Nov 24, 2015

Posted by in Consemnari

Ion DUMITRU – Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul şi editorul Hans Bergel la 90 de ani!

(*26 iulie 1925 în Rosenau/Rîşnov, România)

Trăind de peste o jumătate de secol în Germania, împrejurări fericite au făcut ca, între oamenii de excepţie pe care i-am întîlnit şi preţuit în anii exilului şi mai apoi, să am bucuria şi onoarea de a-l cunoaşte la München – în măsura circumstanţelor – pe Hans Bergel, omul vertical şi de pilduitor caracter, scriitor german de talent şi prestigiu, originar din România!

Născut la 26 iulie 1925, la Rîşnov (Rosenau), este primul dintre cei patru copii ai cuplului Katharina Bergel, născută Treuetsch (*1904; †2002) şi Erich Bergel Sr. (*1899; †1971), căsătoriţi din 1924. A avut ca soră pe Hildegard (*1927; †2007) şi ca fraţi pe Erich Bergel Jr., viitor dirijor (*1 iunie 1930, în Rîşnov (Rosenau); † 3 mai 1998 în Ruhpolding, Germania), şi de Ortwin Bergel (*1937; †1952).

Tatăl, învăţător, profesor de muzică şi revizor în şcolile comunităţii germane din România, fiind – după necesităţi – transferat cu serviciul din loc în loc, pleacă în 1936 din Rosenau (Rîşnov) la Reghin, apoi în 1939 din Reghin la Kronstadt (Braşov), iar în 1944 la Hermannstadt (Sibiu), împreună cu familia.

Conform propriilor mărturii, Hans Bergel, sora şi fraţii săi şi-au trăit în Transilvania o copilărie fără probleme, pînă în momentul ocupării acesteia de către Armata Roşie „eliberatoare” (august 1944) şi preluarea succesivă a puterii, mai întîi de către forţe politice vremelnic tolerate – infiltrate de criptocomunişti –, şi apoi, după uzurparea totală a conducerii de către regimul stalinist, sub masca zisului „Partid Comunist Român” care, în „România Mare” nu număra nici o mie de membri, şi dintre care numai o treime erau de origine română!

În 1944, tatăl său, în vîrstă de 45 de ani, este arestat şi, îngrijirea familiei (Hans – 19 ani; Hildegard – 17 ani; Erich – 14 ani ; Ortwin – 7 ani) rămîn în grija mamei, Katharina Bergel, în vîrstă de 40 de ani

Un an mai tîrziu, în 1945, autorităţile, subordonate ocupanţilor sovietici decid, la cererea lui Stalin, deportarea în lagărele din U.R.S.S. a majorităţii cetăţenilor români de origine germană apţi de muncă. În acest sens, în enclavele locuite de germani se alcătuiesc liste şi se improvizează lagăre „de colectare” în baza cărora sunt strînşi şi apoi transportaţi în U.R.S.S.. Hans Bergel, în vîrstă de 20 de ani, este şi el „rechiziţionat” într-un astfel de lagăr, în vederea deportării. Reuşeşte însă să fugă înainte de transport şi trăieşte pentru multă vreme ascuns.

Între 1946-1947 împrejurările îi permit să activeze o scurtă perioadă în învăţămînt. În 1947 fuge din România, via Ungaria. Este prins la Budapesta, predat autorităţilor române şi condamnat. În 1948 evadează din închisoare şi este din nou prins. Mai tîrziu este recrutat în armată (1949-1956), unde devine sportiv de performanţă şi membru în Echipa Naţională de Ski a României. Cum accesul la cursurile de zi, în învăţămîntul superior, îi era interzis, studiază fără frecvenţă Istoria Artelor şi Filozofia, la Universitatea din Bucureşti (1951-1954). Trei ani mai tîrziu (1957/1958), graţie cunoştinţelor şi talentului, ajunge redactor în problemele de cultură ale ziarului de limbă germană „Volkszeitung” – organ al Comitetului Regional al Partidului Comunist şi al Sfatului Popular din regiunea Stalin (Braşov/ Kronstadt).

În 1959 este arestat din nou, în aşa zisul „Proces al Scriitorilor din Braşov”, înscenat de autorităţile comuniste împotriva unei grupe de scriitori de limbă germană din Kronstadt/Braşov (pe atunci Oraşul Stalin), şi condamnat la 15 ani de închisoare cu muncă silnică.

În 1964 este eliberat, în cadrul amnistiei generale decretată pentru deţinuţii politici, dar este urmărit în continuare de Securitate. Critică nerespectarea drepturilor omului în România comunistă!

În sfîrşit, în 1968, graţie intervenţiei scriitorului german – laureat al premiului Nobel pentru literatură –, Günter Grass, i se permite emigrarea în R. F. Germania, unde, între 1968-1970, exersează diferite ocupaţii, implicit pe cea de colaborator extern la Bayerischen Rundfunks.

Dar şi în R.F.G. „mîna lungă” a Securităţii din R.S.R. continuă să-l urmărească şi tracaseze!

1970-1989, ajunge redactor la „Siebenbürgischen Zeitung”, München, iar din 1991 şi coeditor al prestigioasei publicaţiei „Südostdeutschen Vierteljahresblätter”.

 

Am aflat de prezenţa sa în Germania de la colegii de la Europa Liberă şi frecventatorii Cenaclului literar-artistic, întrunit la domiciliu subsemnatului (23 martie 1969-martie 1973) şi în continuare la Haus der Begegnung unde, la 4 ani de existenţă (23 martie 1973) a devenit – la sugestia lui G. Ciorănescu –, Cenaclul literar-artistic „Apoziţia”. Urmărind iniţial încropirea unui cenaclu româno-german, eram preocupaţi să invităm, în afară de români, şi autorii, artiştii şi intelectualii germani, cunoscători ai limbii române, prezenţi în Bavaria şi în R.F.G., intenţie soldată multă vreme cu o adevărată dezamăgire! Cu mici excepţii (Anneli Ute Gabanyi, Mathilde Klooss (Richter), Emil Siegmeth, mai apoi Johann Urwich şi Friedrich Cloos – trecuţi prin Gulagul sovietic de dincolo de Cercul Polar, prin Workuta şi mai apoi şi prin închisorile din România, şi mai tîrziu istoricul Adolf Armbruster, şi cîţiva alţii) eram ocoliţi de mai toată lumea, inclusiv de către unii români. Tîrziu am înţeles dilema! Întrunirile cenaclului – eterogen din toate punctele de vedere – erau publice, deschise tuturor, fără posibilitatea de a controla ceea ce se ascunde în dedesubtul fiecăruia. Deci, cu toată vigilenţa noastră, se înţelege că eram lejer şi permanent supravegheaţi şi de persoane inoportune! Un impediment a fost pentru multă vreme şi adăugirea, la denumirea cenaclului, implicit a revistei, a cuvîntului „Apoziţia”, care a generat o adevărată derută printre cei ce ne-au pus la stîlpul infamiei, negăsind de cuviinţă să consulte mai întîi un dicţionar, pentru a înţelege despre ce este vorba! Toate acestea au creat în jurul nostru un cerc de suspiciune – întreţinut cu fervoare de diverse interese adverse – care i-a ţinut departe pe mulţi dintre intelectualii, scriitorii, artiştii şi oamenii de cultură din exil şi emigraţie, atît români, dar în special germani din România, care, ştiindu-se urmăriţi, preferau distanţa. Parte dintre aceste impedimente le-am putut înlătura doar ulterior, graţie postării cu orice risc a unora dintre noi, în mod deschis pe baricade, considerînd că doar aşa o cernere va avea loc de la sine şi că numai prin exemplul nostru şi prin cele ce le împlinim efectiv putem înlătura scepticismul şi temerile celor ce puteau fi afectaţi. Subliniez acestea pentru a se înţelege de ce ne-am bucurat enorm cînd, succesiv, cercul nostru a început să fie abordat cu încredere de tot mai multe personalităţi de valoare, pe care am fi vrut să le avem dintru început lîngă noi, şi între care amintesc pe Hans Bergel şi regretatul său amic şi confrate de temniţă şi suferinţe, pastorul şi scriitorul Harald Siegmund.

O primă cunoştinţă, fugară, cu Hans Bergel, am avut-o la o întrunire a Asociaţiei Presei Libere, la München, în anturajul gazetarilor Vasile C. Dumitrescu (München) şi Pamfil Şeicaru, sosit de la Madrid şi apoi, în 1979 (?) la sesiune ştiinţifică, pe teme filozofice, organizată de Universitatea din München, şi avîndu-l ca invitat pe Constantin Noica, care şi-a prezentat atunci traducerile şi exegeza sa asupra operei lui Platon.

La 25 octombrie 1979, în cadrul reuniunii româno-germane din München, (25-27 octombrie 1979), organizată în cadrul Zilelor Culturale Româno-Germane, la Haus der Deutschen Ostens de Societatea Academică Română şi de Südostdeutsche Kulturwerk, pe temele „Imaginea germanilor la români” şi „Imaginea românilor la germani”, Hans Bergel a prezentat conferinţa Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/ Portretul românilor în lucrările mele literare, urmărită cu căldură şi interes de către noi. Un scurt rezumat al intervenţiei şi referatului dl. Hans Bergel, a apărut în Revista Scriitorilor Români, nr. 17/1980, p.192 şi 196, şi ulterior, întregul text, în română: Contacte cu alţii (în original: Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/ Portretul românilor în lucrările mele literare), la rubrica „Negru pe alb”, Revista Scriitorilor Români nr. 22 (editată de Rumänische Akademische Gesellschaft), München 1985, p. 153-159, din care citez:

„Atît în prima mea carte publicată în Republica Federală Germană, cît şi în cea din urmă, românul joacă un rol esenţial ca dimensiune spirituală şi istorică. Dar îl găsesc şi în alte volume scrise de mine şi tipărite între anii 1969, cînd a apărut monografia „România, portretul unei naţiuni”, şi 1977, cînd a apărut romanul „Dansul în lanţuri”. Chiar şi în scrierile mele încă nepublicate este prezentă imaginea Românului. Sigur că nu sunt profet, dar afirm totuşi că el va apare şi în viitoarele mele lucrări, oricît de mult m-am îndepărtat în timp şi spaţiu de ţara mea de baştină, România, şi deşi – nu trebuie trecut sub tăcere – mă atrage prea puţin să mă înapoiez acolo. Îmi dau seama că noi suntem zilnic produsul trecutului nostru şi nu fac parte dintre aceia, care se leapădă de trecut ca de o pălărie sau de o încălţăminte.”./…/

„Chiar la acest punct, daţi-mi voie să constat inevitabilul înlănţuirii şi a înrădăcinării imaginii românului în creaţia mea literară. Căci se pare că nu e vorba numai de o lege care ne obligă la o confruntare permanentă cu trecutul, ci de mai mult, că tot trecutul, ca viaţă trăită, numai atunci îşi capătă sensul şi forţa dinamică pentru viitor, cînd devine parte organică a eului nostru, în aşa măsură încît îl putem purta în noi în fiecare moment ca prezent conştient, ca individualitate şi personalitate, ca atitudine şi comportament.”/…/

„…Românul nu apare în cărţile mele doar ca un subiect de anatomie sau colorit, ca un actor sau figurant pentru a împestriţa paleta, nici măcar numai ca o experienţă istorică a vieţii mele. Nu, el nu apare în nici un caz în acest sens, ci el este – să-mi fie permisă îndrăzneala afirmaţiei – o parte din mine însumi fiind ca atare, prezent în lucrările mele. Cu nouă ani în urmă constatam în prefaţa cărţii „România, portretul unei naţiuni”, că eu ca german după origine, casă părintească, educaţie şi şcoală, care am văzut lumina zilei în România, consider întîlnirea cu demersurile spirituale ale acestei ţări ca o îmbogăţire a propriei mele existenţe sufleteşti. Pentru mine nu există vreun motiv ca să văd astăzi lucrurile altfel. Este tocmai ceea ce am gîndit cînd am spus: Românul este în lucrările mele literare mai mult decît un fragment, el este o parte a individualităţii mele.”/…/

„Ceea ce remarc mai întîi este faptul că Românul este prezent nu numai în literatura mea beletristică – în nuvelă, povestire şi roman – , dar de asemenea în monografia cultural-istorică şi spiritual-istorică, în sensul filosofic, în studiul portretistic. Deci, el nu apare doar în prezentare socială, ci cel puţin tot atît de diferenţiat în manifestarea lui spirituală. Imaginea lui o găsesc astfel prezentă în proza mea epică, de la cioban şi ţăran, trecînd la ofiţer, şi la profesor universitar, de la plutaş la tehnician pînă la secretar de stat sau prinţ. Am încercat – şi aceasta mă stimulează şi azi – să reproduc, să modelez această imagine; şi pe lîngă străduinţa de a prinde fenotipul mai este şi aceea a elucidării genotipului. În special în monografia amintită am cercetat rădăcinile spiritualităţii acestui popor şi specificul ei lăuntric. În alte lucrări, m-am străduit să arunc o privire asupra minunatei iniţiative a filozofului şi poetului Lucian Blaga de a scoate la iveală – prin traducerea operei „Faust” – o sinteză a spiritualităţii germane şi române; sau am încercat într-o carte apărută recent să lămuresc fenomenul coloristic existent în opera pictorului Johannes Schreiber reflectat în copilăria lui trăită, nu întîmplător, în mediul românesc, ş.a.m.d. Mă preocupă aşadar în lucrările mele, de la caz la caz, atît imaginea cît şi componenţa fiinţei Românului.”/…/

„Dacă examinez literatura scriitorilor germani, născuţi ca şi mine în Transilvania, aparţinînd generaţiilor mai vechi, constat că figura Românului apare doar sau – chiar dacă ocupă vizibil un loc central – ea este prezentată aproape numai în măsura în care se deosebeşte de cea a conlocuitorilor germani. Vreau să menţionez hotărît că aceasta avea pe deplin raţiunea, deoarece aşa erau pe atunci raporturile.

Pentru generaţia mea însă s-a schimbat fundamental totul sau aproape totul din acest punct de vedere. Căci atunci cînd în acel stat multinaţional România, noi toţi la un loc – români, germani, unguri, evrei – am fost aruncaţi de către noul sistem totalitar, fără menajament, în acelaşi cazan, ne-au fost distruse şi răpite şi unora şi altora odată cu libertatea şi minunatele, vulnerabilele particularităţi create în epoci mari istorice, ce nu mai pot reveni. Aşa se face că eu, german, spre deosebire de generaţia tatălui meu, am învăţat să cunosc nu în primul rînd pe Români, ci pe oamenii cu care mă aflam aruncat dintr-odată, împreună, în baia de oţel a aceluiaşi prăpăd, oameni buni şi răi, puternici şi slabi, distinşi sau ticăloşi, aşa cum sunt şi vor fi totdeauna oamenii pe pămînt. Orbiţi de ura formată în cursul istoriei, unii dintr-o parte sau alta au omis pînă azi să recunoască aceasta.

Îngăduiţi-mi să închei scurta expunere în felul următor: nu trebuie să ne cunoaştem doar după felul diferit de a fi, ci să avem în vedere, în aceeaşi măsură şi trăsăturile comune, acestea constituind o problemă vitală a existenţei noastre istorice.

Ca europeni, noi toţi împreună, nu avem o altă alternativă.” (Hans Bergel).

 

În anii care au urmat, în afară de noile volume pe care le-a dat la lumină: (Siebenbürgen, Bilder einer europäischen Landschaft (1980); Gestalten und Gewalten, Essays, Aufsätze, Vorträge (1982); Der Tod des Hirten oder Die frühen Lehrmeister (1985); Das Venusherz (1987); … und Weihnacht ist überall (1988); Das Motiv der Freiheit (1988), Hans Bergel a publicat sute de articole în diverse publicaţii, în special în cele ale germanilor originari din România, a susţinut nenumărate referate, conferinţe, prezentări de cărţi ale unor terţi autori şi lecturi din propria operă, găzduite la Literatur Haus München, Haus der Deutschen Ostens, Haus der Begegnung sau de către o mulţime de alte centre de cultură şi literare, asociaţii şi librării din München, Bavaria, din alte zone ale Germaniei şi Europei, etc.

În ce ne priveşte, mărturisesc că, odată cu interesul acordat comunităţii germane din România, a fost dintru început şi alături de noi, românii, luaţi în ansamblu sau în particular, participînd, după împrejurări, la manifestările artistice, literare, culturale şi ştiinţifice, la întruniri şi mese rotunde, în cadrul Zilelor Culturii Româneşti, organizate anual la München, începînd cu cele din nov. 18-19 (1989) consacrate împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, şi implicit din ian. 15-20, la ceremonia dezvelirii monumentului poetului în Schopenhauerstr, München (cu bustul executat de sculptorului Alexandru Pană), ş.a.m.d., şi apoi necontenit, în atîtea şi atîtea alte ocazii, pe care spaţiul nu-mi permite să le evoc aici.

După 1990, i s-au publicat succesiv, în Germania şi în ţară: Dans în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman), George Guţu, Braşov/ Kronstadt 1994; Zuwendung und Beunruhigung. Anmerkungen eines Unbequemen (1994); Prosa – Lyrik (1995); Erkundungen und Erkennungen. Notizen eines Neugierigen. Essays (1995); Dansul în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman), Silvia Irimia, Cluj – Napoca/Klausenburg 1995; Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus; acht Essays), Mariana V. Lăzărescu, Braşov/ Kronstadt 1995; Reîntălnirea cu o poezie. Radu Gyr şi melancolia Europei sud-estice (Wiederbegegnung mit einem Gedicht. Radu Gyr und die heroische Melancholie Südosteuropas; Essay und Gedichte), Andrea Bujar, în: Gazeta Transilvaniei, 11/12 septembrie 1995, Braşov/Kronstadt 1995; Wenn die Adler kommen (Cînd vin vulturii), Roman (Trilogie) (1996), despre o familie din Transilvania; Bukowiner Spuren. Von Dichtern und bildenden Künstlern. Aachen: Rimbaud 2002.ISBN 3-89086-742-2; Mai multe popoare adunate sub mărul Gravensteiner … (Das Gartenfest der vielen Völker unter dem Gravensteiner…; Romanfragment), George Guţu, în: „Lettre Internationale”, ediţia română/primăvara 1997, Bucureşti/ Bukarest 1997; Cînd vin vulturii (Wenn die Adler kommen, roman), George Guţu, Bucureşti/Bukarest 1998; Manfred Winkler (Manfred Winkler; essay), Mariana V. Lăzărescu, în: „Gazeta de Transilvania”, 16/17 mai 1998, Braşov/ Kronstadt 1998. – Auch în: „Astra”. Revista Asociaţiunii Transilvane, 1/1998, Braşov/Kronstadt 1989; 2000, aprilie 16, Sala Senatului României: „Întîlnirea mea cu spiritualitatea română” – Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este şi va rămîne marcată, pînă la sfîrşitul vieţii mele, de cultura acestor plaiuri”. În : George Guţu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl”, Editura Universităţii din Bucureşti; Recurs la romanitatea în opera unui neamţ (Gedanken über die Rumänität in den Texten eines Deutschen; essay), George Guţu, în: Transilvania, Sibiu/Hermannstadt 2004. – Auch în: Hans Bergel – Minderheitendasein, Schriftstellerexistenz und politische Systeme. Von Elisabeth Martschini, Bucureşti/ Bukarest 2005; Foaie de suflet pentru un oraş transilvan (Gedenkblatt für eine Siebenbürgenstadt; neun Essays), Studentengruppe der Universität „Transilvania” Kronstadt unter der Anleitung von Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 2005; Deşertul Namibiei, Sfinxul, Cîntecul pustei, Memento (Namibische Wüste, Sphinx, Pußtalied, Memento; Gedichte), Nicholas Catanoy, în: „Poesis”, iunie/iulie 2005, Satu Mare/Sathmar 2005; Menuetul Reginei (Das Menuett der Königin; Erzählung), bilingv, în română de Mariana Săsărman, „Apoziţia”, 2006 (S./p.76-90), München 2006; Die Wiederkehr der Wölfe. Langen-Müller, 2006.ISBN 978-3784430522; Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus, Erzählung), Mariana Săsărman, în: „Apoziţia”, 2007, München 2007; Reflecţii asupra teoriei culturii lui Friedrich Schiller (Versuch über Friedrich Schillers Theorie der Kultur; Studie), în română de Mariana V. Lăzărescu, in: Revista 22, 11/17 und 18/24 septembrie 2007, Bucureşti/Bukarest 2007; Absurdul ca. normalitate. Între brun şi roşu (Das Absurde als Normalität. Zwischen Braun und Rot; Vortrag), în română de Mariana V. Lăzărescu, în: „Şcoala memoriei”, 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Negru Vodă – Din „Scene din viaţa mea. Fragmente autobiografice”, povestire; (Der Schwarze Fürst, – Aus „Bilder meines Lebens. Autobiographische Fragmente.”; Erzählung), bilingv, în română de Mariana Săsărman, în: „Apoziţia”, 2008, (S./p. 66-83), München 2008; Ruptura istorică. Motivele emigrării populaţiei germane din România (Der historische Bruch. Gründe der Auswanderung der deutschen Bevölkerung aus Rumänien; Vortrag), Raluca Rădulescu, în: „Şcoala Memoriei”, 2008, Bucureşti/Bukarest 2008; Lotul Scriitorilor Germani. Braşov 1959 (Die Deutsche Schriftstellergruppe. Kronstadt 1959; Vortrag), Mariana V. Lăzărescu, în: „Şcoala Memoriei” 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Wegkreuzungen. Dreizehn Lebensbilder. Bamberg: Johannis Reeg Verlag 2009. ISBN 978-3-937320-38-0; Etape ale unei încercări de apropiere. Consideraţii cu privire la poezia Anei Blandiana (Stationen einer persönlichen Annäherung. Über die Lyrikerin Ana Blandiana; Studie), George Guţu, în: „Convorbiri Literare”, aprilie 2009, Nr. 4, Bucureşti/ Bukarest 2009; Am Vorabend des Taifuns. Geschichten aus einem abenteuerlichen Leben. Berlin: Edition Noack & Block 2010. ISBN 978-3-86813-002-7; Trilogia despărţirii: Braşov, Divanul Răsăritului cu Apusul, Stepă la Marea Neagră (Trilogie des Abschieds: Kronstadt, Ost-West-Diwan, Steppe am Schwarzen Meer; Gedichtezyklus), bilingv; în română de Mariana Săsărman, „Apoziţia”, 2009 (S./p. 80-87, München 2010; Violeta; povestire (Violeta; Erzählung), în română de Mariana Săsărman, München 2010; Der schwarze Tänzer. Ausgewählte Gedichte. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3-86813-008-9; Das Spiel und das Chaos. Essays und Vorträge. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3–86813-013-3, ş.a.

Pentru activitatea sa ca om şi ca scriitor i-au fost acordate succesiv diferite distincţii, între care unele de mare prestigiu: Georg Dehio-Preis für Kultur – und Geisteswissenschaften, Esslingen (1972); Erzählerpreis des Ostdeutschen Kulturrats, Bonn (1972); Stipendiatenpreis der Goethe – Stiftung, Innsbruck/Basel (1972); Bundesverdinstkreuz am Bande (29. November 1986); Kulturpreis der Siebenbürger Sachsen, München (1987); Andreas Gryphius-Preis, Düsseldorf (1990); A.-Müller-Guttenbrunn-Kulturplakette, München (1995); Ehrenbürger von Braşov/Kronstadt/ Cetăţean de onoare al oraşului Braşov (Kronstadt); Ehrendoktorwürde der Universität Bukarest/ Dr. h. c. al Universităţii din Bucureşti (16 aprilie 2000); Ehrenmitglied der Olimpischen Akademie Rumänien/ Membru de onoare al Academiei Olimpice a României; Ehrenbürger von Rîşnov/Rosenau /Cetăţean de onoare al oraşului Rîşnov (Rosenau); Andreas-Gryphius-Preis 2013.

Societatea de Cultură Româno-Germană „Apoziţia”, din München, ajunsă acum în al 46-lea an de existenţă, a avut şi are deosebita cinste de a se bucura de sprijinul lui Hans Bergel, în calitatea sa de membru de onoare şi colaborator de prestigiu.

Desigur, despre Hans Bergel şi opera sa se pot scrie nenumărate pagini. Mă rezerv însă la cele de faţă, îndemnîndu-vă să-i consultaţi îndeaproape scrierile şi referinţele ce i-au fost atribuite. Dar, mai înainte de a încheia, reţin, între altele, cîteva sublinieri din discursul susţinut la 16 aprilie 2000, în Sala Senatului, cu prilejul decernării titlului de doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti, în care revine asupra temei „Întîlnirea mea cu spiritualitatea română”. Citez:

 

„Magnificenţă, domnilor decani şi profesori, dragi prieteni!

Mulţumindu-vă din inimă pentru înalta onoare pe care mi-o acordaţi, am sentimentul că nu este vorba doar de o chestiune de bună-cuviinţă, ci de o deosebită satisfacţie spirituală, motivată prin multiple aspecte. Cel mai important mi se pare – dacă mi se îngăduie să fiu sentimental – legătura mea afectivă cu ţara, pe care tocmai aceste simţăminte mă îndreptăţesc să o consider, fără nici o şovăială, şi ca propria mea ţară.

În ciuda a peste 30 de ani de absenţă şi cu toate periplurile mele de decenii prin lumea largă; rădăcinile mele sunt şi rămîn înfipte în meleagurile de la nord şi de la sud de Carpaţi, de la Dunăre, Marea Neagră şi din Moldova. Personalitatea mea este şi va rămîne marcată, pînă la sfîrşitul vieţii mele, de amprenta culturală a acestor plaiuri. Vreau să precizez, că mi-am dat seama de acest lucru abia cînd eram deja departe de România şi că, pe măsură ce înaintez în vîrstă, devin tot mai conştient de aceasta.

Ceea ce nu schimbă cu nimic faptul că, prin naştere, prin limba mea maternă, prin educaţia şi cultura mea, sunt german. Am conştientizat de mult faptul că, în această privinţă, reprezint un caz aparte. Zi de zi mă confrunt cu dilema acestei duble apartenenţe culturale şi, în egală măsură, cu tensiunile creatoare, care derivă din aceasta. Cunosc totodată şi starea de iritare pe care, de treizeci de ani încoace, o provoc, din exact aceleaşi motive, în anturajul meu apusean.”/…/

„…Aveţi o spiritualitate care, din punct de vedere filozofic, se află sub semnul unei constelaţii marcată de contradicţia proprie dintre dorinţa de autoprotejare a elementului autohton, deznădejdea existenţială şi contemplarea egocentrică a lumii, fără să abandoneze de fel ideea umanităţii; o literatură care îşi extrage peren impulsul cel mai vital de autocunoaştere din straturile unei poezii populare de o bogăţie mitologică inepuizabilă; o pictură a cărei melancolie izvorăşte din peisajul natural şi din istorie; modelîndu-se în ochii Fecioarei Maria din icoanele creştine răsăritene; în fine, o muzică, în ale cărei creaţii importante se combină arhaismul melopeelor sud-estice cu gestul avangardei occidentale – toate acestea constituindu-se în caracteristici exclusive ale culturii româneşti.

Ele pot fi ilustrate prin nume sonore – de la Eminescu şi Tristan Ţara la Culianu, de la Arghezi la Blaga, Cioran şi Noica, de la Grigorescu, Andreescu şi Brîncuşi pînă la Enescu şi alţii. Mulţi dintre ei mi-au marcat conştiinţa în tinereţe, în anturajul firesc al unui Goethe şi Kant, Bach şi Beethoven, Nietzsche şi Thomas Mann. Fundamentul central european, german, al formaţiei mele a fost îmbogăţit de aceste fascinante perspective, care mi-au lărgit orizontul în mod substanţial. Ba chiar consider că în felul acesta orientările vieţii mele, crezul şi concepţiile mele actuale despre literatură şi artă au cunoscut o amplificare benefică. Universul acestei culturi naţionale pendulează în vederea mea pe de o parte, între liniştea implacabilă a locuitorilor rurali, marcaţi de credinţa bizantină, introvertită, şi, pe de altă parte, rafinamentul extrovertit dus pînă la cinismul extrem al vitalelor sale componente intelectuale. O astfel de cultură nu putea decît să mă fascineze pe mine ca individ, care provenea dintr-o familie protestant-luterană, educat în spiritul unei ordini lucide şi al imperativului categoric al datoriei, şi care, desigur, venise încă din copilărie în contact cu geniile muzicale ale poporului meu.

Cît de imensă este varietatea spiritualităţii europene, mi s-a relevat mie, saxonului transilvănean, pentru prima oară cunoscînd interpretarea fenomenului „cultură” a românilor latini. Cu alta cuvinte: Faptul că limbajul spiritual al continentului nostru este enorm de felurit, de la Grecia antică pînă astăzi, l-am intuit pentru prima dată în viaţă în momentul, în care eu, germanul, mi-am dat seama, cunoscîndu-i pe români, că există şi alte ipostaze europene ale lui homo ludens. Vă rog să mă credeţi că niciodată nu am perceput ipostaza germană şi cea română ca pe ceva contradictoriu, ci ca pe faţete diferite ale aceleiaşi voinţe culturale: ca pe forme europene ale existenţei noastre culturale comune, în care noi toţi – Dumneavoastră ca români, eu ca german – suntem deopotrivă legaţi unii de ceilalţi, la bine şi la rău, astăzi mai mult ca niciodată”/…/

„Într-un cuvînt: marcat fiind de propria mea origine, am înţeles de foarte timpuriu, că în drumul meu spre ceea ce numim cultura europeană, întîlnirea mea cu spiritualitatea română a reprezentat jalonul cel mai important.

Am cunoscut ca eminente expresii ale culturii europene poeziile lui Bacovia, Pillat sau Blaga, romanele lui Rebreanu sau nuvelele lui Slavici, portretele de femei ale lui Grigorescu sau viziunile cromatice ale lui Ţuculescu, acordurile „Oratoriului Bizantin” al lui Paul Constantinescu, misterul timbrului Mariei Tănase, doinele şi dansurile păstoreşti ale poporului român, „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”.

Dar nu numai cultura mă leagă de România, ci deopotrivă şi viaţa pe care mi-am trăit-o aici. Căci aici am avut parte de durerea de a fi fost privat de libertate, alături de români, în anii de dictatură, în carcerele subterane ale fortului Jilava; de furia neputincioasă de a asista la încercarea distrugerii unei culturi naţionale, misiune pe care şi-o îndeplineau cu zel emisarii terorii impuse din exterior; de dezgustul provocat de trădători şi delatori; dar şi de sentimentul fermecător al unor prietenii trainice, care a rezistat în clipele de cea mai mare restrişte şi pe care nu le voi uita niciodată. După cum nu voi uita niciodată faptul că fratele meu, Erich Bergel, atins deja de aripa morţii, a dirijat ultimul său concert al vieţii lui în toamna anului 1997 aici, la Bucureşti, sub minunata cupolă a Ateneului.

Românii alături de care am crescut aici şi care mă îmbrăţişează ori de cîte ori ne revedem, mă fac să resimt o fericire indescriptibilă, deoarece ei îmi dovedesc că după cele trei procese politice şi detenţii în celule şi lagăre, după alungarea mea din această ţară, pot să mă întorc şi să retrăiesc sentimentul că am o patrie, aşa cum o simţea Blaga în poezia „Orizont pierdut”, notînd: „Cînd anul nu-ţi este prielnic / te-ntorci să te-mpaci printre umbre./ Undeva în trecut te întîmpină pragul.”. Şi-mi pun însumi întrebarea: Oare nu au trăit strămoşii mei pe aceste meleaguri? Mormintele lor nu se găsesc în ţărîna acestor ţinuturi? Şi cei trei copii ai mei oare nu s-au născut aici?

Aşadar nu m-a fascinat numai arta şi literatura română cu chemarea ei spre o gîndire ageră şi cu eleganta ei formă latină. Căci o atracţie magică o exercită asupra mea şi climatele geopsihice ale acestui pămînt – pe de o parte peisaje naturale de o inconfundabilă frumuseţe, cum rare ori am văzut în numeroasele mele călătorii. Pe de altă parte privelişti care evocă permanent – după cum prea bine ştiţi – istoria dramatică a acestor locuri şi întîmplările nemaiauzite ale acesteia. Ele reprezintă părţi integrante ale peisajelor europene, despre care germanul fascinat de lumea latină Ferdinand Gregorovius afirma odată că există peisaje care posedă magnetism istoric. În România, ţara dintre Orient şi Occident, se interferează influenţele şi curentele acestor două părţi ale lumii noastre – o moştenire istorică străveche. România trebuie să-şi dovedească în continuare capacitatea sa de sinteză, aceasta este formula ei de supravieţuire. Aici, la intersecţia culturilor, trebuie să-şi dovedească mai mult decît oricînd vocaţia sa europeană, să-şi păstreze controlul asupra forţelor centrifugale, care îi cauzează tensiuni interioare, care dintr-o bogăţie pot deveni o ameninţare. Aceasta este o sarcină imensă, titanică – şi se prea poate ca eu, dinafară, dar cu rădăcinile adînc înfipte în aceste regiuni, să fiu mai conştient de acest lucru decît mulţi dintre români. Vocaţia europeană a României face să-i simt şi mai aproape pe oamenii şi peisajele ei.”/…/ (Hans Bergel, Întîlnirea mea cu spiritualitatea română. Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este şi va rămîne marcată, pînă la sfîrşitul vieţii mele, de cultura acestor plaiuri”. În : George Guţu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl”. Editura Universităţii din Bucureşti, Bukarest 2005, p. 281-284).

 

Ca atare, dragi prieteni, colegi şi confraţi de-o simţire, acesta este OMUL – de înaltă ţinută şi caracter, care şi-a păstrat nealterate nobleţea şi generozitatea judecăţilor şi sentimentelor, peste toate vicisitudine trăite; acesta este SCRIITORUL HANS BERGEL care ne-a dăruit succesiv, prin ofrandele talentului şi trudei exemplare preţioasele sale opere, OMUL şi SCRIITORUL care, Duminică, 25 iulie a.c., serbează 9 decenii de viaţă şi căruia, pe această cale, doresc să-i aduc personal şi împreună cu dumneavoastră, acest modest OMAGIU, dorindu-i din toată inima

 

         ANI MULŢI ŞI FERICIŢI, SĂNĂTATE ŞI PUTERE DE MUNCĂ

CU TOATĂ BUCURIA IMPLINIRILOR DE PÎNĂ ACUM ŞI A CELOR VIITOARE!

Revista indexata EBSCO