Nov 24, 2015

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – Familia sfîrşitã (XII)

După părăsirea capitalei, primul contact cu oraşul în care trăiesc de-o viaţă a fost cu portarul Regionalei de partid, adăpostite într-un sediu somptuos, palat boieresc, proiectat să găzduiască muzee de artă, întîlniri diplomatice, conversaţii savante, rînduieli aristocratice. Nu activişti de sorginte proletară şi arivişti strecuraţi în noul sistem. De altfel, îmi povestea un prieten, istoric, specialist în medievistică, bun cunoscător al edificiilor ieşene cu valoare arhitecturală, portretele fondatorilor dintr-o frescă amplă, cu mai multe personaje, într-un cadru natural superb, un peisaj ieşean recognoscibil, compoziţie a unui cunoscut pictor, şi toată fresca, aflată pe un perete întreg din marele salon, au fost acoperite cu tencuială şi var. Şi lambriurile din lemn exotic au fost demontate. Să se şteargă, dacă se putea, definitiv, urmele burghezo-moşierimii. Poate că unii dintre aceşti locatari ai palatului şi-ar fi scăldat ochii cu frumuseţea acelui tablou votiv. Mă gîndesc. Un zvon din tîrg spunea că lambriurile au fost arse de soldaţii armatei roşii, încartiruiţi aici cînd au venit să ne „elibereze” în august 1944. Prăduiau oi din satele din jur şi le fierbeau în cazane mari, pe un spaţiu din spatele palatului, unde  înainte fusese o seră de flori.

Paznicul m-a întrebat cumva eliptic: „Tovarăşu´, dumneavoastră la cine vreţi să mergeţi?” Nu m-aş fi mirat să folosească familiarul mata. Miliţianul, un tablagiu, care-l dubla, în picioare, cu mîinile la spate şi cu pistoletul la centură, stătea ţanţoş ca un apărător de garnizoană. Regionala asta, socoteam, e obiectiv strategic. Are pază dublă precum la depozitele de armament. Regionala de căi ferate, bunăoară, n-are aşa ceva. „La primul-secretar, i-am zis. Telefonaţi la şeful de cabinet”. M-am străduit să fiu cît mai laconic şi convingător. A telefonat. „Puteţi merge. La primul etaj, pe culoar, pe stînga”. Şeful de cabinet era o şefă care, după toate aparenţele, părea o doamnă. Nu mi-a dezminţit părerea. De unde se vede că prima impresie contează. Blondă, cam la vreo patruzeci şi ceva de ani, trup subţire, coafură decentă, piele strălucitoare, sobru şi, totodată, elegant îmbrăcată, ochii bleu-cenuşii se vedeau frumos îndărătul lentilelor de vedere, cu rame fine din aur, privire deschisă. Am salutat-o, politicos, cu un sărut mîna. „Aşteptaţi cîteva minute. Este cineva la dumnealui. Vă aşteaptă. Luaţi loc pe canapea”. Eram, totuşi, un fost înalt funcţionar guvernamental, ce naiba, poate că nu ne-am pierdut  toate bunele maniere, îmi ziceam, aşteptînd întrevederea. Tonul liniştit, egal, al vorbelor, gesturile calme cu care ridica receptorul, ţinuta îi dădeau o siguranţă rareori întîlnită de mine la funcţionarele de partid. Mai tîrziu am aflat că acea şefă de cabinet, o excelentă profesionistă stenodactilografă, este nevasta unui colonel de Securitate, şi nu unul de rînd, ci de la un serviciu special. Schimbase, tovarăşa doamnă, în cei aproape cincisprezece ani de secretariat tehnic, trei guvernatori ai partidului din fosta capitală moldavă. Fiinţa asta agreabilă şi amabilă, stăpînind nu numai biroul cu telefoane, dosare, agende, amintindu-mi întrucîtva de şefa de cabinet a ministrului Leondar, mi-a alungat, fie şi temporar, scepticismul meu funciar, care atinsese cote mari la plecarea din Bucureşti.

Din biroul primului-secretar a ieşit un bărbat arătos, cu părul cărunt şi des ca o perie, tăiat într-o parte, cu figură nobilă, îmbrăcat ca un universitar cu pretenţii. Aveam să-l mai întîlnesc: directorul unei centrale de industrie uşoară, cu sediul în Iaşi, inginerul textilist G. D. Am intrat. Mă aflam în faţa unui ins precum un buldog bine hrănit. Părul negru, lins peste capul rotund, părea o perucă fasonată cu iscusinţă. Ochii mici, aparent somnoroşi, priveau pe deasupra mea. Fără îndoială, ştia ce-i cu mine, de unde vin şi de ce am fost transferat la întinsa regională guvernată de el. Ştia mult mai multe lucruri din dosarul lui Eugen Dubincek, de care habar n-aveam. Pentru că asta-i calitatea esenţială a unui dosar de cadre: personajul încorsetat între coperte să nu ştie niciodată cine este. Nu ce crede el că este în realitate. Era în cămaşă, fără cravată. Haina stătea pe spătarul fotoliului. Vorbea la telefon. Mi-a făcut semn să iau loc pe unul din cele două scaune din faţa biroului imens. După două-trei minute, a pus receptorul în furcă, s-a ridicat alene din fotoliu, ca şi cum mi-ar fi făcut o mare favoare înălţîndu-se pe verticală, şi mi-a întins o mînă moale, pufoasă, dar strîngerea a fost muncitorească. S-o ţin minte. În cît timp îi dispăruseră bătăturile din palme fostului lăcătuş dintr-un atelier din cuprinsul Olteniei? Eu mai am şi acum nişte cicatrice şi urme de bătături de la turnat metale. Probabil, mă voi duce cu ele în mormînt. E bine că s-au păstrat. Să nu uit.

*

„Bine ai venit în colectivul nostru, tovarăşul Dubincek. Sper să vă valorificaţi experienţa din centrală cît se poate de bine şi de repede. (N-am înţeles de ce trecuse de la persoana a doua la pluralul politeţii.) Veţi lucra la secţia economică. A pus mîna pe telefon: Să vină la mine tovarăşa secretară Cobzaru. Către mine: Cu ea o să lucrezi. (Din nou sînt tutuit.) Este secretara cu probleme economice, o tovarăşă cu multă experienţă în industria uşoară. Dar mai direct o să lucrezi cu şeful de secţie, cu inginerul Ştefănoiu. El răspunde de investiţii. Este inginer constructor, dar la bază a fost muncitor de şantier. Cum am pornit şi noi în viaţă, nu-i aşa?”

Cu acest guvernator n-am mai stat de vorbă între patru ochi niciodată. Ne intersectam numai în şedinţele cu întreg activul de partid. De vreo două-trei ori m-a întrebat, aşa, peste umăr, care este stadiul lucrărilor de investiţii la cutare sau cutare fabrică. Răspundeam, şi asta a fost toată legătura mea cu buldogul. Peste un an a şi fost promovat în comitetul central, şeful secţiei organizatorice, secţie foarte importantă, care „îndruma şi controla” Securitatea, Miliţia, Procuratura. La vremea aceea, n-am priceput ce îl recomanda pentru acest post-cheie în sistem. Ce „calităţi” găsise Ceauşescu la el. Pe atunci, Ceauşescu era secretar doi, imediat după Dej, ca putere executivă în biroul politic, şi el recruta asemenea cadre. Oricum, încă îmi sînt necunoscute căile către urcuş într-un anume regim politic. Paradoxul e că am slujit şi eu, pe creanga mea instabilă, acest regim…

O femeie în jur de patruzeci de ani a umplut uşa cu dezinvoltură. Neobişnuită această nonşalanţă la un activist, mă rog, activistă, care intră în biroul nomenklaturistului numărul unu din regiune. Bine clădită, oacheşă, cu o claie de păr acoperindu-i capul brun – avusese mult de furcă coafeza cu podoaba aceea capilară, meşteşugit pusă în valoare – , cu zîmbet şăgalnic în colţul buzelor cărnoase. Ochii mari, umezi, ascundeau un mister numai de ea ştiut. Chiar dacă taina ei este precum secretul lui Polichinelle. Prin mai toate birourile se şuşotea că tovarăşa Cobzaru, fosta croitoreasă Corina, fosta şefă a sindicatului de la „Confecţia”, fosta secretară de partid pe oraş, e drept, între timp şcolită la cursuri superioare de partid în Bucureşti, specializată, cică, în chestiuni economice, se şoptea că fusese amanta fostului prim-secretar; iar actualul o preluase cu plăcere. De aici, de la talentele ei feminine, îi venea, probabil, şi îndrăzneala. Dacă m-am zbătut să plec din aparatul birocratic de partid, una din cauze a fost, cu siguranţă, şi trufia acestei hachiţoase muieri. Care, dacă ar fi rămas croitoreasă la fabrică, putea fi o femeie onorabilă, după care mulţi dintre bărbaţii acelei întreprinderi de unde fusese „extrasă” pentru fulminanta promovare întorceau capul cu jind, poate, şi cu oleacă de respect. Recunosc, are o calitate incontestabilă: învăţase să-şi înveşmînteze trupul cu dichis. Corina Cobzaru – activiştii, dar şi directori de fabrici îi spuneau deja tovarăşa cece, pentru a sugera ambiţiile ei de a urca şi mai sus, pofte ce aveau să i se împlinească în timpurile cuplului conducător – m-a dat în primire şefului de secţie. Inginerul Ştefănoiu, un individ morocănos, cu vorbe piezişe, m-a înzestrat cu cîteva mape doldora de hîrtii. „Să vă documentaţi, să intraţi în temă, pe urmă stăm de vorbă despre atribuţiile ce le aveţi”, mi-a zis. Cea mai sigură relaţie cu acest om se statornicea prin rapoartele pe care trebuia să i le pun pe birou, o dată la două săptămîni. Să culeg informaţii de pe şantierele de investiţii, să le pun pe hîrtie şi apoi, el, şeful, le discuta cu tovarăşa cece şi îmi trasa alte sarcini pentru următoarele două săptămîni. N-am trăit mai mare zădărnicie a zilelor mele decît în acei ani de activist la Regionala de partid. Zile terne, penibile, umilitoare. Mă simţeam ca un parazit social. Le suportam din laşitate, din oportunism. Ăsta-i adevărul. Cînd ajungeam acasă mă refugiam în lecturi, cu predilecţie în lucrări de istorie, în monografii despre personalităţi ale istoriei. Visam ca, într-o bună zi, aceste lecturi, cele mai multe din ele sintetizate în note – am recurs frecvent la excerpte – , visam să-mi fie de folos într-o muncă utilă cuiva. Anuş intuia că am mari scîrbe. Nu-i povestisem deloc, dar deloc, despre mizeriile şi deşertăciunea slujbei mele. N-am făcut, însă, nimic să ies din această stare. I-aş spune larvară. Aşteptam ca timpul să-mi rezolve toate aceste nevoinţe. Draga mea Anuşic încerca să-mi împrăştie gîndurile negre întrebîndu-mă despre cărţile citite, despre ce vom face atunci cînd copilul nostru va fi mare. Cîteodată îmi spunea ce se mai petrece la ea la facultate, ce planuri de cercetare are, la ce articole mai lucrează. Într-un rînd, ajuns acasă foarte cătrănit, în urma unei discuţii sterile cu Ştefănoiu, nemulţumit de rapoartele mele, comunicîndu-mi, ţepos, că şi tovarăşa secretară Cobzaru este supărată, ceea ce este foarte grav, Anuş mi-a sugerat, destul de delicat, că ar fi cazul, poate, să mă gîndesc la o catedră într-o şcoală sătească din apropierea oraşului, cu posibilitatea de a face o navetă uşoară. Chiar dacă aş fi suplinitor, însă în trei ani mi-aş da definitivatul şi m-aş titulariza. Cu răbdare, peste alţi doi-trei ani, aş da concurs pentru o catedră în Iaşi. „Tu rămîi acelaşi Eugen Dubincek pentru mine, dragul meu”, a încheiat mica ei argumentaţie, glumind în felul ei neprefăcut. N-am contrazis-o. Nici n-aveam motive s-o fac. Judecata ei a fost înţeleaptă, prudentă, pragmatică. Vorbea sămînţa ei armenească, supusă atîtor năpaste. I-am zis doar că mă voi gîndi.

*

Puţini oameni, însă, renunţă la înlesniri, habitudini, la o viaţă cît de cît aşezată. Eroii sînt foarte rari. Nu era şi nu este vorba la mine de ataşament faţă de sistem. Totuşi, vin dintr-o familie normală, dintr-o lume normală, atît cît am prins-o, nu-mi pierdusem simţul proprietăţii. Şi, sper să nu mi-l pierd vreodată. E foarte posibil ca slujbaşii care veghează la consolidarea sistemului, cadriştii, paznicii înarmaţi ai partidului, să fi ghicit care îmi este gîndirea adevărată. Nu-i poţi înşela mereu pe aceşti cerberi. Te miros precum copoii vînatul. Au instinct ascuţit. Greu scapi de ei.

În acele zile mintea a alunecat la sfatul lui Carol Leondar. Un tren pierdut sau, cum zice o vorbă populară, mortul de la groapă nu se mai întoarce. Se construia atunci, în Iaşi, o uzină metalurgică. Se căutau deja meseriaşi, ingineri în siderurgie şi metalurgie. Cu o diplomă de inginer, cu experienţa mea de meseriaş în turnătorie, mi-aş fi găsit grabnic locul potrivit. N-aş mai fi trăit neplăcerile unei existenţe inutile. Cam în aceeaşi perioadă l-am cunoscut pe Ion Toporan, mai tînăr decît mine, venit dintr-o altă generaţie, adus în sistem pe o altă filieră. Fusese vărsat la secţia de propagandă de la regiunea de tineret. Depăşise vîrsta statutară. Avea biroul pe acelaşi culoar, de la etajul al doilea al palatului. Ne salutam şi doar atît. El cu propaganda şi agitaţia, eu cu investiţiile. Nu ne intersectam decît în acele şedinţe lărgite cu activul regionalei. Într-una din zilele mele cenuşii mi-a bătut în uşă. Tocmai venisem de pe un şantier şi selectam din notele înscrise într-un carnet ceea ce trebuia să trec în raportul pentru tovarăşa cece. Din fericire, avusesem o discuţie normală cu un diriginte de şantier, un inginer constructor deştept şi destul de nonconformist. Un bărbat cam de vîrsta mea, blond, bronzat de soare şi vînt, îmbrăcat în blugi veritabili şi într-o canadiană cu frumoasă croială, cu fermoare, butoane, buzunare. De sub casca de protecţie îi ieşeau pletele cînepii. Fuma Kent. Constructorul avea aerul unui antreprenor, cum vedeam prin rarele filme americane ce rulau, în ultimii ani, pe ecranele noastre. ?inuta, atitudinea degajată, vorba relaxată, fără nicio urmă din limbajul de lemn al activiştilor, chiar şi ţigările pe care le fuma, toate vorbeau despre un bărbat, încă tînăr, care înţelegea să-şi trăiască altfel viaţa. Bănuiam că stabilise nişte relaţii amicale cu specialiştii occidentali, mai cu seamă, nemţi şi francezi, aflaţi la noi pentru montajul utilajelor, liniilor tehnologice. Începuse o timidă deschidere către investiţiile din Vest. O singură fabrică modernă se construise după război, la Iaşi, de antibiotice, şi aceea cu tehnologie sovietică. Inginerul m-a invitat într-un birou, de fapt, o baracă bine făcută, la o cafea ness. Acolo, mi-a făcut cunoştinţă cu doi montori nemţi. Cînd am schimbat cîteva vorbe în germană cu ei, vorbe convenţionale, inginerul nostru a rămas puţin mirat. Nu se aştepta, desigur, ca un activist să ştie o altă limbă străină decît rusa. Limba ocupanţilor. Care, din anul 1948, se învăţase în toate şcolile româneşti din clasa a patra primară. Iar la admiterile în toate facultăţile din România examenul la limba rusă fusese, la fel, obligatoriu. Este drept că în ultima perioadă se renunţase la această obligaţie şcolară. De unde să ştie constructorul că mama Helga, născută Konrad, din Cernăuţi, mă învăţase vorbirea sa nativă o dată cu alăptatul puiului ei de copil?

*

S-au petrecut în acel timp trei lucruri care, într-un fel şi în măsuri diferite, se încrucişau cu destinul meu, înlesnindu-mi ieşirea din miezul sistemului. Intram într-o structură marginală, evident, tot controlată. Primul: plecarea guvernatorului-buldog la centru. Starea de incertitudine provocată de venirea altui prim-secretar, rotirile de cadre ce se anunţau a fi făcute – practică eficace în strategia de stăpînire a activiştilor – mi-au fost favorabile. Al doilea: înfiinţarea şcolii interjudeţene de partid care, depinzînd în mare măsură de aşa-zisa academie de la Bucureşti, avea, cică, o statură de învăţămînt serios, iar aici se crease o catedră de istorie. Pentru care eu aveam deja o cerere de transfer, aprobată de tovarăşa secretară Cobzaru, aflată, şi ea, în ape tulburi, cu importantul ei post, hîrtie ce zăcea de cîteva săptămîni în seiful şefului de cadre. Al treilea: sinuciderea unui activist. Acest din urmă fapt, bănuiesc, i-a pus puţin pe gînduri, doar puţin, pe cadriştii care aveau cererea mea pusă la păstrare.

Sinucigaşul, Diomide Boboc, fusese şeful sectorului de învăţămînt preuniversitar. Îl cunoşteam ca şi pe Toporan, din saluturi trecătoare şi cuvinte amabile. Ceea ce remarcasem la acest om era ţinuta lui mereu sobră, în costume de culoare închisă, cu dungă impecabilă la pantaloni, cu pantofi negri, cămaşă albă, cravate de culoare cenuşie, tunsoare proaspătă şi obraz bărbierit la sînge, ca şi cum, în fiecare dimineaţă, devreme, trecea pe la frizerie. Şi un zîmbet crispat, atunci cînd credea el că trebuie să fie amabil cu cineva. Altfel, fostul învăţător de ţară devenit, se spunea, prin rîvnă crîncenă, profesor de istorie şi geografie la un gimnaziu sătesc, pe urmă, prin devotament instituţional, cum numea el hărnicia tenace în a face tot ce emana de la superiori, fie şi o sarcină tembelă, e numit secretar de partid al unei comune şi, curînd, instructor de partid pe mai multe comune, inspector şcolar ş.a.m.d. Altminteri, Boboc era un tovarăş cuminte, foarte ascultător, se putea spune, chiar civilizat. Şi, într-o dimineaţă de februarie, cu zloată şi vînt tăios, să nu goneşti nici cîinele din cuşcă, s-a răspîndit iute în palat vestea că profesorul Boboc s-a aruncat sub roţile acceleratului ce venea dinspre Bucureşti, în apropierea gării. Zvonuri, speculaţii… În acea zi, mi-a ciocănit în uşă Toporan. El fusese în bune relaţii, chiar prieteneşti, cu sinucigaşul. Mi-a comunicat ceva din adevărul acestui gest tragic: bietul Diomide descoperise că nevastă-sa, o femeiuşcă bine întreţinută şi extrem de serioasă, dacă o întîlneai pe stradă, nici n-ai fi crezut că fiinţa cu chip sever de măicuţă poate călca pe-alături, muieruşa aceea gravă îl înşela cu directorul şcolii. Unde ea este, pare-mi-se, şi acum, învăţătoare. Ion Toporan mă ruga să vin cu el la înmormîntare. Era convins că vor fi foarte puţini oameni care să-l însoţească pe amicul lui şi pe ultimul drum. De altfel, el a fost maestrul întregului ceremonial funerar, destul de complicat, obositor şi costisitor, la noi, la ortodocşi. El a luat legătura cu preotul din parohia părinţilor săi, care să-i facă slujba de cuviinţă, nu ca pentru un sinucigaş, el s-a îngrijit de locul de îngropăciune, de sicriu, de masa de pomenire. A făcut şi o mică şi discretă colectă de bani, la care am contribuit şi eu. Moartea năprasnică şi imprevizibilă o surprinsese teribil pe nevasta defunctului. Se îmbrăcase în negru din cap pînă-n picioare şi părea că vine din altă lume. A văzut că amicul Toporan se implicase total în această dificilă treabă creştinească şi o lăsase, integral, pe seama lui. Era sincer debusolată? Îi era ruşine? Avea remuşcări? Juca teatru? Cine poate să ştie… Atît cît am fost prezent la ceremonia funerară, am observat ceea ce vedea orice minte lucidă: fiica sinucigaşului, o copilă, probabil, abia ieşită din pubertate, firavă, palidă, era prăbuşită. Ochii azurii din care nu curgea un bob de lacrimă, privirea pierdută ca într-o ceaţă deasă, părul bălan, lung, despletit, ieşind în dezordine de sub o eşarfă neagră, legată peste frunte, statura rigidă îi dădeau o încremenire distinctă, definitorie. Maică-sa îi şoptea din cînd cînd cîte ceva, însă copila se uita brusc şi fix la fiinţa de-alături, ca şi cum atunci o vedea prima oară, apoi, întorcea capul fără ca pe buzele ei să ghicesc vreun cuvînt, vreo grimasă. Parcă cei din preajmă, inclusiv, maică-sa, nu îndrăzneau s-o atingă cumva. Păstrez şi acum, în memorie, chipul fetei împietrite în durerea ei solitară.

*

La vreo două-trei zile Toporan îmi face din nou o vizită la birou. Mă invită să ies cu el, după slujbă, la o sticlă cu vin. Era o sărbătoare creştină în calendarul ortodox, Sfîntul Dumitru. ?in minte că mi-a zis: „Este ziua bunicului meu din Cetatea Albă şi vreau să-i fac o pomană. Nu mi-o refuza”. Accept. Vorbim, desigur, şi despre moartea tragică a prietenului său, Dionisie Boboc. Conchide: „A fost un om tare nefericit. Îi înţeleg gestul”. Se lăsase o tăcere de cîteva secunde bune. Nu se auzeau decît şoapte şi clinchete de tacîmuri şi pahare. Mă pregăteam să plec. Credeam că ne spusesem tot ce aveam să ne spunem. Ion Toporan rupe liniştea dintre noi: „Aş vrea să-ţi povestesc, scurt de tot, o întîmplare auzită de la preotul din mahalaua unde m-am născut. Cel care a slujit la înmormîntarea lui Diomide… Îl cunosc de multă vreme. A intrat în casa alor mei la fiecare ajun de Crăciun şi Bobotează. Aş spune că ne-am împrietenit oleacă, chiar dacă între noi este o mare diferenţă de vîrstă. În tinereţea lui, a slujit la o biserică din Cetatea Albă, de unde este şi familia mamei. Auzise de bunicul, se pare, un nume cunoscut printre românii din sudul Basarabiei. Cu siguranţă şi acest fapt ne-a apropiat.  A venit în Regat atunci cînd au intrat trupele sovietice în Basarabia, în 1940, după dictatul Molotov-Ribbentrop. Altfel, îl mîncau şi pe el Siberiile… Într-o zi de pomenire a morţilor, pe cînd se îndrepta către biserică, o femeie în doliu îl abordează şi-l roagă să vină neapărat la mormîntul bărbatului ei, decedat în urmă cu cîţiva ani. Să-i facă o slujbă pentru iertarea păcatelor, i-a zis. Omul ei a fost ateu şi a lăsat cu jurămînt colegilor de serviciu să nu i se facă nicio ceremonie religioasă, să nu i se pună cruce la mormînt. Şi aşa s-a făcut, i-a respectat cuvîntul pe patul de moarte. Dar ea este creştină şi n-ar vrea să poarte povara asta toată viaţa. I-a pus cruce, însă împărtăşania trebuie s-o primească, părinte, că-i fiinţă botezată creştineşte. Pe urmă s-a rătăcit… Părintele Grigore Varzaru, că aşa îl cheamă, îi spune femeii că după slujba din biserică îi va îndeplini dorinţa şi că se bucură de gîndul ei cel bun. Zis şi făcut. Cînd s-a apropiat de gardul de fier forjat ce înconjura locul cu pricina, a văzut pe crucea de fier numele şi fotografia defunctului: colonelul de Securitate nu ştiu care. Anchetatorul şi torţionarul său. Cel care îl bătuse la tălpi, care i-a dat palme, care l-a pus la rotisor, care îl ţinea ore şi ore cu lumina unui bec puternic în ochi, chinuindu-l cu aceleaşi întrebări, cel care i-a pecetluit dosarul de duşman al poporului. Preotul Varzaru a făcut opt ani de puşcărie pentru vina de a le fi dat de mîncare unor luptători din munţi, care nu acceptau regimul. Bineînţeles, a săvîrşit împărtăşania, a binecuvîntat-o pe femeie şi a intrat iarăşi în altar, foarte tulburat, mi-a mărturisit, încercînd, pesemne, să ierte ticăloşiile prin rugăciune. Că de uitat n-are cum să uite. Este şi el om…”.

Ion Toporan voia să mai bea. Am sesizat că îi place sportul ăsta. Detest pe cei care încurajează viciile. I-am propus să ne vedem altădată, dar fără pomeniri. Din acea zi, relaţiile mele cu acest activist, să-i zic atipic?, au fost tot mai cordiale. Avea, şi el, întrebări fără răspuns, multe incertitudini, dezamăgiri. Despre tristeţile din propria-i familie mi-a spus mai tîrziu cîteva lucruri. Ne întîlneam, destul de rar, la o cafea, la noul meu loc de muncă. Era invitatul meu. Şi atingeam, prudent, şi interogaţiile, şi dezamăgirile, şi şovăirile noastre. Întotdeauna, însă, cu laşitate, ca şi cum am fi aşteptat să se producă un miracol, evident, din afara existenţei noastre destul de confortabile, care să ne scoată la limanul certitudinilor şi demnităţii depline.

Revista indexata EBSCO