au intrat gospodarul şi cu muierea lui. L-au cunoscut că-i întors de pe tărîmul celălalt şi l-au salutat cu blîndeţă într-o limbă necunoscută.

– Hristos a înviat!. El n-a înţeles. Dar poate totuşi a bănuit că se sărbătoreşte în lume învierea Mîntuitorului […] Cu cîteva zile înainte, toate fuseseră  tulburi, reci şi pustii. Acum toate erau fericite dintr’odată, zîmbind lui Dumnezeu. Pribeagul a cunoscut pe Dumnezeu mai ales în mila fraţilor săi oamenii.”[12]

 

„Mirmidon” e o povestire de vînătoare evocînd „vănătorile bătrînului boier cuconu-Iordachi Catargiu”. Cuconu-Iordachi Catargiu era reacţionar pînă şi în gusturile literare, de vreme ce nu citea decît Convorbiri literare. Astfel, vorbind despre un meşter de vînătoare care ştia brodi la poveşti vînătoreşti, Cuconu-Iordachi afirma răspicat că: „Se poate lua la întrecere şi cu Nicu Ganea, care scrie asemenea istorisiri în Convorbiri literare. Eu altceva afară de Convorbiri nu citesc şi mi-au plăcut istorisirile lui Ganea; batîr că nu-i vînător, dar spune bine…”[13] Avînd în vedere că ultimul număr al revistei Convorbiri literare a apărut în iulie 1944, revista fiind apoi interzisă de ocupantul sovietic, care o considera o publicaţie reacţionară, nimic nu era mai normal pentru un Sadoveanu dornic să placă noilor autorităţi decît să publice evocări ale marilor boieri de altădată trăind ca nababii şi citind aşijderea, Convorbirile.[14] „Babacurti” e din aceeaşi serie, narînd cu bonomie aventurile de vînătoare ale boierului Pericle Babacurti, din anturajul lui Iordachi Catargiu. Spre deosebire de alţi boieri, Babacurti nu şi-a risipit averile în străinătate: „La Paris n-a fost, nici în Italia, nici la Monte-Carlo, nici la Nizza. N-a fost măcar la Bucureşti. N-a catadicsit să se ducă la Iaşi.”[15] Om înrădăcinat pe moşia sa de la Cotorăni, Babacurti şi-a părăsit o singură dată „baştina”, pentru a merge la vînătoare în Africa: „A văzut lei, elefanţi, girafe şi zebre, a împuşcat ce i-a plăcut şi s-a întors la Cotorăni. Arăta mosafirilor trofeele. Încolo nu-l interesa nimic. S-a dus în Africa aşa cum se duce în bălţile Prutului. Aicea împuşcă raţe şi gîşte; acolo a împuşcat lei.”[16] Departe de a înfiera cu ură de clasă modul în care Babacurti a „părăduit” cu aristocratică nonşalanţă douăzeci de milioane de lei aur, povestirea se încheie cu un elogiu al excentricului şi epicureanului boier care, asemenea aristocraţilor englezi, îşi aşeza bătătura în centrul universului şi nu se lăsa impresionat de falsele orizonturi ale lumii largi: „Pericle Babacurti a fost cu adevărat om din breasla noastră şi […] nu făcuse rea întrebuinţare a milioanelor sale.”[17]

„S.P.A.” e o povestire despre un rafinat membru al elitei care povesteşte la club cum el şi cu un amic, profesor de gimnastică, au zvîntat în bătaie un om din popor, Marinică Botosu, care îşi biciuia caii înhămaţi la o căruţă cu lemne. După ce l-au bătut, în numele apartenenţei lor la Societatea pentru Protecţia Animalelor (S.P.A.), cei doi intelectuali l-au pus pe „primitivul” şi „sălbaticul” om din popor să se înhame singur la căruţă şi să tragă lemnele la deal. Vărsîndu-şi năduful la un ţoi de ţuică, şi povestindu-i lui nea Nae cum, dacă nu ar avea caii, de care are grijă să îi hrănească bine, cu ovăz şi fîn, nu ar avea ce da de mîncare copiilor şi nevestei, lui Marinică Botosu îi aparţin ultimele cuvinte ale povestirii:

„– Vorbe, socot că tot nebuni sunt. De aia nici nu m-am pus prea tare dimpotrivă. Nebunul e nebun; mai ales în vremurile astea în care trăim, numaidecît scoate automatul şi te doboară la pămînt.”[18]

În „Elegie”, naratorul, contemplîndu-şi strănepoţii la joacă, în parc, îşi declară inaderenţa la noile realităţi: „O, de trei ori nenorocită primăvara aceasta în care n-am dorit să ajung! […] N-am dorit să mai văd acest soare strălucit şi binefăcător, pentru-că lumea mea de altădată, lumea învechită în rele, însă orînduită şi bine ferecată, s-a prăbuşit! Nu mai am timp pentru lumea nouă care vine.”[19]

În esenţă, se poate spună că, dacă a scris Fantezii răsăritene pentru a se pune bine cu ocupantul sovietic, Sadoveanu a dat dovadă de mare naivitate, lucru de care nu îl putem totuşi suspecta pe acest iscusit navigator al apelor politicii României Mici, Mari şi Medii. De fapt, Sadoveanu a fost toată viaţa lui un conservator moldovean şi un scriitor naţional care a scris conştient că publicul îl înţelege şi care a avut un pact, o complicitate tacită, moldavă, cu publicul lui. Tragedia a fost că, după moartea lui, şi mai ales după 1989, această comunitate de cititori – purtătoare a conştiinţei naţionale – a dispărut în prefacerile veacului. Sadoveanu e, la această oră, un autor necunoscut. Nu există nici măcar o singură ediţie de opere complete, necenzurate. Ca atare, după 1989, la fel ca şi în cazul altor figuri emblematice ale culturii naţionale, a fost uşor ca, sub pretextul marginalizării „comunistului” Mihail Sadoveanu, să fie epurat conservatorul, patriarhalul scriitor naţional Mihail Sadoveanu. În locul lui, s-au instalat alţi povestitori cu pîntec, lavalieră, amatori de romanţe şi cu pasiuni gastronomice, dar fără operă, doar cu glumiţe.

(Va urma)

[1] Mihail Sadoveanu, „Mic bilanţ” (1937), în Mihail Sadoveanu, Mărturisiri (Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură, 1960), 253-255, 253. Tirajul acestui volum a fost de 6185 de exemplare.

[2] Eugen Luca, sadoveanu sau Elogiul raţiunii (Bucureşti: Minerva, 1972), 5.

[3] Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu (Bucureşti: cartea Românească, 1978).

[4] Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau Utopia cărţii (Bucureşti: Eminescu, 1976).

[5] Stelian Tănase, „Sadoveanu, paleologu şi masonii”, 14 februarie 2014 (http://www.stelian-tanase.ro/sadoveanu-paleologu-si-masonii/).

[6] Marin Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii (Bucureşti: Humanitas, 1995), 173.

[7] Marian Victor Buciu, Zece prozatori exemplari. Perioada interbelică (Bucureşti: Ideea Europeană, 2012), 7.

[8] Mihail Sadoveanu, Pagini de Jurnal şi documente inedite, ed. Constantin Mitru, Maia Mitru, Olga Rusu, Constantin Ciopraga (Iaşi : Junimea, 2005), 28.

[9] Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească (Bucureşti : Litera, 2011 [1909, 1922]), 149-150.

[10] Eugen Negrici, Literatura română sub comunism: 1948-1964 (Bucureşti: Cartea Românească, 2010), vol. 1, 212.

[11] Mihail Sadoveanu, Fantezii răsăritene (Bucureşti: Editura de Stat, 1946) şi Fantazii răsăritene în Opere (Bucureşti: E.S.P.L.A., 1959), 22 volume, vol. 17, 91-165.

[12] Sadoveanu, Fantezii răsăritene (1946), 27-29.

[13] Sadoveanu, Fantezii răsăritene (1946), 68.

[14] În 1965, Savin Bratu, notabil exeget al operei sadoveniene, încă înfiera jdanovist Convorbirile literare în monografia sa despre Sadoveanu. Voi reveni asupra acestui subiect. Vezi Savin Bratu. Mihail Sadoveanu: O biografie a operei (Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1965), 102-105.

[15] Sadoveanu, Fantezii răsăritene (1946), 79.

[16] Sadoveanu, Fantezii răsăritene (1946), 82.

[17] Sadoveanu, Fantezii răsăritene (1946), 90.

[18] Sadoveanu, Fantezii răsăritene (1946), 101.

[19] Sadoveanu, Fantezii răsăritene (1946), 107.

Revista indexata EBSCO