Nov 24, 2015

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Poezia ca stare de visare

Într-o proză de idei, Predicare în pustie, privind formele liricii de azi, George Lupaşcu pune în legă­tură poezia cu „starea de visare, în general de factură romantică”; deşi vizibil în răspăr cu „acele făcături” din care nu înţelege nimic şi care îi lasă o „imensă dezamăgire” şi „un sentiment de tristeţe”, tonul autorului e prevenitor, formula sa poetică din volumul Veşnicia secundei (Editura Stef, 2015) fiind departe de expresiile liricii (post)moderniste şi mult mai apropiată de cele de „factură romantică”. Dar neoromantismul este o structură pregnantă a poeziei de azi care, răspunzând paradigmei de sensibilitate a omului de aici şi acum, scriitor şi cititor, reîncarcă un lexic desemantizat de ironiile atîtor „isme” ce s-au succedat mai bine de o sută de ani: poezia neoro­mantică redescoperă sensurile ce păreau compromise ale unor cuvinte precum dragoste, singurătate, credinţă, timp şi vreme sau ale unor teme ce păreau epuizate, precum sentimentul (pe)trecerii timpului în faţa spectacolului „putred” al unei lumi mereu în schimbare, al omenirii „bolnave” care îşi asociază alţi zei, răstoarnă piramidele şi neantizează valorile:  „Bătăi de aripi ostenite vestesc un ultim ano­timp/ Şi din agora prăfuită se-ntoarce Zeus pe Olimp,/ Sătul de putredul spectacol al lumii care 1-a exclus,/ Nu-şi mai găseşte loc în piaţa care-l aclamă pe Iisus;/ Dar toate trec şi timpul trece inexorabil Panta rei…/ Iar lumea-şi schimbă topul ciclic şi se închină altor zei./ Ce-i astăzi sus, va fi jos mîine, schimbarea-i unicul motiv,/ Ce-nlocuieşte ieri cu astăzi şi-un fapt real cu-n gest fictiv./ În piramida răsturnată, valorile s-au diluat,/ Iar Ramses declarat rău platnic într-o mansardă s-a mutat./ O plagă s-a extins prin lume şi pare-a fi fără de leac/ Şi-i mai bolnavă omenirea, din an în an, din veac în veac./ Cu sînge s-a vopsit Kremlin-ul, schimbînd hotar după hotar,/ Iar bolşevismul inventează un alt imperiu şi-un alt ţar./ Copii – ce nu-şi cunosc părinţii – devin părinţi la rîndul lor,/ Iar mările, sub clar de lună, visează apa de izvor./ Ferestrele cu flori de gheaţă privesc nostalgice ninsori/ Şi-aştept-o nouă primăvară, cu alt decor şi alte flori./ Idei lipsite de substanţă ne invadează zi de zi / Şi-i tot mai mare diferenţa între-a părea şi-ntre a fi” (Schimbul de gardă).

Show-ul decadent al omenirii prefa­ţează apocalipsa după care totul e pustiu, în fiinţă şi în lume şi unde nu se mai ia totul de la început; George Lupaşcu imaginează, într-o lirică adesea expresionistă, dar şi cu lungimi discursive, sfârşi­tul după care nu mai e posibilă o nouă geneză: a doua zi după e, în fapt, ultima: „Pe pămîntul de foc, doar noi doi am rămas./ Tu nu vezi, eu n-aud, tu n-ai ochi, eu n-am glas./ Ceilalţi, toţi au plecat, către stele zburînd,/ Numai noi am rămas, fără vis, fără gînd./ Te pri­vesc curios, ca pe-un lucru ciudat/ Şi-n biserici ce nu-s, zeci de clopote bat./ Ce folos să-mi vorbeşti? Vorba zboară în vînt…/ Să-ţi răspundă nu e, nici un om pe Pămînt./ Moartea, doliu ne-a pus, umbră-n urme de paşi,/ Pe Pămînt, noi suntem, cei din urmă rămaşi./ Diamante lucesc, jos, în praful din drum;/ Dar la ce folosesc, cînd în jur e doar scrum?/ Între cer şi pămînt, e distanţă de-un pas;/ Prin­tre cruci putrezind, numai noi am rămas./ Ce pustiu e în jur? Ce pus­tiu e în noi?/ Toate apele-s seci şi toţi pomii sunt goi./ Ce trăim e-un blestem. Pentru ce mai trăim?!/ Cînd în fiece zi, vom simţi cum murim./ Noi n-avem viitor, cum n-avem nici trecut;/ Pentru noi, timpu-i mort, un sfîrşit ne-nceput./ Dintre cei ce-au murit, cîţi au fost vinovaţi?/ Cîţi la sută murdari? Cîţi la sută curaţi?/ Ca să-i judece, nu-i tribunal pe Pămînt,/ Îi încape pe toţi, un acelaşi mormînt./ Mă inundă urlînd, glasu-n mine pierit,/ Un refren permanent: S-a sfîrşit! S-a sfîrşit!…” (A doua zi după). Poetul descoperă me­reu semnele prevestitoare ale apocalipsei; copilul din Visul, care vede „cum sunt strivite primăveri cu cizme cu carîmb” şi măcelul ca­re însîngerează „candoarea unui vis”, fiinţa-martor al poveştii tragice cu „vînările de vînt” din Unde?… Cînd?… şi al iernii care troieneşte „visarea foştilor copii”, în Destin etc.

Veşnicia secundei ascunde, însă, şi o „poveste” de dragoste, transcrisă într-un lirism acroşant unde contează nu doar temperatura sentimentului erotic, ci şi jocul dramatic al vîrstelor care despart cuplul: plecînd de la imaginea semnifica­tivă a celor două sălcii care „plîng, alături, lîng-o albie secată/. Străduindu-se să-ntoarcă apa care-a fost odată” (Plîngeri), lirismul pendulează între pierderi şi regăsiri – doi poli activi altădată, Sud şi Nord, azi, două note în dezacord, căutînd zadarnic roua nop­ţilor, apa vie, seva renaşterii veşnice din cupa de Crai-nou: „Iubito ţi-au înmugurit sînii,/ Iubito ţi-au înfrunzit ochii,/ Iubito ţi-a înflorit gura./ Prinde-te de ramul copacului care sunt,/ Să-mprimăvărăm amîndoi./ Să ne-mbătăm cu roua nopţilor/ Băută din cu­pe de Crai-nou;/ Iar seva renaşterii veşnice,/ Să schimbe floarea în fruct;/ Întorcînd din nou clepsidra,/ Cînd în jumătatea care suntem,/ Nu va mai rămîne,/ Nici un fir de nisip./ Atunci vor înmu­guri alţi sîni./ Atunci vor înfrunzi alţi ochi./ Atunci vor înflori alte guri…/ Perpetuum mobile” (Iubito). Puţine urme vor fi rămas, însă, din elanul începuturilor, iar efortul reluării vieţii cu suma intactă a virtualităţilor sale şi al reinventării unei istorii pră­buşite în apocalipsă se curmă în ţipetele cocorilor, toamna, fără speranţa de a-i auzi iarăşi,  într-o altă primăvară:  „Eu sunt umbra trecerii mele,/ Iar tu, copia umbrei tale/ Şi amîndoi ne completăm/ Golurile cuvintelor de lumină,/ Cu frînturi de tăceri întunecate,/ Aruncînd uneori, resturi de trăire aproximativă,/ Cîinilor hămesiţi care, mai apoi,/ Ne latră frenetic prin intersecţiile vieţii/ Cu semafoare veşnic roşii,/ Pe sensul de trecere a umbrelor noastre./ Păcat că sensul e unic,/ Mereu spre trecut, pe unde-am tot umblat;/ Iar uneori, amăgitor şi cinic,/ Către un viitor pe unde oricum,/ Nu vom putea trece…/ Şi-atunci… caut haine de schimb,/ Lipsite de umbră” (Umbre); erosul, cît va fi rămas e unul calm, departe de patimă, împăcat, poetul ocolind, în bună măsură, tonul romanţios în fa­voarea unui „autoportret” cu amuzante note autoironice: „Eu sunt um­bra fictivului însumi,/ Alergînd înspre propriul eu/ Şi mă caut prin toate-ale lumii,/ Mă găsesc şi mă pierd tot mereu” (Eu nu port… paşaport!); „Mă întorc spre mine însumi, dar nu pot să mă găsesc/ Şi mă caut fără vlagă, în acest decor debil;/ Drumurile astea toate, tot mai mult mă obosesc;/ Dar am să mă culc la noapte, sub o pleoapă de copil” şi „Respir în ritm cu mine; iar uneori mă mir,/ Că viaţa-şi cere vama, pe drumuri, la răscruci/ Şi urne cu destine se sparg în cimitir,/ Înghesuite cinic, la umbra unei cruci”, scrie, apoi, George Lu­paşcu în Drumuri şi Biografie aproximativă.

A doua secţiune a volumului e consacrată prozei de idei, concentrată, uneori, în aforisme şi alte învăţă­turi pentru Delfin, oferite dinspre „toamna vieţii” (Mărunţiş prin bu­zunare) sau în viziuni nu neapărat catastrofice, dar mustind de neli­nişti, de inconfortul de a trăi într-o „quasitotală anormalitate”, cînd anormalul e faptul normal (Anormalitatea normalităţii); sînt ai­ci şi două proze structurate în jurul unor personaje care pot crea ti­pologii în viitoare construcţii epice mai ample (preotul Tupilici şi „cumătrul” Cărpănache din schiţele Şi ne iartă nouă… şi Cărpănache Smarandache), adaugîndu-se,  în sumarul volumului Veşnicia secundei, unor analize ale peisajului politic şi social din România „miticilor” de la Bucureşti (Cose turche).

Revista indexata EBSCO