Nov 24, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cãrţilor

Dumitru Radu Popescu, Corul morilor de vînt, eseuri, Editura Palas Athena, Focşani, 2015, 398 p. Prefaţă de Constantin Coroiu

Cartea de eseuri pe care o publică la Editura Palas Athena Dumitru Radu Popescu este compusă din editorialele publicate în revista Pro speculum de la Focşani, în perioada 2003 – 2015. Cele 59 de eseuri plus unul apărut drept prefaţă la volumul de teatru al lui Ion Druţă, prefaţă care poartă drept titlu: Ion Druţă şi utopia istoriei, au fost publicate, aşa cum spuneam, în revista focşăneană, revistă cu o apariţie de mare precizie de peste 20 de ani. Aşa şi-a început Dumitru Radu Popescu spectacolul din cartea actuală, cu acest spectacol, pentru că un adevărat spectacol este demersul eseistic al unuia dintre cei mai mari scriitori din literatura română, cu acest Cor al morilor de vînt, încercînd un duet între Don Qujote şi Hamlet, să poată păzi norii în dimineaţa de Rusalii cînd bibilicile alungă îngerii decăzuţi şi fecioarele ce încearcă să-şi descoase rostul în coroniţa de pe coama casei. Cu acest Cor compus din personaje reale care, ca în picturile lui Salvador Dali se amestecă, pe negîndite, cu personajele livreşti Dumitru Radu Popescu atacă fără patimă Aria nostalgiei, dar şi a disperatului, aria dezlegării gîndurilor buimace cu temeneaua către Caragiale. În acest cor dramaturgul şi eseistul de mare rafinament a ştiut să adune numai prim-solişti care, fiecare în parte, pare a purta în mînă mărul de aur, paradisiac, în care să-şi poată vedea chipul, ca într-o oglindă a timpului. Erudiţia de care dă dovadă autorul îl ajută să pună în balanţă, dar şi în contrabalanţă, literatura lumii, cu literatura română, în aşa fel încît să demonstreze faptul că marile drame din universalitate au corespondenţe în dramele de pe plaiul mioritic, unde „tot ce începe prost se termină bine; adică respectînd îndemnul lui Pristanda din O scrisoare pierdută: Muzica! Muzica!…”, şi unde Brazii păltinaşi, pe dată devin nuntaşi. Constantin Coroiu, prefaţatorul acestui cor, el însuşi un „erou” în Corul morilor de vînt, spune: Dacă aş avea posibilitatea aş înfiinţa special pentru Dumitru Radu Popescu o catedră Caragiale sau una de literatură comparată” pentru că autorul cărţii chiar asta face, literatură comparată, mereu pornind de la Caragiale. Şi asta pentru că fiecare eseu din acest „Cor…” se desfăşoară pe cel puţin două paliere. De pildă mitul sacrificiului, care la Nicolae Labiş în Moartea Căprioarei se aseamănă cu mitul jertfirii zeităţilor, căprioara fiind un fel de zeitate a pădurii, care este jertfită pentru viaţa pămîntenilor, iar Labiş, considerat de prozator drept „o zeitate care a fost jertfită pentru renaşterea literaturii române în acei ani de secetă literară şi istorică”. Daniel Cristea-Enache remarcă faptul că: „În scrisul implicat, pasional, aproape coleric, D. R. Popescu apără cu dinţii cam tot ce astăzi e negat sau batjocorit: de la miturile naţionale la ideea naţională şi la patriotismul adevărat…”. „Nu întîmplător, tocmai despre miturile naţionale, atît de batjocorite în ultimii ani, de sfertodocţi şi mercenari din mass-media ori de demitizatorii de serviciu şi în serviciu, D.R.P. a scris eseuri ce ar putea figura în orice antologie a temei”, spune şi Constantin Coroiu în prefaţă. Tragismul eseurilor scrise de Dumitru Radu Popescu este legat cel mai adesea de „proştii ardeleni, dar şi de cei din Sud sau din Moldova” care sînt condamnaţi la nesfîrşit de bivolăriile bancare postmoderniste ce le apasă grumazul”. Cartea Corul morilor de vînt este o adevărată încîntare în ansamblul ei dar şi fiecare eseu în parte , este deosebit, pentru că din fiecare pagină poţi descoperi idei de excepţie.

 

Ion Iancu Lefter, Sertarul cu poezii, editura PIM, Iaşi, 2015, 420 p. Prefaţă de Emilian Marcu.

Dacă pînă în decembrie 1989 existau, foarte multe „ameninţări” din partea unor scriitori, cu operele din/ de sertar, fapt care s-a dovedit a fi, în fond, o furtună într-un pahar cu apă, alţi scriitori, printre care şi Ion Iancu Lefter, chiar aveau aceste creaţii de sertar, care au putut vedea lumina tiparului mult mai tîrziu de la dată creaţiei. O astfel de creaţie este şi acest volum „Poezii de sertar”, care este editat la aproape 30 de ani de cînd a fost scris şi la 25 de ani după plecarea în satul ceresc a poetului, plecare produsă într-un mod cu totul misterios, plecare în satul din cer, în acel sat unde, aşa cum spune el, „Mă rupe mamă, în bucăţi,/ Cu palmele de timp crăpate,/ Dar lui Hristos să nu m-arăţi,/ ci doar prin tîrguri şi prin sate//…// şi-apoi refă-mă, de se poate,/ din resturile ce-au rămas,/din alte rădăcini mă scoate/ în lumea ultimului ceas”. În acest univers ancestral, în acest univers atît de drag lui se derulează întreaga sa poezie, se construieşte asemenea lutului în care se poate vedea şi chipul, dar şi truda ţăranului român, cu bucuriile şi durerile sale, pe care le poartă prin ani şi peste ani. Ion Iancu Lefter, a fost şi a rămas poetul marilor încercări ale ţăranului român acolo unde, aşa cum remarca G. Călinescu, vorbind despre poezia lui Ion Iancu Lefter. „Sîntem în faţa unei explozii de o frumuseţe geometrică şi sonoră ca un joc de apa…”. („Cronica optimistului”, 16 februarie 1962, în revista „Contemporanul”). Talentul poetului, inepuizabil, de a re-construi universul satului românesc, pe care l-a trăit prin toate frămîntările sale, sat pe care îl cercetează şi îl re-modelează cu tenacitate, se remarcă, mai ales din aceste poezii de sertar, prin acest volum, ce apare graţie doamnei Elvira Lefter, cea care l-a însoţit prin toate peregrinările, ca soaţă şi confidentă, şi care, cu generozitate a ştiut să se ocupe de moştenirea lăsată de Ion Iancu Lefter.

De ce au fost păstrate în sertar aceste poezii ale lui Ion Iancu Lefter? Răspunsul va veni firesc abia după lectura acestei cărţi. Pentru atitudinea fermă, fără nici un pic de ezitare sau formalism, cu multă intuiţie despre evoluţia în timp a satului românesc, pentru prezentarea unor realităţi dureroase care, poezii care cu siguranţă nu puteau fi publicate atunci în cărţi, aşa cum ar fi şi versurile: „V-aţi golănit, flăcăi din sate,/ bocesc, de scîrbă, morţii-n groapă,/ că nu ştiţi coasa cum se bate/ şi nici livada cum se sapă// Şi eu vorbesc despre dreptate/ acestor surdo-muţi şi orbi,/ cu craniile-nceţoşate,/ în loc să îi arunc la corbi”. Vizionar, el intuieşte drama care cuprinde şi mai ales care va cuprinde, mai ales, peste timp, satul românesc, acel sat în curs rapid de dezintegrare, de surpare în trecutul său, ducînd cu el întreaga moştenire şi filozofie existenţială a unei lumi tot mai triste, tot mai înstrăinate şi mai singure.

Frămîntările politice şi sociale pe care le trăim astăzi, golonirea la care făcea aluzie poetul, se pot observa din versurile sale, scrise cu atîta intuiţie, cum rar a fost dat să o facă un alt poet contemporan. Multe din poeziile acestui volum, cu puteri premonitorii, sînt legate de revenirea Moldovei la patria/mamă, de intrarea în normalitate şi a abolirii unui lung şir de nedreptăţi făcute poporului român de imperii acaparatoare. Pentru Ion Iancu Lefter această chestiune istorică a fost o preocupare continuă scriind poeme cum ar fi „Către Nistru” (25 octombrie 1978) sau „Hora unirii eternă” (20 noiembrie 1988). Mesager al dorinţelor neîmplinite ale unui popor frînt în bucăţi, el scrie: „Eternă Horă carpatină/ te vom lăsa de moştenire/ pentru acei care-or să vină/ în glorioasa-ţi moştenire”. Tot mai desele poduri de flori organizate în zilele noastre dovedesc tuturor contemporanilor că glorioasa clipă este tot mai aproape, iar visul poetului va prinde contur.

„Lumea de oase”, de întoarceri la origini, este locul pe care îl cercetează cu multă asiduitate şi cu har, în mare parte în poezia sa, Ion Iancu Lefter, cînd „Te alintau luceferii cu brume, şi stelele cu rouă şi văpăi,/ în calendare sfinţi-avea un nume,/ făceai din anotimpuri, vaste clăi.// Ştiai de hore, nunţi şi de botezuri/ de aurători, colinde şi irozi,/ de Cosînzene dalbe prin eresuri,/ de Feţi-Frumoşi şi Zmei cu-albastre cozi”. Această lume, într-o continuă dispariţie, este lumea pe care Ion Iancu Lefter încearcă, prin propria-i poezie, să o ţină în viaţă, prin strop de lumină, cum atît de inspirat spune în una dintre poeziile din acest volum. Această masivă culegere de „Poezii de sertar”, oferită spre publicare acum la peste 35 de ani de cînd a fost scrisă, de către Elvira Lefter, soţia poetului, este o adevărată recuperare a poeziilor lăsate de poet. În timp Elvira Lefter a mai editat alte volume, postume, cum ar fi: „Apoteoza lacrimii”, 1997, „Cele mai frumoase poezii”, Ed. Timpul, Iaşi, 2000, „Învierea a doua”, Ed. PIM, Iaşi, 2014 şi „Spre Golgota”, Ed. Artpress, Timişoara, 2005, ediţie îngrijită de Adrian Dinu Rachieru.

În timp, poezia lui Ion Iancu Lefter s-a bucurat de o primire călduroasă, aşa cum şi merita, iar despre această poezie s-au exprimat nume importante cum ar fi: Th. Codreanu, Ion Alexandru Angheluş, Al. Sfîrlea, Teodor Pracsiu, Gheorghe Tomozei şi desigur G. Călinescu din care am citat, cei care au analizat temeinic poezia sa. „Ion Iancu Lefter este una din vocile autentice şi îndelung lucrate ale poeziei noastre contemporane. Plecînd de la metafora şi ritmul mioritic, face proba unui veritabil meşteşug poetic, dublat de o curată şi adîncă simţire” spune Gheorghe Tomozei. Această curată şi adîncă simţire îşi păstrează prospeţimea şi după atîţia ani de cînd au fost scrise poemele de sertar, dovedind că arta autentică nu are cum să rămînă sechestrată în sertar.

Rotunjit precum pîinea mîngîiată de mîna ţărăncii, care, cu teamă parcă, o împinge spre gura cuptorului, ascultînd vocea mută a lutului, poezia lui Ion Iancu Lefter are mereu prospeţimea aburului acelei pîini calde. Poezia sa vine din străfundurile unei lumi ancestrale şi se buluceşte în metafore, precum se buluceşte apa izvorului scăpat spre lume, căutînd cu tenacitate sfioşenia însetatului. Ţăranii din poeziile lui sun matricea universului, ugerul înţelepciunii , taina gîndirii pentru că numai lor li se arată, printr-un curcubeu, chipul lui Dumnezeu. Această apariţie divină o surprinde, Ion Iancu Lefter, în fiecare poem pe care îl citeşti din această carte şi simţi cum poetul reînvie, cum trupul lui de aer şi de cuvinte, învinge timpul, învinge uitarea.

Aceste „Poezii de sertar” re-pun în circulaţie, şi spre cunoaşterea celor care fac istorii literare, un poet veritabil, un poet care nu poate lipsi din nici un top serios şi cu bună credinţă realizat despre poezia română contemporană.

 

Viorel Surdoiu, Aripi de pămînt, Editura PIM, Iaşi, 2013, 136 p.

Semnul apartenenţei la un popor, la o istorie şi la o patrie, guvernează, cu prisosinţă, în mare măsură poezia lui Viorel Surdoiu din această carte, Aripi de pămînt, publicată în anul 2013 la editura ieşeană PIM, o editură în plină ascensiune. Poezia sa este una încărcată de sensuri telurice dar şi astral, aripile de pămînt dînd dimensiune cosmică, dimensiunea desprinderii: „Poporul din care sînt parte/ scrie în carte/ s/a născut între două lupte/ între viaţă şi moarte/ un popor vegetal,/ condamnat la viaţă mortal/ cu rădăcini aeriene/ şi aripi de pămînt/ între vînt şi cuvînt/ fiinţînd/ bland/ flămînd mereu de aer/ îndrăgostit de sînziene/…/ şi de cules stele/ prin fîn”. La puţini poeţi, dintre cei pe care i-am comentat în această rubrică mea, în cei aproape 14 ani de trudă continuă, am descoperit o atît de pregnantă legătură dintre om şi natură, natura devenind aproape fiinţă vie, aşa ca în poezia lui Viorel Surdoiu, acea legătură realizată prin: „Toţi copacii/ de pe toţi munţii şi de pe toate dealurile/ au rădăcinile înfipte în mine/ firele de iarbă/ eu le hrănesc…”; pentru Viorel Surdoiu lumea poetică este mereu construită în structură spiralată, în acea modalitate a repetitivităţii şi a trecerii din fiinţa vie în fiinţa moartă şi apoi iar, şi iar această continuă răsturnare a materiei prin metoda repetitivităţii. El simte şi transmite cititorului că sufletul uman, sufletul fiinţelor vii în general e ca o ceaţă pentru că el presimte „vestejirea cromatică a sîngelui/ peste care/ sufletul ca o ceaţă/ îşi plămădeşte ultima toamnă a sa”. Fibra de poet autentic, de pictor, de colorist în tonuri blînde, tonuri uneori abia perceptibile, din care aproape că abia intuim geana muntelui în amurg de sub apa cerului, îl ajută să ne convingă că la el, cu aproape fiecare poem, zborul este legătura dintre real şi ireal, dintre pămînt şi cer prin aceste aripi de pămînt. Viorel Surdoiu lasă impresia unui Meşter Manole care, după terminarea lucrării sale şi-a pus aripi de pămînt să se poată înălţa. „Mi-am pus din nou speranţele la cingătoare/ atîtea cîte-or mai avea rost/ Şi am păşit în ziua fără soare/ în ăst real perfid, indiferent, anost/ E cerul plin de nori…” o adevărată perpetuu rugă este poezia sa, o eternă incantaţie către pămînt, aer, apă, elemente primordial toate ajutate să fiarbă la foc mic în creuzete de natură divină. De remarcat şi grafica însoţitoare, grafică Aparţinînd tot autorului acestei cărţi, care aşa cum spune o poezie a sa „Vine de departe,/ ca un vînt despletit,/ mîngîind amurgurile înfocate,/ strînse pe/ obrazul îngheţat al zăpezii…”.

 

Mihai Luţu Munteanu, Stea crepusculară, editura All zenit, Iaşi, 2014, 110 p. Prefaţă de Anca Ghiciuc.

„Liricul poetului solicită pătrunderea dincolo de cuvinte, autenticitatea aflîndu-se în discreţie, iar fantezia în inefabil. Poezia se sprijină pe armonia şi muzicalitatea cuvîntului, mărturiseşte o dispoziţie pesimistă, are un tot melancholic, o premisă necesară actului creator” surprinde extreme de sigur şi de atent, în prefaţa la această carte, Anca Ghiciuc, un tînăr critic literar cu reale calităţi şi un bun editor de carte, atunci cînd face această analiză sintetică a poeziei lui Mihai Liţu Munteanu. Tonul confesiv: „Ştiu că au fost vremuri grele/ Poporul acesta prin multe a trecut” se întrevede prin fiecare, sau aproape prin fiecare poem pe care îl trăieşte cu maximă intensitate autorul, el fiind, ca şi în celelalte volume publicate pătruns de sentimental de apartenenţă la acest popor şi asumîndu-şi întregul său trecut. El face un adevărat proces de intenţie şi o trecere în revistă susţinînd, că nici mai mult nici mai puţin că „O mie de ani de-acest popor nu s-a vorbit” considerînd aceasta drept o cabală împotriva poporului roman. Filonul istoric care îl animă aşa cum ne animă pe fiecare dintre noi dar mai ales pe fiecare intelectual bucovinean îşi pune pecetea pe multe dintre poemele lui Mihai Liţu Munteanu. Problema trecerii timpului este una dintre marile preocupări ale autorului, el încercînd să-şi ofere răspunsuri la avalanşa de întrebări la care viaţa l-a supus. Poeme precum: Îndoială, Urcuş, Gînduri despre viitor, Întrebări, Anotimpurile sau Rugă către primăvară, ne arată un liric tulburat de eternele întrebări existenţiale care spune: „Cine ne-a furat anotimpurile/…/ Acum au rămas mai mult pe hîrtie” sau „Timpul peste mine a trecut/ Nici nu pot să-ţi spun cum a fost./ Ştiu că prin el mi-am făcut un rost/ Nu timpul ci oamenii lui mi-au făcut”. Unda de nostalgie, de tristeţe se simte adiind în toate poemele sale plasîndu-l în rîndul poeţilor care îşi pun mereu problema trecerii timpului, care sînt cuprinşi de o nostalgie temătoare şi care se comport tot mai mult cu roua de pe petalele unui trandafir în flăcări. Poetul Mihai Liţu Munteanu „se alintă amintindu-şi de copilărie, de tinereţe, de prieteni, de iubirea faţă de înaintaşi, faţă de istorie” remarcă prefaţatoarea Anca Ghiciuc, evidenţiind, de fapt, marile teme din cartea Stea crepusculară, carte care ne prezintă un poet viguros, potopit de întrebări. Poezia sa este o bună lecţie despre viaţă, despre istorie şi despre prietenie.

 

Constantin Profir, Dincoace de zid, editura Alfa, Iaşi, 2013, 110 p şi Prin ploaia de lumină, editura Alfa, 2015, Iaşi, 64 p. Prefaţă de Mihai Batog-Bujeniţă.

„Luturile îşi doresc şi ele/ Sărutul bolţii cereşti;/ Bob cu bob se strecoară în fir,/ Urcă treaptă cu treaptă,/ Scările întunericului.// peste tot, ca în orice victorie,/ Drapelele lor, cuceritoare,/ Apar în multiple nemaivăzute culori.// din îmbrăţişarea cu cerul,/ Puzderie de culori îşi pun,/ Obraz lîngă obraz,/ În icoanele vieţii”. Tocmai în aceste icoane ale vieţii trebuie căutată, cu multă atenţie, poezia pe care o scrie, fără a avea pretenţia că este poet, deşi cărţile de faţă îl contrazic, omul de un nobil comportament şi de o mare modestie: Constantin Profir. Trebuie să spun că foarte rar mi-a fost dar să am şansa de a întîlni un om de o modestie şi de un echilibru comportamental ca el. Cărţile pe care le-am parcurs, pentru mine dar şi pentru a le prezenta, mi-au relevat un contemplativ dar şi un ludic, un om frămîntat de mari probleme existenţiale, un om care ştie să preţuiască „sărutul bolţii cereşti” şi să ne înveţe cum bobul urcă, treaptă cu treaptă, scările întunericului. „Doar un ignorant făţarnic ar putea considera vinul şi poezia ca două concepte de sine stătătoare, fără nici o tangenţă în intimitatea substanţei lor spirituale. Pentru orice minte deschisă, pentru orice ochi dăruit cu harul de a vedea lucrurile în profunzimea lor, acestea sînt izvorîte din acelaşi grăunte de lumină care a făcut posibilă creaţia, aceeaşi forţă care a adus în lume viaţa conştientă de sine, capabilă de înţelegere şi, implicit, de adoraţie”. În acest volum Constantin Profir este maestrul îndrumător” spune Mihai Batog-Bujeniţă în prefaţa la cartea „Prin ploaia de lumină”. Se spune, parafrazînd Evanghelia după Sf. Ioan, cum că: „Dacă vin nu e, nici poezie nu e”. Şi asta o ştim încă de la antici, cei care spuneau că nu poate scrie poezie bună un băutor de apă şi dacă în acel om se află şi realizatorul de vin, dar şi creatorul de poezie, acesta este un caz fericit. Constantin Profir are, cu prisosinţă ambele calităţi. Alexandru cel Mare spunea despre vin: „Cînd sorbiţi vinul din cupe amintiţi-vă că beţi din sîngele viţei de vie, puterea pămîntului şi eternitatea soarelui”. Se ştie de asemenea că între poezie şi vin a existat o strînsă legătură şi că poeţii adevăraţi sînt băutori de vinuri rasate, de vinuri subţiri ca o pleoapă de fecioară, dar şi de vinuri lutoase ca un trup de femeie, de vinuri aerisite ca aerul primenit de aripa unui fluture, şi Constantin Profir ştie toate acestea şi ne-o demonstrează prin cele două cărţi ale sale, pentru că este poet al vinului, dar şi al cuvîntului, dînd formă de poezie preocupării şi pasiunii sale de oenolog şi degustător de mare rafinament. Prin ploaia de lumină şi Dincoace de zid sînt titluri care, ele însele sînt adevărate poeme într-un vers unde putem întîlni versuri în care ne spune că: „e foarte greu să vrei să mai poţi/ să mai pui un bob de lumină în brazdă/ să agăţi o ramură într-un pom,/ să-l faci roditor”. Constantin Profir, care este un gînditor-poet ne propune: „Gîndul să te ducă spre marea carte a vieţii/ Cea mai plină de duhul înaltului” (am citat din poemul E greu). Nimic nu este uşor să înfăptui în viaţă dacă nu pui, aşa cum spuneam suflet în ceea ce faci. Şi Constantin Profir îşi înnobilează întreaga trudă cu suflet. În multe versuri, poezia lui Constantin Profir are caracter aproape oracular, dînd adevărate sentinţe asupra comportamentului uman. Şi pentru că după un vin bun ţi se dezleagă mult mai uşor şi mai bine limba poetul porneşte şi la „Seceriş de scaieţi” într-o avalanşă epigramistică: Cu a ta dexteritate/ Nu-ţi pot face vre-un reproş,/ Ale ţării treburi, toate,/ Zilnic le arunci la coş” sau „Ştim, vinu-i cu putere mare,/ Se poart-ades ca un satrap:/ Te lasă fără de picioare/ Iar uneori şi fără cap”. Aceasta ar fi, extrem de sugestiv, „poza la minut” a unui om de toată isprava, a unui om care dincolo de bucuria pe care ştie, cu generozitate, să o ofere, îşi stăpîneşte cu greu amintirile atunci cînd gîndurile îl trag, ca nişte bivoli, spre începuturi: „Zilnic, pagini prin sufletul meu căutînd urmele clipelor fericite, una mereu îmi sare în faţă, ca o primă floare ce răsare în primăvară. Este chipul mamei,/ Înflorit de raze dulci,/ Blînde şi mîngîietoare”. Dacă nu ar fi adus în sufletul său lumea satului patriarcal, sînt convins că nu ar fi ştiut să dea măreţie vinului şi cuvîntului pentru că un degustător mut nu ar fi altceva decît un beţiv.

Revista indexata EBSCO