Nov 24, 2015

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

coord. Cassian Maria Spiridon, Virgil Nemoianu – 75, cuvînt înainte de Mircea Platon, Editura Timpul, Iaşi, 242 p.

Această carte este şi un mod în care revista Convorbiri literare, „la cei aproape o sută cincizeci de ani ai săi, îl sărbătoreşte pe Virgil Nemoianu, ajuns, iată, la şaptezeci şi cinci! Gest perfect normal, de vreme ce Virgil Nemoianu nu şi-a ascuns niciodată admiraţia pentru tipul de conservatorism înţelept sau «liberal conservatorism» practicat de revistă”, cum îl aprecia în C.L., aprilie 2010, iar membrii echipei redacţionale nu ascund că apreciază faptul că domnia sa este şi un colaborator constant, şi membru al colegiului editorial, notează Mircea Platon în prefaţă.

Volumul (început şi încheiat prin dialoguri cu Virgil Nemoianu) cuprinde texte, toate apărute, în timp, în Convorbiri, sînt semnate (cîte unul), în ordinea în care apar în carte, de: Nicu Gavriluţă, Ovidiu Hurduzeu, Maricica Munteanu, Antonio Patraş, Mircea Platon şi Cassian Maria Spiridon. Interesant este şi cum anume/ la ce s-a oprit, ce anume a comentat fiecare dintre semnatari din opera lui Virgil Nemoianu.

Totdeauna a fost pentru mine reconfortant să citesc texte scrise de oameni care, dincolo de exerciţiul intelectual de calitate, îşi asumă opinii nu neapărat legate de subiecte „comode” sau asupra cărora „s-a format” „o părere”. Iar Virgil Nemoianu face, cu certitudine, parte din această categorie aparte. De altfel, de pildă, cartea se deschide cu o convorbire cu redactorul şef al revistei, în care Virgil Nemoianu vorbeşte şi despre „cazul” Doinaş” şi „tradiţia eliticidului”, mai ales în contextul în care se discută despre legi anapoda  (anticipate în acest cuvînt!), pe cînd „minunaţii noştri corifei demascatori nu s-ar atinge cu o floare măcar de un Drăghici sau Nicolschi”.

Textele din această carte vorbesc despre felul în care autorii lor l-au citit pe Virgil Nemoianu, au înţeles temele (nu puţine, de luat în seamă), diversele maniere de a recepta un fenomen/ un creator/ rolul unei reviste/ o operă/ un trend/ curent sau o trăsătură (fie ea naţională sau de grup) discutate de domnia sa în diverse situaţii/ cărţi.

Această carte este un dar cum nu se poate mai nimerit pentru un om care pune preţ pe lectură/ literatură/ creaţie artistică şi libertatea de gîndire, şi, aşa cum scrie şi în cuvînt înainte, şi pentru a „sărbători cum se cuvine colaborarea dintre două venerabile prezenţe culturale ale României”, anume „o revistă care e mai mult decît o publicaţie culturală” şi un autor care, prin ceea ce a făcut şi pe continentul european, şi pe cel nord american, „a contribuit la ilustrarea, perpetuarea şi dezvoltarea organică a valorilor aşezate de părinţii fondatori ai Junimii şi a Convorbirilor literare la temelia României moderne”. Şi, în acelaşi timp, şi pentru cititorii săi care, astfel, se pot apropia o dată în plus de felul în care gîndeşte Virgil Nemoianu, unul dintre numele de rezonanţă ale României de azi. Într-o lume în care „schimbarea” – mai mult sau mai puţin binevenită – pare să fie paradigma „de bază”, o privire mai aşezată asupra timpurilor pe care le trăim (venind dinspre ce înseamnă/ cum a fost trecutul şi cum se răsfrînge, cu lecţiile lui, însuşite sau nu, asupra prezentului), de calitatea celeia a lui Virgil Nemoianu, nu poate fi decît binevenită.

Încheiem cu un citat din Virgil Nemoianu, un răspuns legat de opţiunile noastre azi ca indivizi, dar şi ca naţiune: „…fie chiar şi cu riscuri, trebuie să sprijinim şi să împingem înainte valorile şi sensurile adevărului şi ale virtuţii, atît la nivel personal, atît şi la nivel mai larg, de la familie la societate.”

 

Portretele doamnelor române publicate de preşedintele comisiunii, Nicolae Iorga/ Portraits des princesses roumaines publiés par N. Iorga, président de la Commission, 80 p.; Domnii români după portrete şi fresce contemporane adunate şi publicate de preşedintele comisiunii, Nicolae Iorga / Les princes roumains d’aprčs des portraits et des fresques contemporains réunis et publiés par N. Iorga, président de la Commission, ediţii îngrijite de Sanda Maria Ardeleanu (care semnează şi traducerea celui de-al doilea volum) şi Alexandrina Ioniţă (care a alcătuit şi indicele general pentru ambele volume), Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2014;

În noiembrie 2014 semnalam o primă apariţie în cadrul unui proiect cultural interesant şi binevenit, plecat, cum scrie dintru început, din „entuziasmul natural” al „unor iubitori de carte dar şi de români, de patria lor” (mai exact „un grup de universitari suceveni” dar şi „alţi intelectuali” din Bucovina şi Basarabia), concretizat sub sigla editurii ieşene Demiurg, intitulat „Francofonia românească, restitutio”, care, scrie Sanda-Maria Ardeleanu, a „generat deschiderea colecţiei „Intelectuali români de expresie franceză”, anume textul unor conferinţe prezentate de Nicolae Iorga, în ianuarie 1921, la College de France, Latinii din Orient/ Les latins d’Orient.

Titlurile al doilea şi al treilea din colecţia aceasta înseamnă două volume realizate apărute într-o formulă estetică şi tipografică aparte, care reproduc două apariţii din anii 1937 (de la Sibiu), respectiv 1930 (Bucureşti), sub egida Comisiunii Monumentelor istorice, al cărei preşedinte era Nicolae Iorga.

Cum se vede, cele două volume au apărut în ordine inversă faţă de cum sînt numerotate în această colecţie, de aceea cartea cu portretele domnilor este mai bogată în text, se deschide cu o prefaţă a lui Iorga, care începe astfel: „Cele mai vechi portrete pe care le avem sînt ale voievodului înmormîntat în partea dreaptă a Bisericii Domneşti din Argeş şi pe care eu îl cred a fi Basarabă Voievod, mort în 1352…”.

Portretele doamnelor române încep cu Doamna Ana, „soţia lui Basarabă”, ctitorul Bisericii Domneşti din Argeş, decedată în 1352, şi se sfîrşesc cu mai multe portrete ale Reginei Elisabeta. Sînt 80 de portrete de domni, ultimele două fiind ale lui Grigore Alexandru Ghica, domn al Moldovei între 1849-1853.

Sînt două cărţi în care textul este însoţit de secţiuni cuprinzătoare de reproduceri fotografice care, laolaltă, poartă cu gîndul pe cel care le are în faţă peste multe pagini de istorie a neamului nostru.

După ce am închis fiecare carte în parte m-am întors de fiecare dată la paginile lor, chemat parcă de chipurile din reproducerile după vechile fresce/ portrete, sau poate de gîndurile care se revărsau din spatele ochilor domnilor şi doamnelor neamului nostru, care au dus pe umerii lor atît de multe întîmplări de care astăzi, parcă, unii nu mai vor să ştie nici să-şi amintească, în vălmăşagul zgomotelor noilor vremuri care par, cum au scris şi alcătuitorii acestor ediţii, „pragmatice, dezlipite, parcă, de istoria neamului şi de valorile lui culturale […] ce simbolizează însăşi existenţa noastră”.

Este doar o succintă semnalare, în concepţia rubricii, dar pe care ne-am dori-o şi un îndemn la plăcută şi instructivă lectură, dar mai ales la reflecţie.

 

Constantin Erbiceanu, Ulfila: Viaţa şi doctrina lui, ed. a II-a revăzută, cuvînt înainte de Constantin Lucreţiu Erbiceanu, studiu introductiv de Leonidas Rados, ediţia îngrijită, note şi postfaţă de Mihai Ovidiu Căţoi, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2013, 176 p.

Prima ediţie (în volum) a acestei cărţi a apărut în 1898, la Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, într-o perioadă în care erau cu atît mai necesare astfel de studii care ţineau şi de creştinismul antic din acest areal, şi de alte aspecte legate de continuitatea/ istoria neamului românesc pe aceste meleaguri. De asemenea, numele lui Ulfila (întîlnit şi în grafia Wulfila) se regăsea mult mai rar, pînă la acea vreme în textele de specialitate. De altfel, în postfaţă, dar şi prin notele sale, Mihai Ovidiu Căţoi pune la îndemîna cititorului şi alte informaţii pe această temă, şi în ce priveşte pe Ulfila (discuţii încă mai sînt nu doar asupra originii sale), al cărui nume a fost folosit, şi a cărui operă a fost interpretată în varii feluri de-a lungul timpului.

Despre Constantin Erbiceanu (1838-1913), născut la Erbiceni, cu studii la Iaşi şi Atena, specializat în domeniul teologiei şi „studiile neoelene”, profesor la Seminarul Teologic din Iaşi, apoi Bucureşti, şi la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, notează Leonidas Rados – cunoscător atent al vieţii şi activităţii elenistului –, nu mulţi mai cunosc azi că „interpretările sale novatoare” asupra epocii fanariote au fost elaborate înaintea celor ale lui Xenopol sau Iorga, iar studiile lui, de referinţă în istoria culturală/ ecleziastică l-au dus în Academia Română.

Structura cărţii (după cuvîntul înainte al lui Constantin Lucreţiu Erbiceanu – în fapt o interesantă şi frumoasă evocare a familiei sale –, studiul introductiv al lui Leonidas Rados, notă asupra ediţiei), textul propriu-zis al lui Constantin Erbiceanu (în versiunea „prelucrării recente”, care a avut în vedere „să păstreze forma şi atmosfera textului iniţial), cu titlul din 1898 – Ulfila. Viaţa şi doctrina lui, sau starea creştinismului în Dacia Traiană şi Aureliană în secolul al IV-lea, este astfel:  I. Către cititori, II. Introducere, III. Autori greci care au tratat despre Ulfila, IV. Ulfila. Viaţa sa, V. Martirii din Dacii în timpul persecuţiilor gotice, VI. Cîteva cuvinte asupra traducerii Bibliei lui Ulfila, VII. Doctrina lui Ulfila, VIII. Concluzii, şi, în final, note şi postfaţa lui M.O. Căţoi – Ulfila. Destinul unei teme istoriografice în literatura românească.

O lectură interesantă această carte a lui Constantin Erbiceanu (în reeditare critică, în anul comemorării a o sută de ani de la moartea sa), în care acesta abordează, în maniera în care a fost posibil la vremea aceea, creştinismul de la noi, vechimea şi modul de manifestare. Avem în vedere, nu în ultimul rînd, însemnătatea „momentului Ulfila”, „pentru teologi de neocolit” (Cristian Bădiliţă). Şi, desigur, este un omagiu adus unui om care a făcut şcoală în domeniul elenismului, a scris, în domeniul său, mai multe lucrări din care, cred, parte ar merita reeditate.

 

Editor Cătălin Vatamanu, Vinul. Dar al lui Dumnezeu şi Euharistie a creaţiei, Cuvînt înainte: Petre Semen, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, 220 p.

„Darul lui Dumnezeu”, vinul, are locul lui în marile culturi ale lumii. Poeţi mai aproape sau mai departe de noi în timp, de la Psalmist sau mai dinainte, poate, l-au cîntat. Aşa a fost şi la noi în ţară, şi în alte locuri. Mari poeţi ai lumii persane şi arabe au creat versuri de o frumuseţe aparte despre vin (poezia bahică/ khamriyya – khamr: vin), acest „nectar pecetluit” (Coran, 83:25-28), despre băutul acestei licori pogorîte din Eden. Să ne amintim doar de poemele lui Abū Nuwās şi Khayyam, sau Ibn al-Fārid şi cel mai cunoscut poem al său, o qasida (odă), Al-Khamriya, tradusă îndeobşte cu titlul Cîntecul/ Oda/ Elogiul vinului.

Cartea la care facem acum referire (rezultatul muncii a nouă tineri cercetători din cadrul Facultăţii de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, în cadrul programului BIBLIA – Biblia în Interpretarea Bisericii. Literatura Inspirată în Actualitate) este, scrie Petre Semen, un unicat în cultura noastră – privind „locul, semnificaţia simbolică şi utilizarea vinului din perspectiva biblică a celor două Testamente”. Fiecare studiu abordează o altă perspectivă, astfel: Teodor Alin Grigoraş – Delimitări terminologice şi conceptuale, Ovidiu Manciu – Vinul în antichitate, Ioan-Lucian Radu – Vinul în Israelul antic, Mirel Găluşcă – Vinul în cultul iudaic, Elena Prăvălici – Vinul în Noul Testament, Cătălin Vatamanu – Binecuvîntare sau blestem, Dionisie Ţucă, cu două studii – Vinul în viaţa liturgică şi Vinul în literatura patristică şi filocalică, Ciprian Ivas – Elemente interculturale în tradiţia vinului, Cătălin Vatamanu, în final – Concluzia euharistică a unui simbol ecleziologic. Fiecare aduce ceva nou (cu surse din greacă, latină, ebraică, literatura bisericească şi laică, istoria religiilor, poezie, lingvistică ş.a.), şi toate se completează într-un întreg, o sinteză interesantă şi bogată în informaţii, analize şi semnificaţii/ interpretări interesante care, cred, vor atrage atenţia şi cititorilor şi condeierilor.

„Istoria vinului se însoţeşte cu istoria omenirii în toate aspectele ei. Se împleteşte cu istoria popoarelor, a războaielor, a comerţului, a medicinii şi a religiilor”, scrie Ciprian Ivas iar cartea aceasta oferă o varietate de abordări/ informaţii şi concluzii interesante, poate şi treaptă spre alte studii aprofundate în viitor, legate de vin în cultura noastră, în culturile europene/ occidentale comparativ cu cele orientale sau de pe alte meridiane ş.a. Dincolo de un anume fel de a aborda cotidianul, cu gestica şi ritualurile, credinţa ş.a., autorii cărţii trec printr-o întreagă literatură, nu doar iudaică/ patristică, oferind informaţii interesante care conturează un corolar de semnificaţii a ceea ce înseamnă vinul/ băutul acestei licori.

Întorcîndu-ne la vin şi la poezie, încheiem semnalarea cu un îndemn la lectura acestui volum, şi… am putea „fugi” cu gîndul la versurile atîtor poeţi care au scris despre licoarea dăruită nouă de Domnul: Plaut, Catullus, Vergiliu, Horaţiu, Ovidiu, Khayyām, Saadi, Hafez, François Villon, Shakespeare, Esenin ori, de la noi, Anton Pan, Budai-Deleanu, Goga, Eminescu, Coşbuc, Mihai Codreanu, Bacovia, Păstorel ş.a.. Ori, poate, mai aproape cu gîndul au cu fapta de o glastră de vin, la cele scrise de Ovidiu Manciu: „vinul este astăzi un produs rafinat, care, de-gustat fiind, îţi povesteşte tainic istoria sa şi istoria omului”, care, mai apoi zice şi despre Athenaeus de Eubulus, care ne amintea cum se trece de la un pahar de vin la… al patrulea, care e al „orgoliului, apoi al cincilea al tărăboiului, al şaselea al chefului beţiei, al şaptelea al privirilor întunecate, al optulea al poliţistului, al nouălea al irascibilităţii, al zecelea al nebuniei şi al mobilierului aruncat”. Şi, de aici, poate la Pildele lui Solomon, evocate/ citate în această carte: „Pentru cine sînt suspinele, pentru cine văicărelile, pentru cine gîlcevile, pentru cine plînsetele, pentru cine rănile fără pricină, pentru cine ochii întristaţi? Pentru cei ce zăbovesc lîngă vin, pentru cei ce vin să guste băuturi cu mirodenii. Nu te uita la vin cum este el de roşu, cum scînteiază în cupă şi cum alunecă pe gît, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă împroaşcă venin”…

Revista indexata EBSCO