Nov 24, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Ladislau DARADICI – Între omul de carne şi omul de gînd…

Etemenanki (ultima săptămînă) este volumul de poeme al lui Constantin Stancu, publicat la Editura CronoLogia, Sibiu, în 2014. Etemenanki, ne explică autorul într-un preambul, reprezintă „clădirea platformei de temelie a cerului şi a pămîntului al cărei vîrf ajunge în cer” (limba sumeriană).

Premisa este ambiţioasă: dacă resursele planetei pentru un an se sfîrşesc în septembrie şi dacă a existat o ultimă săptămînă pentru Iisus în care a lăsat cîteva principii esenţiale, cu toate că ştia că într-o vineri va fi dat la moarte, oare există o ultimă săptămînă, în septembrie, pentru fiecare dintre noi? Astfel, septembrie va fi perceput ca o cumpănă, apogeu şi crepuscul (vezi Septembrie cu ore moi), cînd din zi şi an a mai rămas puţin („anul se sfîrşeşte în luna septembrie”), iar „timpul cade în locul frunzelor/ şi copacii înnebunesc,/ zăpada e în alt veac,/ moartea nu este a noastră, e străină,/ dar o trăim flămînzi pînă la ultimul cer,/ pînă la ultima moarte din moarte.”

Volumul este conceput pe patru secţiuni: Turnul Babel (I), Semn într-o lume de fosfor (II), Ultima săptămînă (III) şi Starea de veghe (IV). Dacă primele trei cuprind cîte un poem, ultimul conţine circa treizeci de titluri.

Constantin Stancu s-a consacrat prin volumele publicate în ultimii ani un poet religios care îşi fundamentează lirica pe cunoaşterea profundă a străvechilor mituri biblice. Simbolistica volumului depăşeşte şi de această dată pragul înţelegerii comune, semnificaţiile parabolelor copleşind prin varietate şi încărcătură semantică. Raportarea lor la destinul nostru se produce subtil, neofensator, învăţătura vechilor pilde şi imagini răzbătînd, mereu actuale, peste milenii.

Istoria continuă, pare să ne spună poetul, repetîndu-se, reluîndu-se cu destinul fiecărui individ, cu fiece nouă generaţie, însă noi refuzăm să învăţăm dintr-însa. Imaginea capetelor noastre ajungînd pe aceeaşi „tavă a Salomeii”, în ciuda eforturilor medicilor care „au descoperit o tehnică de a transplanta/ capetele obosite pe trupuri tinere” este, pe cît de dezarmantă, pe atît de relevantă: sîntem trupuri în derivă, oameni-de-carne, pierzîndu-ne capetele, în aceeaşi neostenită ambiţie de a ne mima continuarea existenţei cu iluzia de a fi stăpîni pe propriile vieţi: „toţi cei reîntorşi pe trupuri tinere vorbesc între ei,/ au congresul lor, biserica lor,/ muzeul lor de tăvi de argint”, în final nedeosebindu-ne cu nimic de cei care s-au ambiţionat cîndva a ridica Turnul Babel: „Unii ajung în vîrf/ şi-n plină orgie îşi amestecă trupurile între ei,/ privesc de acolo, din înalt, cîmpia Şinear,/ lacrimile lor picură în cer şi/ şoptesc: etemenanki, etemenanki…” (Flacăra verde şi cîmpia Şinear…)

În viziunea poetică propusă de Constantin Stancu, revine apăsat această imagine a omului în divorţ cu trupul său, delimitarea dureroasă dintre carne şi spirit (întîlnită şi în volumele anterioare), trupul devenind doar o materie amorfă din care noi înşine vom putea, într-o zi, „înmuguri”: „E o absenţă melodioasă în catedrala de frig/ şi eu o ştiu şi nu ştiu,/ cîntînd am să mă eliberez de trup…// E cîntecul pietrelor care visează/ celulele trupului meu,/ din care mă trag,/ din care am înmugurit…” (Catedrala de frig)

Povestea este istorie, de-acum. Se pare că mai întîi trebuie să sfîrşeşti pentru a (re)începe. Moartea cărnii prilejuieşte eliberarea şi devenirea spiritului („de carne sînt în căutarea cîntecului flămînd de carne” mărturiseşte poetul în Cu vîrful aripii). În cele din urmă, omul-de-carne ar trebui să devină om-de-gînd: „cînd oamenii mor, atunci începe totul:/ dintr-o rădăcină umilă/ se avîntă noile universuri, plus infinitul…/ Intră-n poveste cu toate slăbiciunile tale// fă-te gînd, omule de gînd” (Calendare imperfecte). De altfel, lumea întreagă în care ne amăgim că vieţuim este o lume de carne în care „trupurile îşi aleg orele din ceasul cel mare/ de pe zid şi/ nu înţeleg cine pe cine învinuieşte,/ cine este moştenitorul sau martorul,/ precis cel bătrîn ar dori să locuiască în trupul/ adolescentului,/ ei nu pot găsi echilibru între moarte şi moarte/ pentru că toţi au murit în clipa/ în care au intrat în carnea prezenţelor” (Carnea prezenţelor).

Astfel, fără a înţelege măcar, oamenii îşi pierd treptat identitatea, nici măcar morţii nefiind scutiţi de acest blestem în această lume în care zadarnic strigăm la stele, la arbori şi vecini (căci nu mai există oameni, nici vecini, nici măcar duşmani), ca în cutremurătorul poem intitulat Singurătatea codului genetic: „Individul acela e surprins,/ cineva i-a luat locul în mormînt,/ pe bucăţica aceea de pămînt/ pe care era atît de sigur şi atît de singur…” Şi abia atunci, în singurătatea morţii sale, realizează că totul începuse cu mult înainte, predestinat, chiar înainte de a se naşte: „A înţeles greu că era mort de multă vreme,/ îngropat în trupul său pînă la umeri,/ pînă la ochi, pînă la gînd…/ Aşteaptă ca cineva să-i scrie Apocalipsa pe frunte…/ Nimic în plus, nimic în minus,/ doar singurătatea codului genetic…”

Într-un poem, o tînără se simte „străină în trup străin”, în altul scribul nădăjduind că se reîntoarce într-o altă fiinţă, uitînd că „nu te poţi baza pe trup” şi aşa mai departe.

Deşi religios, credinţa, după mine, însemnînd speranţă, se pare că, cel puţin în poemele din Etemenanki, Constantin Stancu nu ne acordă nouă, indivizilor, vreo şansă. Şi asta, pentru că am încetat să ne mai înţelegem între noi, nu ne mai cunoaştem, fiecare vorbind în felul său. Ar exista o cale, desigur, comunicarea cu Dumnezeu, fiind „cel mai accesibil,/ poţi sta cu El de vorbă oricînd” şi nu e nevoie decît de „cîteva cuvinte” care, „puse cap la cap/ ar putea forma un trup de carne” (Cîteva cuvinte). De altfel, cuvîntul/ vorba, devine motiv esenţial al volumului, căci dacă nimicul se sprijină „pe o infinitate de cuvinte” (Sfîrşitul lumii), şi raiul începe „cu un singur cuvînt” (Nimicul înmugureşte), profeţii care au scris în „cartea veche” sînt prefăcuţi în cuvînt (Catedrale albastre), însuşi scribul sfîrşind prin a fi înghiţit de propriile-i cuvinte (Umbra scribului). Imaginile se succed cu repeziciune: „un bărbat şi o femeie scriu istoria lumii” pînă se transformă în îngeri, un om scrie cu degetul pe nisip numele lui Moise, Dumnezeu scrie cu degetul în carnea şi sîngele nostru, poetul îşi scrie poemul „cuvînt cu cuvînt”, acesta destrămîndu-se însă…

Un alt motiv este lumina, aproape blagiană, păstrătoare a memoriei („nimic nu se pierde în valul ei,/ nimic nu se cîştigă în laptele ei”), aducîndu-şi aminte atît de începuturile lumii, cît şi de obsesiile şi insomniile noastre: „Lumina este aceeaşi ieri, azi şi mîine,/ în prezenţa ei lumea se face încăpătoare,/ cuvintele dau rădăcini subţiri şi/ vocale discrete de clorofilă”. Lumina doar lasă urme, precum „urechea lui van Gogh,/ capul lui Caravaggio,/ oul din care a fugit Brîncuşi” (vezi poemul-argument Memoria luminii, cu care se deschide volumul).

Ca şi alcătuire, în unele poeme Constantin Stancu reia o formulă de-acum consacrată în alcătuirea pieselor sale: începutul constă în schiţarea unui fapt, a unei mici întîmplări care prilejuieşte şi, implicit, motivează devenirea, ramificarea poemului (sînt poeme arborescente, răsărind şi sprijinindu-se pe aceste acte lumeşti ca pe nişte rădăcini): „În seara aceasta s-a întîmplat ceva,/ am uitat caietul deschis pe masă,/ apoi am regăsit paginile scrise,/ un scris cumva cunoscut…” (Istorie); „Aventura începe/ după ce flăcăii au aruncat ultima fărîmă de pămînt/ peste mormînt” (în Pămînt şi gigabytes). Începuturile textelor devin, astfel, pretexte pentru ceea ce urmează. Alte poeme se deschid cu definiţii metaforice: omul e doar „umbra pe memoria sa” (Diamantul), întoarcerea acasă, „un ritual din care redescoperim numele dintîi al lucrurilor”, acestea conturînd aria tematică şi fixînd motivele ideatice pe care se vor clădi ulterior imaginile-idei. Dar există şi poeme prilejuite de note ale observaţiilor pe care le face scriitorul în „rătăcirile” de peste zi, posibile însemne dintr-un pseudojurnal liric: „Iarna s-a retras în nori,/ răspunsul meu nu a venit la chemarea glasului” (Catedrala de frig) sau „Pisica stă pe covor, tolănită,/ ne privea cu ochi sinceri” (Secretul) şi aşa mai departe.

Lumea noastră este „locul unde se poate întîmpla orice”, „nu mai avem timp”, „sîntem muritori în uniforme de aer”, mereu ne scapă ceva important şi din pricina asta nu ne zărim umbra „pe mîinile lui Dumnezeu”, preocupaţi de „sfîrşitul lumii”, ne scapă „adevărul miriapod”… Acestea fiind doar o mică parte din semnificaţiile din Etemenanki, această carte pe cît de dureroasă, pe atît de necesară.

L-am rugat pe Constantin Stancu să-mi scrie cîteva cuvinte despre cum a început povestea acestui volum atît de grav, atipic, singular. Iată cuvintele domniei sale:

„Cartea reprezintă viziunea consolidată în mintea unui om la o anumită vîrstă (în cazul meu, 60 de ani). Fiecare, singuri sau în asociere cu alţii, construim turnuri pentru gloria zilnică, încercăm să-l prindem pe Dumnezeu de picioare, nu observăm că el a venit la noi, e în cîmpia sîngerie. Energii risipite care topesc resursele de orice fel mai repede, rămîne omul gol în faţa istoriei. Cartea este optimistă, există valorile care sînt prezentate în poemul care sparge povestea: ultima săptămînă a lui Iisus pe pămînt cînd, sub presiunea morţii iminente ca om, agresat de cei din jur, prin răspunsurile şi faptele sale, ne lasă valorile de care avem nevoie pentru viaţa noastră, acestea încep cu dragostea şi arată sensul, ieşirea de serviciu din istorie. Evidenţa acestei ultime săptămîni ne scapă, ar trebui să fie în aprilie, dar omul o găseşte în septembrie, luna în care resursele planetei şi plantei de pe această planetă, s-au epuizat pentru anul pe care tocmai îl trăim citind aceste poeme… Nimic deosebit, sînt ştirile noastre de fiecare zi, iar starea de veghe este soluţia… În loc să fim atenţi la mesaj, ne lăsăm prinşi în plasa cuvintelor care nu mai pot fi zicere… Poezia, misterul acestor zile…”.

Revista indexata EBSCO